E prima oară cînd sînt atît de dezgustat de viaţa politică din România. În ultimii douăzeci şi ceva de ani am fost, de regulă, furios sau foarte furios, dar nu dezgustat, şi nici plictisit. Asta însemna că există o miză. Acum, miza cred că a coborît foarte mult, deşi conflictul aprig din ultima vreme pare unul cu miză importantă. De fapt, cu cît mai aprig acest conflict stupid, cu atît mai mică miza.
Mă dezgustă, desigur, abuzurile foarte grave ale guvernului USL din ultima vreme, inclusiv intervenţia stil comando de paraşutişti de la CNATDCU, inclusiv eliminarea opoziţiei din CA al TVR, inclusiv tot restul valului de schimbări furioase şi arbitrare de personal sau de reglementări. Şi, mai mult decît orice, promovarea votului majoritar într-un tur, chiar dacă acesta a fost respins de CC.
Mă dezgustă, însă, în şi mai mare măsură, acea imensă majoritate a celor care s-au activat acum isteric pentru denunţarea “totalitarismului” USL, dar care au tăcut cuminţi atunci cînd Traian Băsescu rupea partidele în bucăţi, demontînd şi refăcînd Parlamentul aşa cum se joacă un copil cu LEGO, sau cînd suprapunea referendumul pentru reformarea Parlamentului peste alegeri, viciind grav însăşi natura acestora.
Victor Ponta are responsabilitatea măsurilor de mînă forte şi nedemocratice pe care le ia, dar de fapt responsabilitatea lui e că nu reuşeşte (fie din cauza limitelor lui şi ale coaliţiei, fie din cauza situaţiei obiective) să fie altceva decît un Băsescu 2 care recucereşte statul cam în aceeaşi manieră în care îl cucerise Băsescu 1.
Diferenţe există, desigur. Principala diferenţă e că, în mod paradoxal şi neaşteptat, Traian Băsescu a lucrat mai fin, cel puţin în aparenţă, cel puţin ca aspect al legalităţii. Atît în ruperea de bucăţi din PSD şi PNL şi la referendum, cît şi în cucerirea serviciilor cu oameni de la aceleaşi partide, dar complet aserviţi, sau în dominarea absolută a guvernului printr-un lacheu personal, preşedintele a lucrat mai mult informal şi prin relaţii personale, în loc să lucreze instituţional şi prin reglementări.
Pe fond, însă, această manieră este cel puţin la fel de nedemocratică şi de dăunătoare. Toată puterea deturnată de preşedinte spre informal şi spre relaţii personale va trebui reinstituţionalizată, pe măsură ce puterea lui reală scade, şi nu va fi uşor. Deteriorările instituţionale sînt clare, evidente şi grave. În ciuda urletelor de indignare dezarticulate de pe Hotnews, mîna forte haotică şi intempestivă a lui Ponta e explicată şi în parte justificată de mîna forte mai stăpînită şi mai abilă a lui Băsescu.
Sînt aceste practici ale guvernului Ponta nedemocratice? Da, desigur, dar de unde toată mirarea din întreabarea asta, de parcă ar fi prima oară cînd vedem urmă de nedemocraţie în România post-revoluţionară? Iar apropo de totalitarismul guvernului USL, dacă nici reacţia vegetativă de aglutinare instantanee, omogenă şi totală a lumii bune intelectuale în jurul urletului de indignare lipsit de reflecţie sau obiectivitate împotriva USL nu e totalitarism, atunci înseamnă că nu a existat şi nu va exista totalitarism niciodată.
Sîntem într-o (nouă) epocă a recriminărilor şi a sloganului “nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”. Scindarea societăţii care urmează războiul politic, dar a cărei motivaţie profundă rămîne socială (pentru că, evident, nici lumea fină intelectuală din România nu moare de dragul PDL), este una ipocrită şi care, pînă la urmă, face rău şi societăţii înseşi, şi politicii, pe care o infatilizează, în acelaşi timp lăsînd-o să domine societatea. Intelectuali din jurul PDL, PNR, ICCD, dezuniţi-vă rapid şi opriţi-vă din urlat, pentru că nu face bine nimănui.