La alegerile din ultimii ani, s-a spus, pe bună dreptate de altfel, că nu există alterntivă reală, deoarece toate partidele sunt la fel. Totuşi, aceste alegeri erau încă însoţite de conflicte relativ puternice, între partide şi în societate. În mod bizar, alegerile de peste câteva zile prezintă o alternativă cum nu a mai existat până acum, însă atmosfera e mai apatică decât oricând în ultimii ani; în particular, în media socială ultimele alegeri au fost însoţite de dispute foarte violente între susţinătorii diverselor tabere ideologice, măcar (dacă nu ai unor partide anume) – în ultimele săptămâni, însă, atmosfera a fost suspect de calmă şi prietenoasă.
Putem explica asta prin faptul că alternativa nu e un nou partid, ci o alternativă la întregul sistem anterior al democraţiei electorale, al partidelor care se rotesc la putere. Iar conflictul nu mai există deoarece, tocmai pentru că sistemul electoral a fost depăşit spre altă formulă, alegerile de peste câteva zile nu mai contează, miza nu mai e acolo – alternativa a câştigat deja sau, oricum, se mişcă inexorabil în acea direcţie. La putere se află un guvern tehnocrat, apolitic, instalat în urmă cu un an pe baza unor pretexte şi manipulări ridicole, un guvern care are toate şansele să se perpetueze după alegeri indiferent de rezultatul acestora – adică să se perpetueze şeful şi filosofia care l-a adus la putere, pentru că altfel miniştrii tehnocraţi sunt, deocamdată, mult mai dispensabili decât cei politici, cu sprijin în partid. Tehnocratismul, această doctrină care se pretinde modernă, obiectivă, chiar ştiinţifică, presupune de fapt o ranforsare a rolului liderului providenţial şi a cultului personalităţii, cum se vede acum la Dacian Cioloş (Isărescu s-a bucurat şi se bucură de un cult asemănător, Stolojan, un birocrat destul de şters, a fost venerat cu asiduitate zeci de ani după o prestaţie destul de aleatoare de prim-ministru).
Conflictul acestor alegeri e mai slab sau temporar în măsura în care el e susţinut doar de faptul că PSD se aliniază cu o anumită întârziere şi reticenţă trendului tehnocratic, şi e conjunctural în măsura în care PSD e nominal un partid de stânga, iar tehnocratismul e în esenţia lui o doctrină neoliberală. Însă alegerile sunt deja jucate, ce se întâmplă acum e doar o negociere între Cioloş, ca reprezentant al tehnocratismului, şi partide. Iniţial, Cioloş a vrut să-şi păstreze o autonomie foarte mare şi să fie susţinut de dreapta (PNL şi USR) fără ca el să se implice, însă pentru că partidele mai au totuşi o anumită putere, PNL l-a forţat să se angajeze. Însă, pe de o parte, un guvern de dreapta, susţinut de PNL şi alte partide mai mici, în funcţie de rezultate, are toate şansele să fie impus şi dacă iniţial coaliţia de dreapta nu are majoritate.
Pe de altă parte, scenariul unui guvern semi-tehnocrat, susţinut de o coaliţie condusă de PSD şi cu Cioloş ca premier, e încă posibil, cu toată poziţionarea anti-PSD a premierului. În momentul acesta e greu de imaginat un guvern PSD politic, pe model vechi, cu premier lider important al partidului, deşi toţi specialiştii prevăd un scor uriaş al partidului, şi în asta constă noutatea politică pe care o trăim: scorul alegerilor nu prea mai contează. Dacă un guvern PSD se va produce, totuşi, el va fi probabil tot un compromis cu tehnocratismul (la care liderii partidului s-au declarat deja dispuşi) şi doar o amânare a instalării confortabile a tehnocratismului. Tehnocratismul e noul Graal: există chiar candidaţi independenţi care se recomandă doar prin această etichetă, nici măcar prin afiliere la canalele politice ale tehnocratismului la care altfel nu ar fi greu de ajuns. Tehnocrat e suficient.
Astfel, în mod ciudat, prin apartenenţa nominală la stânga, PSD a rămas un fel de apărător al vechiului sistem electoral, al vechii democraţii nominale. Altfel, desigur că PSD nu mai reprezintă stânga nici măcar într-un mod minor sau ambiguu ca până acum, şi a devenit cu ocazia acestor alegeri un partid de dreapta dură atât ca program economic şi fiscal, cât şi în chestiuni precum drepturile LGBT – adică a devenit practic identic cu PNL-ul care susţine direct o formulă tehnocratică. În mod ironic, însă, PSD-ul care, şi în propaganda nouă a tehnocratismului, şi în cea veche a dreptei, reprezintă o sumă a răului şi marele duşman al democraţiei, pare să fi rămas un ultim apărător al ei, fie şi unul nominal şi involuntar.
Mulţi dintre noi am criticat aspru, în toţi aceşti ani, această democraţie pe care o putem numi „nominală”, „electorală”, „burgheză” etc., însă acum ea apare într-o lumină brusc mai favorabilă. Cu toate neajunsurile ei imense, poate decisive, ne dăm seama că ea a funcţionat măcar în unele privinţe importante. Oricât de inconsistent, jocul alternanţei şi concurenţei partidelor, ca şi jocul reprezentării de către ele a diverse segmente sociale a impus nişte limite partidelor (poate că şi contextul internaţional şi naraţiunea frumoasă o vreme cu democraţia post-comunism au ajutat). O vedem acum, când miniştrii tehnocraţi manifestă în declaraţii un fascism social de la care mult hulitul politicianism îi oprea pe vechii politicieni, dar o vedem şi în deplasarea întregului spectru spre dreapta foarte dură. Dacă pe latură economică, fiscală şi socială programele politice au devenit un concurs de deservire cât mai umilă a capitalului şi clasei de mijloc, în acelaşi timp s-au accentuat şovinisme care înainte, în vechea democraţie electorală, au fost puţin mai temperate.
Astfel, întregul spectru politic a preluat agenda şovină şi antidemocratică a Coaliţiei pentru Familie. Partidele vechi, PSD şi PNL, care sunt perdanţii acestei evoluţii politice, au preluat-o cu mai multă umilinţă şi avânt, USR şi Cioloş, cei care sunt acum pe val, cu mai multă reţinere. În acelaşi timp, au explodat alte facţiuni naţionaliste şi fundamentaliste care aspiră să intre în Parlament. Noua formulă politică a tehnocratismului a adus o deplasare a întregului spectru spre dreapta, şi în chestiuni economice şi sociale, şi în chestiuni fundamentale de democraţie, de drepturi politice.
Vechea democraţie electorală a fost atacată, previzibil, pentru că nu era suficient de democratică. Bineînţeles, critica nu a mers în direcţia faptului că partidele nu reuşeau să reprezinte fidel un corp al cetăţenilor informat şi activaţi şi integraţi social, adică principala deficienţă a vechiului sistem. Dimpotrivă, critica noului val de politicieni tehnocraţi, în general a noii drepte a fost tocmai că vechiul sistem oferea un vot claselor needucate şi marginale, critică mascată de obicei sub ideea neregulilor electorale grave care, chipurile, ar deturna esenţial mecanismul democratic. Însă mascată superficial sau uneori deloc, ceea ce ne arată marea brutalitate a noii paradigme politice.
Continuarea aici