În ultimele două luni am văzut mult angajament în “lupta pentru democraţie” a artiştilor de toate felurile (film, arte vizuale, literatură etc). Pe unii îi respect foarte mult, pe alţii nu dau doi bani, dar nu valorizarea interesează aici, ci ce-i mînă-n luptă şi ce mesaj îi animă. Pentru că aici stă sîmburele unei ipocrizii de-a dreptul sinucigaşe. O atitudine politică din care se aleg cu o îmbăţoşare conformistă şi zero atitudine artistică autentică.
Esenţa mişcării a fost că nu vor politizare (unul din multele materiale de acest tip, aici). Iar aceşti oameni care nu mai doresc politizare ţin pînă la fanatism cu nişte politicieni, cu unul anume, mai exact. Se pretind deasupra ideologiilor şi au pus-o de-un tea party nici măcar conştient de sine. Marea fantasmă a depolitizării ţine de decenii şi de fiecare dată e de fapt ultrapolitică. Începe “anticomunist” şi se termină elitist: anti poporul prost, needucat care se uită la televizor şi e manipulat.
Să luăm cazul ICR. A fost condus de oameni care au făcut politică dur şi pe faţă. De fapt, mai mult şi mai rău de atît, Mihăieş sau Patapievici nu au expus vreo credinţă anume, au acţionat ca nişte propagandişti de duzină de cîte ori cel care i-a numit au avut nevoie de ei. În rest, ICR a funcţionat în parametri cît de cît normali – au înţeles o chestiune minimală, că intelectualii, artiştii, chiar ziariştii români trebuie măcar scoşi în lume.
Conducerea ICR a fost doar o altă redută a unor oameni care propovăduiesc ba ultraconservtorism, ba stat minimal, ba desprinderea de puterea statului pe banii statului. Pe mulţi dintre artiştii români îi bănuiesc că s-au bucurat de fapt de un sentiment de-a dreptul ridicol: au luat bani de stat, dar pentru că veneau de la Patapievici, parcă nu mai erau aşa de “de la stat”. Au fost bani care nu mai veneau ca un DREPT, ci ca un PRIVILEGIU, ca o recunoaştere. Evident, au fost şi oameni care şi-au văzut corect de bursă şi nici nu i-am văzut sacrificîndu-se pe altarul ICR.
Ce crede bună parte din lumea artistică românească? Vreau să fiu apolitic cît sînt ai mei la putere. “Ai mei” de obicei înseamnă o dreaptă care s-a manifestat nu doar incompetent, ci abject după criză, reprezentată la vîrf de Traian Băsescu. O dreaptă europeană cică. Iar Europa a descoperit că e “europeană” cînd şi-a găsit un reprezentant să execute orbeşte o direcţie ultraneoliberală economic şi social şi ultraconservatoare în principii. Dintr-o dată toţi ciudaţii care vor să interzică avortul, care lovesc din toate poziţiile în minorităţi, care rînjesc cu dispreţ la “asistaţi social”, care au reverii interbelice care mai de care mai periculoase, tocmai ei sînt “europenii”. Iar artiştii ultraprogresişti n-au (n-au avut) nici o dilemă. Dacă e cu UE, cu “statul de drept”, daţi-le-n cap la mojici şi la borfaşi.
Artiştii trebuie să faca politică cu adevarat sau vor muri (dacă nu sint morti deja). Ce înseamnă “politică”? Înseamnă în primul rînd să se bată cu adevărat în idei şi nu să-mi ofere un neoliberalism de baltă ca adevăr unic şi incontestabil european. Trebuie să se deprovincializeze. Excursiile şi evenimentele externe susţinute de ICR par – în loc să-i decomplexeze în legătură cu Europa, media europene etc. – să fi mărit un complex provincial până la insuportabil. Încă aştept artişti, intelectuali care să intre fără ezitări într-o stare critică şi dacă citesc pe Deutsche Welle un articol mai prostesc decît poate produce Antena 3. Cu ce-i împiedică apariţiile triste din zona USL să vadă luptele politice adevărate?
Ce înseamnă “adevărate”? Ar însemna măcar luptele reale pentru salvarea măcar a propriului fund. Artiştii români vor depolitizare, vor concurs (haha, parcă la concurs nu se face tot politic) în loc să spună clar şi răspicat vrem bani să cheltuim pentru că e dreptul nostru, pentru că vrem o societate în care arta să nu fie un acvariu cu trei peşti coloraţi în el. În loc să spună răspicat că fac politică, că vor o anumită politică, ei fac de fapt o anumită politică pretinzînd că e “singura normală”, singura cale. Ceva mai trist, mai curat ne-avagardist, mai conservator, n-am mai pomenit de la Sămănătorul încoace. Numai că sămănătoriştii n-o ardeau hipstăresc-avangardistic în paralel.Vorba lui Coşbuc: “Fără idealuri nu e luptă și fără luptă nu e nici literatură”
Era momentul foarte simplu să aud de la mişcarea artistică şi intelectuală că vrea felia ei de la statul român, că vrea o oareacare autonomie (aşa cum Patapievici n-a vrut-o deşi i s-a cerut EXPLICIT cînd l-a numit preşedintele). Aşa cum sună enunţată noua politică a ICR, e evident pentru toată lumea că direcţia e greşită. Dar şi aşa e un bun moment să formuleze cereri mult mai clare de susţinere şi de spargere a unor privilegii de-a dreptul idioate pentru intelectualii şi ideile “cum trebuie”, de un conformism incredibil. Curajul politic al artistului român n-a avut cote atît de mici nici în momente dure de totalitarism. Acum nu se mai pune problema unui estetism al evadării, ci al unui estetism megaagresiv: eşti cu noi deci exişti, altfel eşti antieruropean şi antiamerican terorist. (În aceste condiţii apreciez cu atît mai mult oameni care au trecut la acţiune concretă, una care nu mai are nevoie de ştampile cu “artă”. Din păcate, puţini.)
Dragi “icerişti”, poate politica ar fi garanţia primului vostru pas către o luptă reală. Deocamdată fantasmagoriile cu democraţia şi Europa sînt la ele acasă. Cînd artiştii repsectivi vor afla de injustiţie economică şi socială, cînd vor cere drepturi pentru ei ca forţă aliată cu alte segmente revoltate, poate vor mai avea o şansă. Dar ei sînt acum cu puterea. Nu m-ar deranja nici măcar să-şi recunoască orientarea politică de acum şi să renunţe complet la retorica civilizatoare şi la alianţele cu Baconschi-RAPPS şi scribii lui sau ai altora.
Cît timp vor pretinde că nu fac politică vor face politica ălora care plătesc. Exact ca-n presă: ăia care strigă mai abitir că-s independenţi vin de la B1 şi Antena3. Cînd vor învăţa un lucru politic elementar, să lupte pentru ei, vor vedea cristalin că-şi dau singuri cu toporul în cap. Şi că au împrumutat idei de-a gata de la capi GDS sau de partid care altfel îşi văd liniştiţi de business. Mi s-a părut incredibil exemplu cu anunţul de la librăriile Humanitas: librarii au fost anunţaţi şi că li se scad salariile, şi că trebuie să servească nişte cafele în plus, pe lîngă vînzarea de carte. Derută totală, lamentaţii. Bieţii librari cărora li se vînduse iluzia, ca şi la Cărtureşti, că sînt nişte arhangheli ai cărţii cu totul speciali, nu simplu vînzători… Derută totală şi printre apărătorii înaltei culturi care cereau adaptare completă la piaţă, să fii şi intelectual, şi chelner, şi plătit umilitor. Am rîs cu lacrimi amare citînd postările pe facebook. Falsa conştiinţă pe înţelesul copiilor.
Jandarmul ăla care a spus “luaţi cultura şi băgaţi-o în dubă” a înţeles mult mai multe decît vor înţelege vreodată “papioanele”. Aia era “cultura” vie, periculoasă. Din cîte ştiu, papioane n-a băgat nimeni în dubă. Ce rost ar fi avut?
Cît timp va arde flacăra stupidă a depolitizării, fără să conştientizăm inevitabilul luptei pentru un minimum de drepturi, eu spun artiştii îşi merită soarta. Dacă vine Marga se prea poate să nu se schimbe nimic. Marga nu vine de pe Siret. Are un “spate” intelectual cel puţin la fel de solid ca Patapievici. Deci va rămîne probabil cam aceeaşi şmecherie. Vreţi aceeaşi şmecherie? Politică fără politică şi “poezie leneşă”? Nu, mersi.
Frica de politică vine din nenumărate motive şi din nenumărate zone. I-am ales pe “icerişti” doar pentru că au ajuns să defileze zgomotos sub flamura nepoliticului.