Recensămîntul 2011 a bifat cîteva eşecuri majore: dezinteres, metodologie şi concepţie proaste, implementare profund defectuoasă. Acestea au stîrnit critici şi lamentaţii aprige în rîndul celor care se exprimă de obicei pe astfel de teme. Au fost deplînse din nou „ineficienţa românească” şi caracterul abuziv al statului, chiar cu atîta sete încît puteai crede că cei în cauză ar fi fost dezamăgiţi dacă lucrurile ar fi mers bine.
Însă ineficienţa şi abuzul de putere al statului nu pot fi, bineînţeles, explicaţii ultime, satisfăcătoare în sine, chiar dacă ele sînt tare cronice, familiare sau fals familiare (iar aparenta lor contradicţie nu ridică probleme: un stat slab şi ineficient este în mod natural abuziv). Fără îndoială, organizarea a fost dezastruoasă. E clar că autorităţile nu au înţeles miza acestui recensămînt de decadă, care ar fi trebuit să ofere date vitale despre societate, inclusiv despre dinamica şi tendinţele ei şi nivelul de dezvoltare în diverse domenii. De aici vin lipsa de supervizare a INS, care a fost lăsat să-şi demonstreze incompetenţa pînă la capăt, şi subfinanţarea procesului, vizibilă în campania mediatică aproape inexistentă sau în plătirea recenzorilor la nivelul echivalentului zilnic al salariului minim pe economie.
Bîlbîiala groaznică din jurul obligativităţii declarării CNP-ului (ca şi a religiei, etniei şi limbii materne) sau schimbarea din mers a procedurii, prin introducerea autorecenzării, sînt simptome ale unei instituţii eşuate, incapabilă să îşi mai îndeplinească la nivel minim funcţiunile. A propune pe ultima sută de metri cetăţenilor să se autorecenzeze pe un formular relativ complicat (pentru a cărui completare era necesară, cel puţin teoretic, lecturarea unor manuale de sute de pagini) înseamnă o abandonare clară a misiunii după ce s-a constatat că ea nu poate fi îndeplinită normal, conform „planului” (în principal deoarece recenzorii, din diverse motive, pur şi simplu nu au mai ajuns la unele zone compacte sau la o bună parte din portofoliul lor de locuinţe, în special în Bucureşti).
La ce mai foloseşte cunoaşterea
Însă această explicaţie a ineficienţei şi eşecului administrativ nu are cum fi explicaţia finală. Explicaţiile de genul „pentru că politicienii numesc directori incompetenţi” sînt şi ele la acelaşi nivel, nu aduc nimic în plus. Pe de altă parte, modul în care recensămîntul a fost (ne)organizat nu este, cum nu este aproape niciodată cu nici un proces social important, un rod majoritar al arbitrariului. În spatele unui astfel de proces există, ca factori determinanţi, interese, opţiuni şi voci. Sau lipsa lor mai mult sau mai puţin accentuată, dar chiar şi această lipsă este un factor determinant dintr-un lanţ cauzal, nu ţine de arbitrariu.
Slaba organizare a recensămîntului şi atenţia minoră pe care i-a acordat-o puterea politică actuală nu cred că pot fi explicate altfel decît prin lipsa de interes pentru imaginea asupra societăţii, care la rîndul ei derivă dintr-o delegitimare a ideii de societate ca atare. Nu mai vorbim doar de delegitimarea statului social, vorbim de delegitimarea statului pur şi simplu. Am intrat într-o logică a particularităţii în care tot ce înseamnă numitor comun al întregii societăţi, cum ar fi această imagine statistică detaliată şi acurată a ei, nu mai prezintă interes.
Şi de ce ar prezenta? Principala raţiune practică a acestei imagini statistice a societăţii este de a oferi un fundament pentru politici şi strategii viitoare. Or, în condiţiile în care statul actual şi-a abandonat explicit aceste funcţii, imaginea despre societate nu mai e necesară. De ani de zile se predică pasional abandonarea oricărei responsabilităţi colective şi intrarea într-un stadiu final al logicii „fiecare pentru el” („fiecare” poate însemna individ, familie, comunităţi de diverse scale: nu are importanţă, efectul de fragmentare şi destructurare e acelaşi), iar acest discurs aproape mesianic, care ni se prezintă ca adevăr îndelung reprimat pînă acum de diverse conjuraţii malefice, nu este nicidecum apanajul unui singur partid sau al unei singure grupări intelectuale. Sînt constelaţii dominante de astfel de grupări, iar asta de-abia explică ce vedem la nivel de zi cu zi.
Evident, datele sînt o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. De exemplu, date despre stagnarea la un nivel deplorabil a procentului de locuinţe cu apă curentă şi canalizare există de 20 de ani încoace, dar nici unul din guvernele din această perioadă nu şi-a pus, măcar, problema integrării zonelor rurale/marginale. Datele despre nivelul de „termopanizare”, în schimb, îşi găsesc o utilitate imediat, în politicile de reabilitare termică. Diferenţa, însă, are o explicaţie simplă: UE cere, din motive ecologice, un anumit nivel de eficienţă termică, dar nu poate avea nedelicateţea de a cere un anumit procent de toalete cu canalizare.
Trei actori, un paradox
Incompetenţa şi penibilul unor funcţionari, instituţii sau proceduri administrative sînt simple conjuncturi. Esenţa este: cum poate o instituţie a unui stat care se ocupă în principal cu delegitimarea statului să ceară şi să obţină CNP-ul cetăţenilor? Nu poate. Iar paradoxul se mai complică puţin. În sprijinul acestui stat dezinteresat de proiecte colective şi de o imagine clară asupra societăţii sar chiar unii din adversarii lui. Cu ocazia recensămîntului, o mare sete de libertate a început să urle în cine vrei şi cine nu vrei, iar diverşi lideri de opinie au descoperit, infantil, că declararea CNP-ului ar fi un abuz inacceptabil.
Avem, însă, nu doi, ci trei actori principali la recensămînt: statul (cu tot cu instituţiile sale), societatea civilă şi marele public, mai mult sau mai puţin tăcut. Statul imprimă dezinteres pentru acest proces, implicit proastă organizare. Vocile civile critice sau aparent critice apără sanctitatea CNP-ului, critică misoginismul implicit al unor formulări şi luptă pentru o recenzare cît de cît normală a opţiunii atee.
Ce face marea majoritate? O fracţiune importantă se eschivează procesului, în cvasi-rezonanţă cu statul şi cu unele voci civile (recenzorul care a venit la mine mi-a spus, după trecerea a trei sferturi din intervalul de recenzare, că reuşise să intre în vreo 20% dintre locuinţe, asta într-o zonă deloc neprietenoasă şi după ce le vizitase la toate orele posibile; nu pot să nu am oarecare dubii că procentul de locuinţe procesate raportat de INS este chiar cel real). O fracţiune importantă şi ea participă, alături de stat şi sub blînda oblăduire a INS (instituţie care dispune de un sfînt patron şi care a implicat preoţii în recenzare, ca una din principalele surse de informaţii pentru cei care nu sînt găsiţi acasă), la „măsluirea” opţiunii religioase, atît ca recenzori, dar şi ca recenzaţi. O altă fracţiune, probabil mai redusă decît primele două, dar cu o conştiinţă a drepturilor ei mai bună decît acum zece ani, se asigură că înregistrarea datelor ei este cea corectă. În fine, fracţiuni mai mici îşi afişează CNP-ul pe uşă de frica amenzii, se duc la primărie să îşi declare datele nesolicitate de nimeni şamd.
Explicaţia pentru cum a mers referendumul (dar şi în general pentru „cum merg lucrurile”) nu se poate limita la primii doi actori, cei mai vizibili. Principala responsabilitate aparţine statului demisionar, vocile civile au şi ele responsabilitatea lor, dar o responsabilitate de un alt tip revine opţiunilor inerţiale şi prea implicite (în sensul unei închistări în privat care refuză o reală socializare) sau lipsei oricărei opţiuni. Există, e adevărat, nişte decidenţi direcţi, iar vocile din societate sînt ascultate mai mult decît se crede de obicei la nivelul statului. Dacă ne uităm atent vom observa nenumărate exemple în care statul a dat înapoi în urma criticilor unui număr restrîns de oameni, în domenii care merg de la urbanism la legiferarea propriu-zisă. Cît şi unde a dat înapoi e altă poveste, dar tot altă poveste e şi cu ce fel de voci s-a confruntat.
Deci astfel de voci sînt influente în general, iar vocile care merg în direcţia ideologiei dominante de acum, cea a dezangajării statului de responsabilităţile lui fireşti, sînt cu atît mai influente. Dar imaginea aceasta trebuie nuanţată. În primul rînd, opţiunile publice contribuie în mod fundamental la edificarea unei societăţi funcţionale şi umane; chiar şi vocile de acest tip, dintr-o zonă generică anti-stat, fac, în mod paradoxal, asta.
În al doilea rînd, pentru cei interesaţi de o reală schimbare de direcţie, focusul nu trebuie să fie neapărat vocile critice ultra-liberale care contestă legitimitatea recensămîntului sau funcţionarii/politicienii dezabuzaţi care nu mai văd nici o raţiune pentru recensămînt în noul tip de societate spre care ne îndreptăm (în care am intrat de mult, însă doar acum atît de vizibil, asumat şi plenar). E greu de crezut că o reală schimbare mai poate veni din aceste zone.
Inventarea unui mesaj politic
Ca „voci critice” la rîndul nostru şi noi putem avea şi chiar avem un anumit impact, cum spuneam că au de multe ori voci relativ disparate din societatea civilă. Dar e prea puţin, pentru că cedarea la nivelurile superioare ale puterii reale sînt doar marginale, tocmai pentru a întreţine aparenţele jocului democratic. La gradul de seriozitate al destructurării societăţii şi statului cu care ne confruntăm acum, alternativa reală nu e critica puterii şi dialogul cu liderii de opinie, ci implicarea majorităţii tăcute în dezbatere şi decizie. Asta nu înseamnă, cred eu, nici „a merge în cartiere”, nici „a intra în politică”, ci un singur lucru: inventarea unui adevărat mesaj politic.
Pentru recensămînt, alernativa la ce a fost ia o formă relativ clară: criticarea metodologiei, a rubricii „cap de familie” şi a înregistrării reflexe ca ortodox sînt bune dar cu totul insuficiente; ceea ce ar fi trebuit transmis mai întîi despre recensămînt era: de ce este nevoie de aşa ceva, de ce e normal să ne declarăm ce sîntem şi nu altceva (şi chiar care pot fi avantajele individuale de a face asta) şi în general de ce e bine să facem unele lucruri împreună.
Asta în cazul recensămîntului. Mesajul politic general de care este nevoie ar putea să fie mai puţin evident şi mai laborios de obţinut.