Clasă, cultură, context

de Veronica Lazăr, Alex Cistelecan

Pe căi ocolite și adesea surprinzătoare, presărate cu ambuscade și neînțelegeri, discuția care a pornit de la dosarul BOR și evenimentele de la MȚR a ajuns în punctul delimitărilor și diferențelor de nuanță. Și chiar dacă acest travaliu de nuanțare și precizare aparent ad nauseam poate fi arid pentru cititorul grăbit și irelevant pentru cei dornici de trasarea rapidă a unei strategii de urmat, el este, în schimb, extrem de fertil din punct de vedere teoretic – ceea ce, în fond, nu poate să nu aibă unele efecte și asupra praxisului, chiar și în condițiile în care legătura dintre cele două domenii de critică socială pare astăzi tot mai șubredă. Să împletim și despletim deci nuanțe.

Așa cum transpare din textul lui Florin Poenaru „Agresiuni”, dezacordul dintre noi – acolo unde există – e mai degrabă unul de finețe și accent, și, acolo unde nu derivă dintr-o lectură diferită a unor texte publicate recent pe CA (al lui Ernu, al nostru), el derivă mai ales din lectura diferită a contextului imediat și importanța pe care o acordăm acestui context. În articolul „Lupta de clasă. Faza pe cultură”, am susținut în principal două teze: mai întâi că, deși ceea ce trece drept „burghezie culturală” locală se întâmplă să ocupe o poziție socială și să îmbrace o ideologie politică problematice, unele din principiile și valorile sale se cuvin salvate deoarece sunt – sau ar trebui să fie – și ale noastre. În al doilea rând, în ceea ce privește „clasa populară” din România, am argumentat că, deși poziția ei obiectivă de clasă o face, structural, aliata noastră, contextul istoric dar și dinamica structurală a socializării capitaliste conduc astăzi, cel mai adesea, la o subiectivare politică mai degrabă reacționară a ei. Motivul pentru care am accentuat aceste aspecte aparent secundare și, pare-se, puțin cam scandaloase a fost, desigur, dat de situația de plecare, mai exact de evenimentele de la MȚR. În acest context, și mai ales ținând cont de lectura – credem noi – nedreaptă pe care unele texte de pe CA o făceau acestor evenimente, ni s-a părut esențial să subliniem că, pe de o parte, nu orice critică a clasei de mijloc și a burgheziei culturale este una binevenită și nici măcar tolerabilă (în special, nu agresiunea de la MȚR), după cum nu tot ceea ce face și crede România profundă (în speță, atunci când dă dovadă de rasism, ortodoxism, tradiționalism și naționalism) este inocent, inofensiv sau chiar corect și binevenit din punct de vedere politic.

În răspunsul său la articolul nostru, Florin Poenaru pare să susțină cam același lucru, dar deplasând din nou accentul de la al doilea aspect înapoi la primul, tocmai din rațiuni legate de context – doar că de un alt context: mai întâi, spune el, chiar dacă împărtășim o serie de principii și valori cu clasa de mijloc, să nu uităm că poziția ei socială și misiunea ei politică sunt foarte problematice; în al doilea rând, chiar dacă subiectivarea politică a claselor populare e una periculoasă, adesea reacționară, să nu uităm că, totuși, obiectiv, ele sunt aliații noștri[i]. Și cu asta, părem să revenim în punctul din care am plecat, doar că într-un context cu totul schimbat.

Dincolo însă de aceste diferențe de plasare a accentului, care relevă tocmai de modul în care decupăm diferit ceea ce e relevant (pentru noi, contextul imediat, care cerea o solidarizare automată și fără rezerve cu activiștii intimidați la MȚR; pentru Florin Poenaru, un context mai general, global și care acoperă cel puțin ultimele patru decenii), articolul „Agresiuni” avansează trei obiecții am spune pripite la adresa textului nostru inițial: mai întâi, ideea că am fi privilegiat – ca perspectivă teoretică și, probabil, ca prioritate pentru acțiune – Kulturkampf-ul în detrimentul unei analize structurale a evoluțiilor sociale recente[ii]; în al doilea rând – și ca efect al acestei prime erori – ideea că am fi trecut cu vederea întretăierile, implicațiile, sau determinația în ultimă instanță structurală și de clasă a acestor meciuri culturale, după cum am și neglijat, astfel, complicitatea dintre acest discurs culturalist și perpetuarea diviziunilor de clasă[iii]; iar în al treilea rând, ideea că ne-am fi construit argumentul în jurul unei opoziții centrale – și, care ar fi  chipurile, în ochii noștri, centrale pentru societatea noastră – între „pe de o parte o majoritate religioasă, extremistă și agresivă, chiar dacă eventual săracă, iar pe de altă parte, o minoritate liberală din clasa de mijloc care, chiar dacă conectată la fondurile, instituțiile și proiectele neoliberale globale, prin infrastructura oferită de ONG-uri, se află totuși de partea bună a acestei lupte prin eforturile de emancipare sexuală și de eliberare religioasă pe care le susține”. Răspunsul scurt la aceste obiecții este: nu, nu și nu. Nu am privilegiat – sau chiar redus lupta de clasă la – Kulturkampf, și în acest sens deja titlul precum și o serie de precizări din articolul nostru „Lupta de clasă. Faza pe cultură” ar trebui să fie explicite. Tot așa cum nu am ignorat determinarea structurală, de clasă, a acestor conflicte culturale și, invers, modul în care acestea din urmă pot masca – și asigura astfel reproducerea – mecanismelor sociale și economice obiective și determinante „în ultimă instanță”. Și, în fine, nu am intenționat să creionăm în antiteză clasa populară și clasa de mijloc.

E adevărat, toate aceste aspecte erau atinse în textul nostru în formule eliptice și ne-explicitate – tocmai fiindcă, așa cum am mai spus, articolul se voia a fi o reacție imediată la o împrejurare care cerea sublinierea și accentuarea unor alte aspecte[iv]. Dar pentru că textul lui Florin Poenaru ne oferă ocazia, contextul imediat s-a mai răcit, iar eventualii noștri cititori s-au mai calmat sau, și mai bine, plictisit de-a binelea, în cele ce urmează vom încerca să articulăm mai pe îndelete câteva observații legate de aceste aspecte: clasă, cultură, context.

A) Clasă:  În lipsa unor date empirice suficiente care să-l justifice, nu un dublu portret de clasă urmărea textul nostru, și nici o descriere a două ideologii care ar mai fi, chipurile, și opuse. Întâi, estimăm că, tehnic vorbind, prin poziția sa în sistemul de producție, precum și prin lipsa de control asupra propriei vieți, ceea ce e desemnat convențional drept „clasă de mijloc” e o categorie la fel de proletară ca și muncitorii industriali. Apoi că, în ce privește forma de subiectivare politică, nu e câtuși de puțin limpede că ea ar fi într-adevăr, în majoritatea ei, străină de orice înclinații rasiste, homofobe, fundamentalist religioase etc., fie că vorbim de o clasă de mijloc mai veche și mai așezată, care se simte înălțată citindu-l pe Sorin Dumitrescu și poveștile lui despre noblețea și sfințenia duhului românesc, care colecționează icoane și-i frecventează pe academicienii antisemiți, fie de una mai nouă, ce preferă designul, spațiile verzi și civilizația. Desigur, ambele categorii pot manifesta o vie antipatie, tradusă în termeni politici și estetici, față de cei mai săraci, care le strică peisajul urban și imaginea în străinătate; la nici una din ele, disponibilitatea față de socialism nu pare a fi excesivă; și există destule dovezi că bunăstarea coexistă fără mari probleme cu rasismul și militantismul religios.

Mai curând, termenul de „luptă culturală” pentru care ne angajam desemna, deci, în articolul nostru, nu atât o luptă între două categorii sociale (ce se pot afla, altminteri, întra-adevăr, într-un conflict cultural, chiar dacă au în comun și trăsături obiective, și trăsături subiective), ci la necesitatea de-a construi o opoziție față de un discurs dominant pro-capitalist oricum militant și ofensiv, care se folosește de toate resursele la îndemână și care își găsește în biserica ortodoxă un aliat ideal pe plan politic și instituțional și, adesea, ideologic. (Desigur, o exprimare ca „opoziție față de un discurs dominant pro-capitalist” poate părea periculos sau inoperant de vagă, însă, până la o precizare conceptuală mai avansată, ea are avantajul de-a sublinia că esența opoziției vizează tocmai capitalismul qua capitalism și de a elimina din categoria posibililor aliați pe cei care se opun, de fapt, unor dușmani din afară – „marea finanță” (evreiască, eventual, dacă aprofundăm puțin problema), marele imperiu american – sau unor dușmani din interior – leneșii, alcoolicii, bugetarii ori diverse alte produse ale pervertirii și decăderii moravurilor).

Prin urmare, dacă doream să formulăm un avertisment față de ceea ce percepeam a fi o înclinație populistă, acest avertisment se referea la judecățile apriori de tipul: „Poporul e bun, clasa de mijloc e perversă și trădătoare”. Altfel spus, era o respingere a unei forme de esențializare a „poporului”, respectiv a „clasei de mijloc”, cea dintâi în termeni favorabili, cea de-a doua nu, și care decurgea ea însăși dintr-o simplă negație, o răsturnare cu capul în jos a eternului procedeu al „diabolizării” și „exotizării” poporului. Eram, deci, prea puțin înclinați să îmbrățișăm eroarea opusă celei pe care o deconspiram, de vreme ce eroarea consta tocmai în a pune în opoziție două categorii sociale.

B) Cultură: Și totuși, în ochii lui Florin Poenaru – și poate ai altora – clasa populară apărea, în textul nostru, ca o „clasă periculoasă”. Deși probabil o lectură mai atentă ar fi fost tentată să utilizeze un termen ca „insuficient de periculoasă”, fiindcă ceea ce găseam că trebuie respins chiar și atunci când e întâlnit la „majoritate”, la „popor”, sunt acele dispoziții ale subiectivității politice care îi împiedică pe oameni să devină o amenințare reală pentru ordinea dominantă. „Poporul”, „majoritatea” nu sunt esențe substanțiale (unii ar spune chiar că sunt niște ficțiuni politice) – prin urmare nu sunt nici esențe ideologice; ele au doar trăsături circumstațiale și istorice, însă aceste trăsături sunt informate în bună măsură, mai trebuie oare s-o spunem, de sistemul economic și social în care trăiesc. Or, experiența imediată a capitalismului pe care o au, cel mai adesea, indivizii nu permite surprinderea structurii și dinamicii sale de ansamblu, și nici totalizarea lui într-un ansamblu structural și vectorial – decât pentru cei care au accesul privilegiat la o bună teorie dialectică (iar la acest privilegiu poate nu ar trebui, totuși, renunțat, cu atât mai mult cu cât nu e un avantaj în detrimentul majorității). În lipsa acestei perspective totalizante și, în cazul cel mai fericit, și istorice, experiența imediată a capitalismului este iremediabil scindată în diferite sfere neintegrate între ele: de la „șeful e un gunoi” la „toți politicienii fură”, „bătaia e ruptă din rai”, „ungurii ne-au tras-o iar”, „sărăntocii nu muncesc”, „țiganii și homosexualii tre să dispară”, până la „doamne ajută”. Această fragmentare a conștiinței, alături de cea a conjuncturii sociale și istorice, explică și ea combinațiile ideologice aparent curioase la care făcea referire Florin, socialiști antisemiți ori sexiști, muncitori care votează cu diverse forme de extremă dreaptă etc. Și tot ea explică de ce înțelegerea imediată, intuitivă a capitalismului are cel puțin tot atâtea șanse să conducă la o politizare în direcția fascismului (adică a unei false integrări și totalizări a acestor experiențe spontane, cotidiene – de pildă, în forma „șeful e un gunoi pentru că e străin și homosexual” iar „politicienii fură pentru că nu cred în Dumnezeu”) pe cât în direcția socialismului. Abia teoria permite conectarea acestor forme unilaterale de conștiință într-un întreg, o structură totalizantă a capitalismului, care le integrează și totodată le anulează ca parțiale și false. Ceea ce nu înseamnă doar că teoria are privilegiul de-a înțelege capitalismul, ci și că însăși structura capitalismului ca sistem e una teoretică, conceptuală și, mai ales, cu totul neintuitivă. A ne căi și autoflagela pentru privilegiul de a avea acces la teorie, așa cum recomanda Florin Poenaru, riscă să fie, în acest context, puțin cam neproductiv. Dimpotrivă, în loc să dăm la o parte teoria ca să putem face loc – printr-un gest de indulgență – practicii, ar trebui să insistăm pe teorie pentru a putea articula o practică realmente subversivă. Ceea ce nu înseamnă că nu vom catadicsi să băgăm în seamă clasa muncitoare până nu va fi dat dovada că a citit și înțeles Capitalul cap-coadă. Dar înseamnă să ne amintim, totuși, că atunci când clasa muncitoare era realmente una „periculoasă”, bună parte din activitățile ei de auto-coordonare erau dedicate teoriei, de la grupuri de lectură și discuții până la școli sindicale și de partid al căror rol era, tocmai, cel de a face vizibilă și inteligibilă, pe cât posibil, structura complexă de mistificare și ocultare pe care o pune în mișcare capitalismul. Putem înțelege că, astăzi, șomerii, muncitorii, sindicatele și chiar membrii de partid nu mai au timp sau chef de astfel de activități și că tind, în schimb, să rătăcească în fantezii fascistoide – putem înțelege și explica toate astea, dar nu trebuie să le justificăm sau chiar aplaudăm.

Iată de ce Kulturkampf-ul – în care termenul de cultură îmbracă un sens lărgit, dincolo de simplele convingeri și valori particulare, incluzând conștiința de sine și, implicit, politizarea specifică a claselor – este, totuși, ceva imposibil de ignorat. Fără doar și poate, Kulturkampf-ul este determinat în ultimă instanță de diviziunea de clasă, determinată la rândul ei de dinamica și structura de fond a capitalismului. Însă această determinare nu are loc printr-un simplu proces de reflecție univoc și transparent, printr-un lanț de cauzalitate liniar și unidirecțional: diviziunea culturală nu reflectă pur și simplu antagonismul de clasă, ci îl refractă mai degrabă, deplasează, reconfigurează și parțial ocultează. Motiv pentru care nu putem reduce simplu lupta culturală la lupta de clasă. Conflictul cultural interpune un văl de opacitate peste antagonismul de clasă. Un văl, însă, care nu poate fi pur și simplu decartat ca irelevant, sau doar secundar conflictului de clasă, ca fiind doar o mistificare, o eroare de perspectivă. Dimpotrivă, el afectează la rândul său departajarea claselor, conștiința lor de sine și, implicit, direcția politizării lor. Proces vizibil în modul în care vechii membri ai clasei de mijloc, declasați și precarizați, obiectiv relegați în rândul (lumpen)proletariatului, persistă – tocmai din inerții culturale – în a se identifica cu pătura de mijloc și a susține cele mai agresive politici reacționare și represive față de clasele inferioare. Exemplul cel mai clar, la noi, este intelectualitatea și dăscălimea universitară sau pre-universitară care s-a identificat „cultural” cu discursul și politicile agresive de clasă ale PDL-ului chiar și atunci când aceste politici tăiau adânc inclusiv în propriul lor statut social. La fel și de partea cealaltă: dacă presupunem că dimensiunea culturală (așadar conștiința de sine și direcția politizării claselor) nu e ceva relevant, chiar dacă doar pentru moment, atunci probabil că strategia cea mai recomandată ar fi să ne înrolăm și să susținem activ PPDD-ul, pentru că, nu-i așa, aceștia sunt „aliații” noștri obiectivi, eventual urmând a le corecta și îmbunătăți înțelegerea politicului și a capitalismului abia după ce vor/vom fi luat puterea, pentru moment, campania de Kulturkampf riscând doar să ni-i vlăguiască, alieneze și, doamne ferește, hipsterizeze.

C. Context: Ce-i de făcut atunci, în contextul mai general pe care-l decupează Florin Poenaru și care înglobează și depășește micul incident de la MȚR?

E, oare, nevoie, pentru destrămarea acestui văl de opacitate și pentru cultivarea unei conștiințe anticapitaliste de stânga, de o ofensivă antireligioasă pe plan teoretic? În sens strict, probabil că nu. Nu cunoaștem studii despre natura și profunzimea credințelor ortodoxe în România actuală, dar probabil că ar fi de ajuns o întrerupere a alimentării BOR cu bani de la buget, precum și o impozitare masivă, pe lângă o interzicere a prezenței religiei și preoților în spațiile publice pentru ca puterea politică, apoi și cea ideologică a bisericii să se diminueze treptat. Ceea ce rămâne, convingerile private, ar trebui să treacă astfel ca impact pe planul al doilea. Deși câteva rezerve persistă și aici: ideea că valorile și credințele religioase – în speță, cele ortodoxiste – ar putea fi închise și prezervate ca inofensive din punct de vedere politic în interiorul spațiului privat e nu doar o idee pur liberală, ci și una extrem de îndoielnică: în fond, pentru conștiința religioasă, prima redută ce trebuie doborâtă e tocmai distincția liberală dintre privat și public. Conștiința religioasă e de la bun început o poziție politică, care răstoarnă în primul rând departajarea tolerant-liberală între privat și public în care cei cu oroare față de dogmatismul ateist și înțelegere față de fenomenul religios ar vrea să o păstreze: ceea ce e privat devine de importanță publică (avortul, sexualitatea), după cum ceea ce e eminamente public (justiția socială) devine ceva soluționabil în și prin privat (prin familie, milostenie, morală). Mai mult decât atât, și admițând așadar că, într-adevăr, convingerile religioase nu au cum să nu infuzeze spațiul politicului, ideea că am putea articula, în România, un fel de socialism creștin e fie una cu totul utopică (pentru care ortodoxismul ar fi ceva extrem de apropiat teologiei eliberării sau, și mai și, chiliasmului unui Munzer), fie una extrem de resemnată și reformistă (și pentru care tot ceea ce trebuie să sperăm e un fel de capitalism moral, cu valori creștine, un fel de creștin-democrație).

Dar, ni se va spune, e oare cazul să insistăm, tocmai acum, în acest context tot mai incendiar, pe acest front „cultural”, tocmai acum când adâncirea și permanentizarea politicilor de austeritate par să dea primele roade politice pline de promisiuni, primele mobilizări de masă în zona noastră – de la Bârlad până-n Bulgaria? Are vreun rost să alegem drept context relevant evenimentul de la MȚR, acum când masele se ridică, are vreun sens să ducem o „luptă culturală” și să pretindem clarificări teoretice acum când poporul e mânat de revendicări economice și politice? Am spune că da. Desigur, nu încape îndoiala că manifestații precum cele de la Bârlad trebuie încurajate și susținute; e bine că au loc, e neobișnuit, e minunat – dar, totuși, să nu ne facem prea mari iluzii în privința semnificației și impactului lor politic. Desigur că tot poporul – cu toate facțiunile sale reacționare sau progresiste, cu tot cu proletari, lumpeni, preoți, intelectuali și ongiști – se mobilizează în unele situații excepționale, cum ar fi o invazie străină, sau pur și simplu situația în care ți se ia pământul de sub picioare. Dar asta e doar o situație excepțională și pur reactivă. Chiar și astăzi, în turnura sa hotărât anti-socială și austeritară, capitalismul ajunge rareori la momente de genul acesta în care să-și dezvăluie în totalitate caracterul nedrept și să provoace astfel automat o mobilizare generală. Dacă n-ar fi așa, dacă situația obiectivă ar fi atât de transparentă, flagrantă și totodată eficientă politic încât ar genera prin ea însăși mobilizarea de masă adecvată, astăzi mișcarea comunistă ar fi pe val în toată lumea. Ceea ce evident nu e cazul – ba, tocmai, fascismul e cel care prosperă pe zi ce trece, și tocmai din motivele „culturale” pe care le-am expus mai sus[v]. Dar chiar dacă ar fi cazul – împingând mai departe argumentul prin reducere la absurd –, chiar dacă, așadar, ar apărea tot mai multe mobilizări generale împotriva situației de fapt, și chiar presupunând ca ele ar și câștiga bătălia împotriva modelului actual de capitalism, întrebarea din textul nostru rămâne și reapare imediat după momentul dulce al victoriei: ce facem după ce-au plecat capitaliștii americani? Revenim la dreapta credință ortodoxă și naționalistă, sau salvăm câte ceva și din valorile invadatorilor, fie ele modestele libertăți sexuale și secularismul? – Am putea spune ca Florin: că sunt ale dușmanului, că nu sunt decât auto-colonizări eurocentriste. Dar ale dușmanului au fost și sunt și libertatea și egalitatea, care au lucrat minunat în slujba contractualismului și echității liberale și care au produs, prin chiar corectitudinea lor, inegalitate și opresiune. Am putea, așadar, să renunțăm la toate aceste „false” universalii, să pariem pe specificul național și vigoarea poporului, eventual mobilizându-le într-un nou, autentic universal concret – asta dacă nu cumva am hotărât că însăși ideea de „universal” e un imperialism eurocentrist deghizat. Sau am putea ca, printr-o muncă de reapropriere și transformare a semnificațiilor lor teoretice și a posibilităților politice, să le scoatem din actuala montură clasială, culturală, instituțională contingentă, care le formulează, le traduce, le promovează, și, în același timp, le pervertește și împiedică împlinirea.

Am putea, altfel spus, și chiar ar trebui, să facem mai multă teorie. Ceea ce ne conduce la o ultimă observație. În textul lui Florin Poenaru, ca și în multe din comentariile la articolul nostru, pare să se facă auzită urgența și necesitatea unei gândiri deziderative: ideea că poate ar trebui să fim mai îngăduitori, mai toleranți cu arsenalul și exigențele teoretice tocmai pentru a nu sufoca din pornire firavele manifestări ale unei posibile practici emancipatoare. Acolo unde aceste manifestări dau, într-adevăr, semne că s-ar deplasa într-o direcție emancipatoare, sau chiar și acolo unde reacționează spontan la o nedreptate flagrantă, nu încape îndoiala că ele trebuie să se bucure de toată susținerea noastră. Însă anti-capitalismul articulat teoretic n-ar trebui să fie sacrificat doar de frica de-a rămâne prea singuri sau din rușinea de a „nu face nimic concret”. În plus, acum că tot am rămas, în acest punct al textului, doar între noi, iar Florin ne și adresează invitația de a ne chestiona critic propria poziție și propriile privilegii teoretice, poate n-ar trebui să uităm cine suntem și de unde vorbim. Nu-i vorba că poporul stă cu sufletul la gură în anticamera textelor noastre și așteaptă cu înfrigurare să-i trasăm direcția de luptă. Suntem, din nefericire, o mică avangardă comunistă în spatele căreia nu vine nimeni, iar incidența practică a pozițiilor noastre de-aici este absolut nulă. Însă acest mare dezavantaj poate constitui un mic beneficiu, o mică gură de oxigen: el ne permite tocmai acest gen de discuții, această clarificare nesfârșită a presupozițiilor noastre conceptuale, a modului în care se cuvine să înțelegem capitalismul. Nu e treaba noastră aici să concepem măsuri rezonabile de reformă, să convingem alegători nedeciși, să găsim căi de conviețuire amiabilă cu reacțiunea generală sau să insuflăm poporul spre bătălia finală. Dincolo de susținerea pe care putem și trebuie să o acordăm diferitelor revendicări sociale și manifestări concrete, la ora aceasta și în contextul nostru, misiunea noastră istorică e ceea ce, pentru mulți, poate nu înseamnă decât să tăiem firu-n patru. În momentul de față, nimic nu e mai revoluționar de-atâta.