Cînd Soci se mută în SUA
Se aduc o mulţime de critici Olimpiadei de la Soci şi puterii de la Kremlin. Cele mai multe şi colorate critici vin pe filiera liberală a presei ruseşti şi mai ale a celei occidentale: „stat de drept”, „regim totalitar”, „drepturile omului”, „corupţie” etc. Toată presa liberală mainstream are grijă să ne amintească zilnic de miliardele de euro cheltuiţi, adică „furaţi”, şi să ne ofere poze cu déjà faimoasele wc-uri duble (nişte falsuri se pare) sau să ne amintească despre arestări abuzive precum Pussy Riot. Sau şi mai rău, de Hodorkovski, cel mai mare bandit devenit icoana liberalismului rus la care se închină cancelariile lumii. Sînt aceste critici adevărate? Oh da, sînt foarte adevărate, însă ele ţin nu de esenţa problemei, ele doar deturneaza discuţia de la problemele cu adevărat importante şi semnificative.
Zilele trecute, în presa poloneză, culmea, a apărut un text destul de curios care pornea de la o întrebare aparent nevinovată: cum ar fi reflectat presa occidentală Olimpiada, dacă ea ar fi avut loc, nu la Soci în Rusia, ci undeva, în SUA, în Aspen – Colorado? („Zarzuty dotyczące Rosji są poniekąd słuszne, ale gdyby igrzyska były w USA …” de Mariusz Zawadzki, în Gazeta Wyborcza). Trucul simplu al ziaristului polonez era de a încerca să ne scoată în evidenţă toată aceste scheme false ale abordării „civilizatorii”, ale „falsei democraţii”, şi a obsesiei „statului de drept” cînd e vorba să le aplicăm pe zone mai „barbare”. Mariusz Zawadzki lua pe rînd toate elementele centrale ale acestui discurs şi venea cu exemple din SUA. El zice: da, întrebările sînt bune, dar ele pot fi foarte uşor transformate în propagandă şi totul devine mult prea subiectiv. Altfel spus, în ziua de azi, presa devine prea uşor un instrument de propagandă şi îşi îndeplineşte prea puţin funcţia sa centrală de cîine de pază.
Ce ar fi, sugerează jurnalistul polonez, să inversăm situaţia şi să punem întrebările incomode pentru un ipotetic Soci din USA? Şi întrebările curg. Cum e posibil să facem Olimpiada în ţara în care pedeapsa cu moartea, sub formele cele mai primitive, este încă o soluţie obişnuită? Unde este umanismul nostru? Unde sînt drepturile omului? Cum e posibil să organizăm Olimpiada, acest simbol al pacii, în ţara cea mai militarizată din lume, care cheltuie pe înarmare cît toate celelalte ţări împreună? Cum e posibil să organizăm aceste jocuri ale solidarităţii în ţara cu cel mai mare număr de puşcăriaşi, adica ţara care deţine 25% din puşcăriaşii întregii lumi? Cum e posibil să facem aceste jocuri în ţara în care abuzurile serviciilor secrete au depăşit cu mult frontierele acestei ţări şi s-a ajuns pînă acolo încît sînt interceptaţi şi ascultaţi pînă şi cei mai puternici oameni ai lumii? Cum poţi să faci Olimpiada într-o ţară în care peste 300 de milioane de arme de foc se află în mîinile cetăţenilor, iar utilizarea lor în spaţiile publice, cu omoruri spectaculoase, a devenit un lucru comun? Cum e posibil să faci Olimpiada cînd în Guantanamo ai peste 200 de cetăţeni străni arestaţi şi torturaţi, fără respectarea drepturilor minimale internaţionale? Etc.etc. etc. Întrebările pot continua. Sînt aceste întrebări legitime? Da, sînt aşa cum sînt şi întrebările adresate Rusiei la fel de legitime. Ce este pervers în toată această poveste e faptul că presa mainstream pune aceste probleme şi discută aceste teme în mod disproporţionat devenind prea usor o măciucă propagandistică în interesul unor ţări, grupuri de ţări sau trusturi financiare.
Naţionalism vechi şi nou
Să revenim la problemă. Din punctul meu de vedere, acest tip de gălăgie mediatică imensă, precum şi modul de problematizare al presei mainstream, ţin mai degrabă de tactică şi strategie, şi mai puţin de conţinut. Ele nu fac decît să uităm să punem corect întrebările şi să nu mai vedem miezul problemei.
Nu mai este pentru nimeni un secret că aşa cum debutează şi e relansată Olimpiada modernă la sfîrşit de secol XIX nu este decît un soi de sinteză emblematică a marilor transformări care au loc în acea perioadă. Se trece de la jocuri sportive văzute ca apanaj al unei mici elite aristrocratice, la sportul de masă, şi mai ales, la construcţia unui „corp naţional” al statelor naţiune. Sportul şi educaţia fizică devin un fenomen de masă care trebuie să slujească statul-naţiune în vederea crearii unor cetăţeni sănătoşi gata să-şi slujescă Patria, gata să lupte pentru ea. Acest naţionalism sportiv va sluji cu devotament statele naţiune şi va deveni o emblemă puternică pentru toate statele fasciste. Comunismul va prelua şi el acest model şi-l va folosi în lupta sa cu duşmanul anunţat. Statele comuniste vor investi imens în dezvoltarea sportului de masă, construind infrastructuri şi mecanisme organizatorice militar-sportive care vor avea o bază de selecţie umană imensă. În perioada războiului rece, Olimpiada devine locul confruntării celor două regimuri ideologice. Paradoxul face că regimul comunist nu diluează elementul naţionalist al sportului, ci-l întăreşte. Olimpiada nu mai are nimic de a face cu spiritul primar grecesc; devine un spaţiu unde se duce o luptă crîncenă a unor sportivi care luptă sub flamura Patriei. Citiţi în acest sens George Orwell – The Sporting Spirit.
Ceva a început să se schimbe fundamental în sport, în perioada anilor 70-80 din secolul trecut. La acest capitol, neoliberalismul împinge cumva lucrurile spre un soi de arhaizare a politicului: sportivii îşi diversifică flamura, sigla, „blazonul” şi „principele” pentru care luptă. Apare maşinăria financiară care începe să schimbe radical datele problemei. Naţionalismul nu dispare, ci se diversifică. Apare un soi de „naţionalism corporatist”, unde sportivul poate lupta cu aceeaşi pasiune sub sigle-flamuri foarte variate. În fotbal şi în sportul profesionist aceste mutaţii sînt cele mai vizibile.
Privatizarea sportului de masă
Odată cu neoliberalismul are loc un soi de privatizare a sportului de masă. Practic, este un proces invers celui care a avut loc în sec. al XIX-lea: de la sportul de masă, accesibil unui mare număr de oameni, la sportul profesionist, accesibil sau subordonat unei „aristocraţii financiare”. Acesta se va simţi mai ales după căderea comunismului, care cumva făcea o presiune imensă asupra sportului privat occidental. Doar cîteva state puternice precum SUA, Anglia sau Germania, promotoare ale sportului privat, puteau rezista în faţa maşinăriei sportului de stat al spaţiului comunist. De ce? Sînt multe cauze. Ce este însă evident e următorul fapt: odată cu dispariţia comunismului şi intrarea în epoca capitalismului financiar neoliberal global în care „totul trebuie să fie privat”, sportul îşi modifică substanţial structura. Sportul de performanţă, şi în general sportul, nu mai este un fenomen de masă, ci unul ce ţine de apanajul unor grupuri privilegiate financiar sau care subordonează diverse grupuri sărace cu potenţial sportiv pe care le transfoma în marfă sau le include în mecanismul „aristocraţiei financiare sportive”.
Fotbalul este un exemplu evident: urmăriţi traseul echipelor de fotbal, de la echipe ale muncitorilor din fabrici şi uzine, găşti de cartier, la echipe de mercenari sportivi care învîrt sume colosale. Fotbalul, după cum ştim, nu se mai face pe maidan, ci doar în cluburi private, cu alimentaţii şi medicamentaţii speciale, cu antrenamente coordonate de „ingineri sportivi” etc. Uitaţi-vă, de exemplu, la sporturile de iarnă. Au devenit atît de scumpe încît nici măcar practicarea lor banală nu mai este accesibilă decît unei mici elite. Faceţi un calcul să vedeţi cît costă practicarea la nivel de hobby a unui sport precum e schiul. Am făcut un calcul pentru copilul meu şi îmi dau seama că este foarte costisitor. Cîţi oameni îşi permit acest lucru la noi? 5%-7%? Iar dacă vorbim de sport de performaţă deja vorbim de sume imense. Am ascultat zilele trecute polemica dintre echipele de sanie. Ameţitoare sînt sumele şi discuţiile în jurul tehnologiei folosite. Disputele în jurul medicamentaţiei şi al rolului companiilor farmaceutice în acest domeniu presupune deja implicaţii financiare colosale. Simplu spus: sportul de masă e pe cale să dispară iar sportul de performaţă tinde mai nou să aparţină unui grup ultraelitist predeterminat financiar.
Satele lui Potemkin: corupţie sau capitalism real
Se vorbeşte mult de corupţie la Olimpiada de la Soci. Indiscutabil e foarte multă corupţie. Dar oare la Pekin a fost altfel? Sau la Londra sau Vancouver? Sau la campionatele Mondiale de fotbal e altfel? Oare nu sînt acestea adevăratele sate ale lui Potiomkin? Ce sînt satele lui Potemkin ştim. La originea acestei poveşti stă un înalt demnitar al Imperiului ţarist rus, unul dintre cei mai influenţi oameni ai acelor vremuri şi un favorit al ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, cneazul Grigori Potemkin. Istoria spune că la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cu ocazia vizitei în Rusia a împăratului Iosif al II-lea şi a reginei Poloniei, cneazul Potemkin, vrînd să arate imaginea strălucitoare şi înfloritoare a investiţiilor din teritoriile proaspăt cucerite ale Ucrainei, a construit de-a lungul drumului pe care avea să-l parcurgă ţarina cu invitaţii săi sate şi orăşele din uriaşe decoruri. În drumul dinspre Petersburg spre Crimeea, „satele lui Potemkin“, care aveau să impresioneze delegaţia străină, nu erau decît simple butaforii, ele în realitate neexistînd. Era un simplu joc de imagini, o simplă manipulare. Aceasta este interpretarea care a făcut mare carieră internaţională, povestea „satelor lui Potemkin“ devenind exemplu emblematic pentru acest tip de manipulare. A doua interpretare dată este cea care spune că de fapt „satele lui Potemkin” erau nişte proiecte care încercau să configureze viitorul. Potemkin construia sate butaforice, în dimensiuni reale, pentru a-i arăta ţarinei cum va arăta viitorul Rusiei.
Cele două interpetări mi se par paradigmatice pentru ce se întîmplă astăzi cu evenimente sportive precum Olimpiada sau un Campionat Mondial de fotbal. Ele nu sînt decît o sinteză perfectă a viitorului apropiat despre care vorbesc mai jos. Însă de data asta „satele lui Potemkin” nu mai sînt ieftine şi simple butaforii ci devin nişte butaforii de lux reale, exorbitant de scumpe, care au ca scop doar direcţionarea unor sume colosale de bani publici şi privaţi sub garanţia şi supravegherea statului. Banii sînt direcţionaţi spre o mică elită, producînd efecte dezastruoase pentru restul populaţiei folosită mai degrabă pe post de sclavi în aceste proiecte grandomane. Butaforia de lux devine locul privilegiat nu al poporului care vrea „pîine şi circ”, etapă demult depăşită, ci al unor grupuri privilegiate şi atent supravegheate şi protejate. După terminarea show-lui mult prea costisitor, butaforia de lux şi toată infrastructura nu se mai întorc „spre binele poporului” pentru că poporul are cu totul alte nevoi, iar marea parte a ţărilor sînt mult prea sărace pentru a întreţine şi folosi aceste proiecte faraonice mai departe. Vizitaţi locurile olimpiadelor şi campionatelor mondiale de fotbal din ultimii 20 de ani şi vă veţi convinge.
Colegul meu Floprin Poenaru sintetizează perfect această tendinţă, privind spre Brazilia: „Din acest punct de vedere, cel mai semnificativ eveniment din 2014 se anunţă a fi Cupa Mondială la fotbal, găzduită de Brazilia. Încă din 2013, Cupa Confederaţiilor ce prefigurează această competiţie a fost primită cu valuri de proteste ce denunţau conivenţa dintre capitalul transnaţional corporat, statul ţinut captiv de o minoritate politică cu rol de intermediar şi însărcinată doar cu represiunea şi pavarea drumului către realizarea obiectivelor de business, şi o clasă salariată transnaţională (de la oficiali FIFA, la jurnalişti, fotbalişti şi sponsori) care organizează efectiv astfel de evenimente. Scenariul de acum patru ani din Africa de Sud – unde Cupa Mondială a adâncit doar inegalităţile de clasă şi rasă şi a sporit subdezvoltarea ţării gazdă – se va repeta acum într-un context mai amplu. Brazilia este totuşi parte din BRIC, sumele şi interesele sunt mult mai mari, iar nevoia de câştig pe măsură. Prin urmare, Cupa Mondială va oferi o imagine destul de clară a situaţiei contemporane: distracţie pentru clasele superioare impusă cu forţa, subdezvoltare pentru restul şi suspendarea tuturor drepturilor şi libertăţilor (istoric burgheze) ce stau în calea profitului. Iar ce se întâmplă acum în Brazilia în vederea pregătirilor pentru Cupa Mondială (exproprieri abuzive, deturnări de fonduri, distrugerea unor zone protejate pentru a face loc la stadioane, etc), păleşte în comparţie cu ceea ce se întâmplă deja în Qatar în vederea cupei mondiale de acolo din 2022: ţinerea în sclavie a muncitorilor imigranţi (în special a celor din Nepal, cu ajutorul statului), militarizarea totală a relaţiilor de muncă, dispariţia pieţei, totul fiind făcut direct prin comandă de stat.”
Dar satele lui Poremkin trebuiesc apărate. Toată elita şi tot capitalul trebuie securizat, controlat şi apărat cu toate instituţiile statului: securitate, servicii de tot felul, armată. Acesta este unul din elementele centrale al noilor evenimente de tipul Olimpiadă sau Campionat Mondial de fotbal. Sistemul draconic de securitate ne arată că nimic din ce-şi propune oficial Olimpiada nu mai are vreo legătură cu ideea olimpică anunţată iniţial. Acum apărăm „satul lui Potemkin” de terorişti. Dar în Brazilia, peste cîteva luni, de cine vom apăra stadioanele de fotbal? De „teroriştii din favele” care au construit aceste stadioane? Armate imense ale statului plătite din banii contribuabililor amărîţi vor apăra o mică elită de „pericolul” săracilor care nu-şi permit să plătească un bilet pe stadionul construit de ei. Tragic. Urmează…
Final de poveste
De fapt ce se întîmplă cu sportul? Acelaşi lucru care se întîmplă şi cu toată societatea noastră, de la Vladivostok la New-York, de la Helsinki la New Delhi. Capitalul şi controlul devin elementele centrale. Olimpiada sau campionatele mondiale de fotbal sînt sinteza politicii economice şi sociale duse de neoliberalism. Sportul devine privilegiul unei elite tot mai bogate, fiind aproape inacesibil publicului larg, pentru că întreg procesul de pregătire şi de acces la infrastructură s-a privatizat şi a devenit prea scump, iar marea parte a populaţiei este tot mai săracă. Participarea directă la show devine şi ea prea scumpă: costurile participării la Olimpiade şi Mondiale nu e la îndemîna oricui. Iată rezultatul politicii economice globale din ultimii 40-30 de ani: hăul dintre cei bogaţi şi cei săraci creşte iar profitul şi resursele sînt monopolizate de o mică elită. Şi totuşi sărăcimea majoritară mai poate participa la show doar mediată de televiziune. De ce? Pentru că pe lîngă elementul economic („ieftin pentru cei mulţi”) folosit pentru cei săraci, intervine şi un alt element central: securitatea. Sărăcia şi săracii vor fi mereu sursă a violenţei, nesiguranţei, exploziilor sociale necontrolate. Dar acestea sînt efecte nu cauze cum ar vrea să ne spună teologii actualei puteri. Ei, săracii, trebuie ţinuţi cît mai departe, preferabil în case sau la locurile de muncă, pentru a nu pune în pericol „liturghia şi catedrala” celor aleşi. Problema – dar totodată şi speranţa – e că bateriile telecomenzii se mai termină şi, din cînd în cînd, sîntem nevoiţi să mai ieşim după baterii sau după un pet de bere. Sîntem în preajmă.