Am fost întrebat de mai multă lume ce cred despre cartea lui Cis – Alex Cistelecan –, „De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist“, Tact 2019.
Nu sînt teoretician, nu sînt ideolog: sînt doar un scriitor care are ceva habar de teorie.
Nici măcar „faţă de stînga“ nu am o pretenţie anume. Istoria mea este destul de complicată, cu un context destul de amestecat: vin de la bază, educat în şcoala sovietică tîrzie, cu un background religios conservator, dar cu o practică mai degrabă socialistă, non-ierarhică. Am devenit de stînga printr-o evoluţie complicată şi „contextuală“. Cert este că am devenit „cel mai înjurat stîngist“. Doar Rogozanu îmi face concurenţă. Nu e alegerea mea: e un context şi o istorie complexă ce trebuie văzute în evoluţia lor şi în ansamblu. Mulţi dintre „noi“ sîntem cu acest gen de istorii complicate de care ar trebui ţinut cont.
Se ştie: nu sînt un purist. Ba din contra, am o anumită repulsie la purisme şi dogmatisme. Asta vine mai ales din experienţa avută în spaţiul sovietic şi religios. (Am trăit în ţări, oraşe, regiuni, regimuri destule.) În acest sens, mereu mi-am asumat o poziţie modestă de popularizare şi coagulare în jurul ideii de stînga. Nimic mai mult.
Iar cărţile mele, cu excepţia celor de eseuri (nu „Jurnalul“), nu fac parte din acest proiect. Cărţile mele sînt despre viaţă, frămîntări, neîmpliniri, vise, dezamăgiri. Valoarea lor, dacă există, nu se bazează pe „poziţionarea ideologică“, ci pe conţinutul şi stilistica lor.
Îmi aduc bine aminte anul 2006, cînd am debutat cu o carte „nevinovată“ (Născut în URSS) care m-a plasat „pe stînga“ – noutate mare atunci în mediul intelectual public – şi cum m-am trezit brusc singur în faţa unei drepte conservatoare dure, puternice, pentru care „stînga“ (pe atunci, asumată mai de nimeni public) era echivalentul unei boli periculoase. Am fost chiar chemat la „ordin“, la un soi de „şedinţă de terapie“ la NEC. Ce vremuri. Dar de atunci s-au făcut multe lucruri importante, mulţi paşi semnificativi: au apărut grupuri foarte importane în zona de teorie, practică, atră, orgaizaţii, spaţii şi chiar încercări de articulare a unor platforme şi partide politice. Dar au fost şi multe greşeli, la care am fost şi eu părtaş, recunosc.
Acesta e contextul.
Despre cartea lui Cis voi vorbi strict de pe poziţia de „cel mai înjurat stîngist“ care-şi asumă „impuritatea ideologică“ de stînga.
Cis a fost după mine cea mai mare speranţă a „stîngii teoretice“ din valul de mai tîrziu din jurul „Idea“, unde se remarcaseră deja tandemul Ovidiu Ţichindeleanu & Alexandru Polgar, şi, în context, Adrian T. Sîrbu.
Cis promitea cel mai multe după ei. A apărut în acest val nou un „concurent direct“: Florin Poenaru. Sînt mai mulţi, dar ei doi s-au remarcat în „pole position” cu o anumită deschidere publică. Cis avea avans faţă de Florin atît prin textele deja publicate cît şi prin stil: mai jucăuş, mai pontos-cinic, mai adaptat unui stil care place fără un mare efort. La Florin există o anumită sobrietate a textului şi o rigoare mai puţin „dialectic-zizekiană“ decît cea la care apelează mult Cis.
Promisiunea însă s-a lăsat mult prea mult aşteptată. Prima carte a lui Cis este greu de citit dincolo de titlu: „Viaţa ca un film porno“. E atît de lacaniană, că nu cred că sînt mulţi care au fost capabili să o ducă pînă la capăt. Oricum, nu faci din ea o pistă de decolare publică teoretică. Florin, cu a sa carte „Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga“, Tact 2017, a dat lovitura: una dintre cele mai solide analize pe tranziţie. O excelentă pistă de decolare pentru un intelectual public. Dar este încă o promisiune, nu o certitudine.
Aşteptările legate de Cis au crescut, fireşte. Şi aici precizez: nu pun în discuţie producţia academică pentru reviste şi cărţi academice, care are o cu totul altă miză. Nu discut traducerile: bune şi multe. Ţin şi cred enorm de mult în nevoia unei teorii, aşa cum cred mult în nevoia unor oameni aplecaţi spre praxis şi popularizarea acestor teorii.
Şi Cis a venit cu această carte care este poate cea mai mare dezamăgire, mai ales raportat la aşteptări.
De ce? Mai întîi că această carte nu produce teorie şi nici măcar o dezbatere critică asupra fenomenelor şi asupra autorilor din „spectrul de stînga“, ci seamănă mai mult cu un soi de „ego pompat“ în care Cis îi trage la răspundere – nu e clar de pe ce poziţie şi autoritate – pe toţi cei care se plasează la „stînga“. Asta mie îmi sună a tehnică specifică discursului şi practicii conservatoare. Adică Cis nu polemizează, nu face analize pentru a ajunge la o poziţie „de stînga“ mai autentică, ci îi trage la răspundere pe toţi. Pentru Cis, am deseori impresia că „stînga“ e doar o întîmplare şi că el ne cere să recităm în cor o mantră. Eu ştiu că poziţia şi practica stîngii sînt exact invers: ea deschide uşi, nu închide, ea repară, construieşte, nu distruge, e în dialog, nu în monolog. Repet: este ceva profund conservator în această atitudine. Cele mai iritante aici sînt: glumiţele cinic-pontoase, pe alocuri foarte răutăcioase, care nu mai au treabă cu jocul intelectual reflexiv, critic, ci cu o banală răutate, inutilă şi nocivă. De aceste răutăţi nu scapă mai nimeni.
Această poziţie mai are, pe lîngă caracterul ei conservator, şi aerul unui provincialism jenant. E acea atitudine provincială pe care bandiţii mei o taxează prin faimoasa frază: „Da, mă, toţi sînt fraieri, numai eu sînt D’Artagnan“. Ca să fii acceptat în poziţia de „D’Artagnan“, trebuie să dovedeşti, să contribui, să construieşti. E clasica discuţie provincială: cine e „mai de stînga“ şi „mai autentic“. Cis vine „în control“ şi face un „rechizitoriu“ moral şi teoretic.Teoria încă se lasă aşteptată, iar această carte, cu texte adunate de prin reviste timp de 15 ani, nu e un argument. Sau e unul mult prea slab.
Are calităţi cartea? Fireşte că are. Cis scrie bine, articulează bine ideile, dar nu e clară miza. Sau e ceea ce spun mai sus. Pare a fi cartea unei „mize personale“ care trage mai degrabă în jos „teoria de stînga“ decît să o mişte cu cîţiva centimetri mai sus. Valoarea principală a cărţii pare a fi modelul „aşa nu“. O valoare prin negaţie. Optimist: tot e un pas în faţă, chiar dacă face apoi doi în spate.
Dar cea mai mare problemă e cu totul alta cred. Cartea are o poziţie „laşă“: urechează şi dă lecţii la toată lumea (cu o excepţie, cred, hai două), „uită“ de o mulţime de teme şi persoane (de femeile din palierul de stînga nu mai zic), „tace zgomotos“ în multe domenii, iar cartea nu riscă nimic. Nu doar că nu riscă: cartea nu are o poziţie politică, ci e doar un exerciţiu de coregrafie frumos-intelecutală, un soi de body-building reflexiv, dar care nu are o poziţie politică cu grad minim de risc.
Cum bine a observant criticul Mihai Iovănel: cartea lui Cis putea foarte bine să apară la Humanitas. Eu aş spune că volumul, culegerea de texte a lui Cis, putea apărea lejer la Humanitas cu o prefaţă de H-R.Patapievici şi cu o dezbatere la NEC, publicată după aceea în „Dilema veche“. Nu ar fi fost nici o o problemă. Cis nu are cum să fie criticat din direcţia aceea. Ci doar din direcţia „noastră“.
Iar acesta e punctul cel mai vulnerabil: această stare „apolitică“ şi „laşă“ a cărţii, dar nu atît prin discurs – unul provincial şi conservator – cît prin poziţionarea faţă de „grupul de stînga“ destul de fragil şi atomizat.
Poate de aceea Cis nu va fi înjurat nicodată şi tot Ernu, Rogozanu şi mai nou mulţi alţii vor fi înjuraţi cu patimă dinspre dreapta. Oare de ce? Dar noi am fi vrut să „redistribuim“ nu doar plăcerile, ci şi necazurile stîngii. În ultimul timp, totuşi, au apărut multe grupuri de stînga, fie şi „culturale“ care diversifică această situaţie.
Bun. Are stînga nevoie de critică? Oooo, da. Are stînga nevoie de teorie? Oooo, da. Dar Cis ne oferă ocazia să vedem cum nu se face.
Scriu rîndurile acestea cu tristeţe şi multă speranţă: eu cred că Cis nu doar că poate şi e în stare să vină cu ceva de bună calitate, ci că e obligat să o facă. Să nu-i lăsăm şansa de a nu o face.
Cu salut tovărăşesc, mult respect şi speranţă din partea unui tovarăş bătrîn şi mult înjurat.
Vasile Ernu