Obsesia lui Ciprian Domnișoru față de CriticAtac, și mai ales față de unii membri ai săi, este deja veche și proverbială. Un tovarăș de drum al sitului și un colaborator apreciat, despărțirea de Domnișoru s-a produs în 2014 când acesta, ca mulți alții care se închipuie de stânga între alegeri ca să dea bine pe facebook, au susținut fără echivoc candidatul de dreapta la alegerile prezidențiale din 2014 și, mai mult decât atât, n-au avut nimic de obiectat la discursul plin de ură socială mobilizat în sprijinul acestuia. De altfel, la vremea respectivă Domnișoru s-a arătat mai mult decât interesat să contribuie la acest discurs cu propriile panseuri despre, spunea el doct și în deplină cunoștință de cauză, ființarea profund (i)morală a unei anumite categorii de alegători.
Ofuscat de refuzul CriticAtac de a se angaja cu surle și trâmbițe în hora urii împotriva „asistaților”/săracilor/PSDiștilor/etc., Domnișoru și-a îndreptat imediat atenția către noi, acuzându-ne în repetate rânduri că facem jocul PSD criticând agenda anti-corupție. Pe cât de superficială și (încă sperăm!) rău intenționată era această observație (atunci când i se explica pe text lui Domnișoru că nu înțelege ce citește sau o face deformat), pe atât era de violentă și de des repetată. Cum celebrarea necritică a anti-corupției, anatemizarea PSD și în general repetarea celor mai crunte banalități ale așa-ziselor forțe anti-sistemice de dreapta au meritul de a-ți atrage simpatia publică mai mult decât expunerea unei poziții principiale și critice, Domnișoru a ales prima variantă. Dar nu a fost suficient, ci a simțit constant și neprovocat nevoia să mai arunce câte o săgeată către CriticAtac, într-un gest reflex care să-i asigure pe noii săi camarazi că s-a dezis complet de trecutul său recent. Dacă ar fi să tragem linie, am putea spune că, de la un comentator cât se poate de interesant (de stânga!), cum se dovedise anterior alegerilor din 2014, Domișoru nu a mai fost capabil în ultimii doi ani decât de o regurgitare periodică a obsesiei lui împotriva CriticAtac. Și, cu ocazia episoadelor electorale, de ceva osanale bine țintite. Modul în care Domnișoru a curtat în lunile din urmă USR-ul ar fi făcut invidios și pe cel mai zelos aparatcic aflat în căutarea bunăvoinței lui Ceaușescu. Nu a mai fost vorba de texte, ci de ode.
Recenta sa postare pe voxpublica e din aceași serie, dar împinsă la paroxism. Aici pupatul USR-ului vine direct la pachet cu demonizarea din nou a CriticAtac, ca nu cumva să nu fie clar, în caz că îi scăpase cuiva mesajul până acum. Ploconirea lui Domnișoru e, în prag de alegeri, totală, maximală, finală, astfel încât e aproape înduioșătoare. Domnișoru dixit:
„Anul 2016 a fost excelent pentru România: s-a dezvoltat în sfârşit un partid independent, de profesionişti, Uniunea Salvaţi România, şi avem în sfârşit un guvern cinstit, cu oameni responsabili şi activi, dornici să reformeze administraţia.”
Oricine scrie așa ceva, după toate aparențele neconstrâns și după toate declarațiile neinteresat, se autodiscreditează instantaneu. Numai că Domnișoru nu își pierde vremea cu asemenea scrupule. ”Norocul chior” identificat de Domnișoru a fost însă deocheat tot anul de — surpriză! — cei de la CriticAtac, care au criticat (ce să facă și ei?) USR-ul. Pentru Domnișoru aceasta nu a fost o critică pur și simplu, ci o manipulare de tipul celei care spunea că Cioloș e fiul lui Soros. Scopul acestei manipulări ar fi să depărteze stânga de USR în favoarea PSD-ului, o manevră, spune Domnișoru, realizată prin mobilizarea energiilor nefolosite de cei de la CriticAtac pentru criticarea PSD-ului.
Pentru cineva care se ocupă cu scrierea de ode, este evident că orice analiză critică a obiectului admirației nu poate fi decât o conspirație. Domnișoru se transformă la rându-i într-un propagandist de duzină atunci când insistă — pentru a câta oară? — pe legătura dintre CriticAtac și PSD, deși știe foarte bine că aceasta nu doar că nu există, dar primele critici cu adevărat argumentate (adică cele care ieșeau din spectrul anti-comunismului isteric) la adresa PSD au fost făcute pe acest site încă din 2010. Și ele au continuat în nenumărate ocazii. Domnișoru pare incapabil să conceapă că poți să scrii ceea ce crezi fără să ai stăpâni sau fără să încerci să intri în grațiile cuiva.
Aparent, scopul textului lui Domnișoru este de a da glas unei mirări: de ce unii candidați ai USR (pe care îi enumeră) nu sunt susținuți de CriticAtac având în vedere că aceștia (candidații) ar fi colaborat în trecut cu situl și ar fi avut viziuni de stânga. Desigur, poate că o asemenea dilemă ar fi fost legitimă, dar pentru Domnișoru nu ia forma unei întrebări, ci este doar un prilej de a desființa din oficiu criticile aduse dinspre CriticAtac USR-ului. Pardon, nu criticile, ci manipulările, cum insistă să sublinieze. Domnișoru identifică patru: 1) ideea că membrii USR sunt niște rentieri, 2) că tehnocrația e un mecanism nedemocratic, 3) că teza „teleormanizării” româniei lansată de USR ar fi îndreptată împotriva oamenilor săraci, 4) că programele de combatere ale sărăciei propuse de USR ar fi pur demagogice.
Faptul că Domnișoru trunchiază sistematic și brutal argumentele pe care vrea să le combată e caracteristic unei atitudini servile, specifice unui profesionist al odei. Nu suntem pe tărâmul discuțiilor, ci pe cel al întorsăturilor de frază, al minților încețoșate și îngroșării perdelelor de fum. Chiar și atunci când încearcă să argumenteze în favoarea cauzei sale, Domnișoru nu pare prea talentat. Discuția despre rentele USR deviază rapid la o discuție despre sine (freudiană mișcare, de parcă Domnișoru se vede deja în USR), urmate de atacuri la persoană în legătură cu presupuse fonduri luate de membrii CriticAtac (fără comentarii!). Discuția despre tehnocratism ca formă nedemocratică (care nu este totuși deloc excepțională, având în spate o istorie intelectuală de câteva decenii) este un nou prilej de a se referi encomiastic la ”bietul guvern Cioloș”, replicând inconștient manevra USR-ului din campanie — partidul anti-sistem care a susținut și susține deschis și total guvernul. Fascismul social evident al tezei ”teleormanizării României” este scuzat de Domnișoru drept o sintagmă care ilustrează modul de funcționare a PSD-ului și de creare a sărăciei în România postcomunistă, fiind prin urmare inocentată. În fine, acuzația că programele USR de combatere a sărăciei sunt populiste și nesincere este respinsă de Domnișoru printr-un atac ad hominem, punând sub chestiune pregătirea academică a celor care fac aceste observații (un teren destul de bine minat, dacă stăm să ne gândim mai bine).
Concluzia lui Domnișoru e conformă acestor raționamente (aparent) arbitrare: deși USR are direcții foarte abrazive de dreapta, ni se spune că acesta este totuși un partid perfect pentru cei care vor să voteze stânga (având în vedere cei 4 oameni enumerați anterior — ale căror acreditări „de stânga” sunt, în ochii lui Domnișoru, garantate de nimeni altcineva decât Victor Ponta), un salt logic și politic amețitor, patentant deja din 2014 și care are mare priză printre stângiștii de mucava dintre alegeri.
E inutil de intrat în jocul sicofantic al lui Domnișoru (și aceasta va fi ultima intervenție în acest sens dinspre CriticAtac) pentru că acesta nu caută și nu pare capabil să susțină o dezbatere, ci (în cazul cel mai fericit) o rentă pe lângă USR. Îi dorim mult succes! Vrem totuși să răspundem la întrebarea care îl frământă — De ce nu sprijină CriticAtac pe cei cu care a colaborat în trecut, se autoidentifică ca fiind de stânga și se află pe listele USR? — tot printr-o întrebare: Ce fel de om de stânga trebuie să fii, sau ce fel de stânga susții, dacă te regăsești în programul USR-ului și, mai ales, dacă ai putut să aprobi tacit sau să aplauzi în picioare tipul de campanie făcut de acest partid? Dacă asta e „stânga” care ar trebui să ne umple de entuziasm în România, nu, mulțumim, mai bine stăm fără în continuare. În fapt, așa cum s-a afirmat în repetate rânduri pe acest site, abia aceste combinații nefaste dintre puțină stânga și multă dreapta, aceste alianțe contra naturii politicului și mistificări ideologice despre „dialogul” dintre stânga și dreapta au dus la delegitimarea stângii și la triumful unei drepte din ce în ce mai puțin liberale și democratice. Prin ce a scris în ultimii ani, Ciprian Domnișoru (ca de altfel și cei pe care îi enumeră, împreună cu Victor Ponta, ca „oameni de stânga”) a fost unul dintre mulții promotori insignifianți ai acestui triumf.