În 24 februarie 2025, publicasem în Critic Atac articolul Pacea războinică și financiarizarea industriei militare, o analiză a situației create de pe urma modului în care Trump concepea pacea în Ucraina în paralel cu somarea statelor membre ale Uniunii Europene de a investi 5% din PIB în industria militară, dar și de pe urma valului de reacții din partea liderilor europeni privind planurile lor de înarmare și mobilizarea capitalului public și privat cu acest scop. Observam atunci, pe baza declarațiilor din ianuarie-februarie, cum se construiește viziunea reînarmării și cum se creionează planul de finanțare pentru ea, arătând și cum se manifestă tendința financiarizării în complexul industrial-militar.
În acest articol arăt, cum renașterea militarismului prin ReArmEurope/Readiness 2030 este un nou moment în ciclurile istorice ale modului în care capitalismul distruge forțele productive sau cucerește noi piețe ca soluție la propriile sale crize tot mai distructive pentru că este prins în nevoia de a revoluționa constant forțele de producție până când burghezia nu mai poate stăpâni ce a creat (Marx și Engels).
Înarmarea, războaiele și comerțul cu arme
Unul din punctele de referință din trecut ale reînarmării de acum este perioada interbelică. Când ne Reînarmăm, ar trebui să ne Reamintim și de tragediile celor două războaie mondiale. Câștigătorii celui de-al Doilea Război Mondial și-au menținut niveluri ridicate ale cheltuielilor militare chiar și în deceniul de după război, de exemplu SUA a cheltuit aproape 14% din PIB pe armament, Franța circa 8%, iar Marea Britanie 11%, dar chiar și marea învinsă, Germania, a cheltuit aproximativ 4% din PIB pe cheltuieli militare în 1953.
Al doilea reper pentru renașterea militaristă de azi este perioada Războiului Rece, când investițiile militare ale statelor vest-europene erau aproape de 3% din PIB, în timp ce în SUA au ajuns la sau depășeau 6%. La mijlocul anilor 1980, această rată era foarte mare și în România, depășind 4% din PIB și rămânând peste acest nivel la începutul anilor 1990, coborând sub 3% în 1993, iar apoi sub 1.3% în anii 2010. După 1990, din Europa Occidentală, doar Grecia a menținut o rată a armamentului de peste 2%, urmată de Regatul Unit și Franța cu cote în jur de 2%, dar în Austria, de exemplu, cheltuielile militare au scăzut sub 1%, iar în Germania au fost în jur de 1.20%. O creștere treptată a acestor cheltuieli poate fi observată în jurul anilor 2018-2020 în fiecare țară din Europa de Vest și de Est. (Date preluate din SIPRI Military Expenditure Database).
Când revedem aceste cifre, să nu uităm: chiar dacă în Europa era pace, de la sfârșitul celui de al doilea război Mondial existau războaie și conflicte armate în alte părți ale lumii, printre ele în Vietnam, Coreea, Iugoslavia, Afganistan, Irak, Siria. Între 2019 și 2023, piața globală de arme a fost foarte activă, iar SUA, Franța, Rusia, China și Germania au realizat 75% din exporturile mondiale de arme. Israel a jucat și joacă și el un rol important în comerțul cu arme. Între 2020-2024 a fost pe locul al 9-lea pe lista marilor țări exportatoare de arme, iar între 2019 și 2023 a fost pe locul al 15-lea dintre importatori, primind armament mai ales din SUA (69%) și Germania (30%).
Presiunea de a accepta ReArmEurope ca singura opțiune posibilă pentru UE
Este tot mai dificil și în România să te poziționezi împotriva militarizării și să te exprimi în favoarea unor inițiative de pace pe calea diplomației. Aceste poziții sunt catalogate drept anti-europene, putiniste, și chiar fasciste, din moment ce, partidele de extremă dreaptă și-au exprimat susținerea față de planurile de pace ale lui Trump, iar unii antifasciști au început să asocieze legionarismul cu comunismul. Poziția pro-înarmare a devenit norma în centrul câmpului politic, atât pe dreapta, cât și pe stânga acestuia, atât printre pro-americanii adepți ai trumpismului (care, prin protecționismul său, amenință multă lume cu războaie comerciale sau atacuri armate sau retragerea sa din NATO și concentrarea capacităților sale militare împotriva Chinei) cât și printre pro-europeni (care nu mai pot gândi în alți termeni despre dezvoltarea economică a Europei și relațiile sale internaționale decât în cei ai independenței față de SUA, Rusia sau China și ai justificării înarmării).
Toate astea se întâmplă după decenii de hiper-globalizare și circulație liberă/ dereglementată a capitalului (dinspre SUA înspre alte regiuni ale lumii, din Vestul Europei către Estul continentului și în alte direcții). De-a lungul acelei perioade mulți dintre noi criticam dezvoltarea inegală, expansiunea teritorială a capitalului către zone ale forței de muncă ieftine, transformate în piețe de desfacere sau în spații care exportă lucrători vulnerabili către țările capitalismului avansat. Iar acum trebuie să arătăm cum, beneficiarii acelei ordini globale, anunță sfârșitul său și proclamă înarmarea ca singura soluție posibilă la problemele pe care le-au creat.
Consensul produs în jurul militarizării a devenit foarte rapid o presiune de a nu vorbi critic despre Uniunea Europeană, și de a fi de acord cu declarațiile lui Ursula von den Leyen („Dacă Europa vrea să evite războiul, Europa trebuie să se pregătească pentru război”); Kaja Kallas („Avem o oportunitate care se întâmplă odată într-o generație de a crea o piață pentru echipamentele de apărare”; Andrius Kubilius („Germania nu mai este doar motorul economic al Europei, ci trebuie să fie scutul Europei”); Friedrich Merz („Germania pune bazele dezvoltării apărării europene cu un fond de apărare de 500 de miliarde de euro, ridicând în același timp limitele pentru cheltuielile de apărare și frânele datoriilor de stat”); sau ale lui Donald Tusk (care face eforturi pentru o mai mare descurajare, inclusiv pentru o potențială cooperare nucleară cu Franța); și ale lui Nicu Ștefănuță („Trebuie să ținem cu dinții de NATO și să lucrăm la sănătatea ei, iar pentru UE trebuie să murim dacă e cazul”).
Manufacturarea politică și mediatică a consensului în direcția înarmării și pregătirii pentru război face ca liderii europeni să nu își mai amintească de potențialul stabilit în 2018 al Politicii de Securitate și Apărare Comună (înscrisă în Tratatul de la Lisabona din 2009), care capacita UE să ia parte în operațiunile de menținere a păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea securității internaționale. În plus, azi nu ia nimeni în considerare pentru procesul operațiunilor de pace Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, iar vocile care argumentează pentru rezolvarea conflictelor în spiritul Helsinki al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa sunt marginale.
Readiness 2030: criza capitalismului și politica auto-redefinirii
Odată cu lansarea Cartei Albe a ReArmEurope de către Comisia Europeană (CE) în 19 martie 2025, Comisia a decis să redenumească programul ReArmEurope în Readiness 2030. Obiectivul însă rămâne același – elaborarea unei viziuni despre reînarmarea Europei, care are trei mari paliere: asigurarea ca industria europeană de apărare să producă cu viteză și volum maxim în următorii patru ani, trupele și activele militare în Uniunea Europeană (UE) să se desfășoare rapid prin țările UE, și UE să răspundă urgenței pe termen scurt de a sprijini militar Ucraina.
Între timp, desigur și statele membre se pregătesc pentru realizarea acestor deziderate. De exemplu, în februarie 2025, în România s-a adoptat Legea 5/2025 care reglementează desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiunilor militare pe teritoriul statului român atunci când nu este instituită starea de urgenţă, de asediu ori de război, și care prevede că structurile desemnate din Armata României vor putea fi transferate în relaţia cu comandantul forţelor armate străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român. În martie, în Germania, Bundesrat a votat o reformă fiscală istorică privind regulile de împrumuturi guvernamentale, deschizând calea pentru cheltuieli de miliarde de euro în apărare și infrastructură, și noul cancelar german consideră că este timpul ca Berlinul să își regândească poziția privind armele nucleare.
Oricum s-ar numi programul de reînarmare a UE, ideea de a re-face vechiul, sau de a ne întoarce la ceva presupus ideal, nu este cu totul nouă, ea a apărut deja în programul RePowerEU din 2022. Ambele auto-redefiniri sunt legate de Rusia. RePowerEU și-a propus independența energetică față de Rusia; ceea ce a dus la criza industriei de automobile care acum își așteaptă redresarea de la investițiile în industria apărării. Iar denumirea Readiness 2030, în consens cu declarațiile secretarului general NATO, sugerează că UE ar trebui să fie gata pentru război până în 2030, când, se presupune, Rusia va avea capacitățile necesare pentru a lansa un atac împotriva unui stat membru UE sau NATO. Perspectiva anului 2030 a mai fost amintită recent și de șeful general al serviciilor secrete din Germania, care a avertizat că războiul Ucrainei nu trebuie să se încheie prea curând, argumentând că, dacă se va întâmpla, Rusia și-ar putea concentra atenția asupra Europei mult mai devreme decât se aștepta.
Politica auto-redefinirii este, de asemenea, esența Americii lui Trump, așa cum se reflectă în sloganul Make America Great Again. Tendința de a ne reinventa, de a ne face din nou mărețe, este o dovadă că lucrurile nu merg bine din punct de vedere economic și social nicăieri (SUA are un major deficit comercial și datorie guvernamentală în continuă creștere, creșterea economică în UE este în risc), și ele nu merg bine nici chiar din punctul de vedere al capitalului, iar acum chiar și liderii politici recunosc acest lucru. Deci, de o vreme avem de-a face cu o criză profundă, multidimensională și interconectată a sistemului capitalist și a ordinii mondiale capitaliste, și acesta este contextul în care trebuie să înțelegem programul ReArmEurope. El este reacția liderilor economici și politici la această criză.
ReArmEurope/ Readiness 2030 își propune să salveze economia capitalistă din criză, dar, în fapt, o duce spre crize mai profunde, și contribuie la o refacere a ordinii globale prin militarism ce creează mai riscuri de generalizare a războaielor regionale în desfășurare, declanșarea unor războaie noi, dar și de război nuclear. Ceea ce ni se va întâmpla dincoace de război, este, de asemenea, motiv de îngrijorare. Chiar și președinta Băncii Centrale Europene (Lagarde) atrage atenția asupra faptului că investițiile mari în apărare pot să conducă la creșterea inflației și costurilor vieții în țările UE.
Reînarmarea necesită o ajustare economică și mentală a europenilor, bazată pe diagnoza că așa-numita eră a dividendului păcii (peace dividend) s-a încheiat. Această eră a fost perioada boom-ului economic al Europei postbelice, când securitatea militară a Europei era asigurată în principal de SUA, prin intermediul NATO. În interpretarea mea, acest lucru înseamnă, că intrăm într-o etapă a capitalismului în care factorii de decizie se așteaptă la redresare economică din partea industriei militare, și vor să salveze capitalismul din criza economică, socială și climatică creată de el însuși, prin militarism.
Chiar dacă numele său sugerează că s-ar întoarce la ceva din trecut, ReArmEurope este un plan orientat către prezent. Este o nouă fază din ciclurile distrugerii creative și creativității distructive ale istoriei capitalismului. Factorii decizionali văd acest plan ca oportunitate de a dezvolta noi tehnologii, digitalizare sau inteligență artificială, importante pentru industria de armament, și menite să crească competitivitatea UE față de China și SUA. În plus, liderii politici europeni așteaptă ca înarmarea comună și efortul militar coordonat să consolideze UE ca o comunitate politică. Dar nu există nicio garanție că acest lucru se va întâmpla și că vechile rivalități, conflicte și inegalități dintre statele membre nu vor reapărea în procesul actual de înarmare. Stimulentul pentru acțiunea militaristă comună este acum imaginea unui inamic comun puternic, motiv pentru care programul ReArmEurope a fost redenumit Readiness 2030, așa cum am menționat deja.
Toate acestea se întâmplă într-un moment în care liderii UE nu reușesc să abordeze în mod adecvat criza economică, socială și climatică și, în care, în absența unor alternative de stânga puternice și credibile, cetățenii europeni speră din ce în ce mai mult că partidele eurosceptice de extremă dreaptă vor fi capabile să rezolve problemele cu care ei se confruntă azi.
Înarmarea întărește financiarizarea economiei și are nevoie de războaie
Apropo de consecințele ReArmEurope, voi accentua aici câteva dintre ele în legătură cu modurile prin care CE plănuiește generarea de 800 de miliarde de euro pentru reînarmare în următorii patru ani.
1. CE consideră că o parte din această sumă ar putea fi generată prin eliberarea acestor cheltuieli ale statelor membre de sub constrângerile UE privind deficitul bugetar și datoria publică. Se consideră că, dacă, sub această umbrelă, cheltuielile militare în toate statele membre cresc cu 1.5%, la nivelul UE asta ar reprezenta o investiție totală de 650 de miliarde de euro în patru ani.
Consecințe: Chiar dacă, prin mecanismul Pactului de Stabilitate și de Creștere, ele nu sunt incluse în deficit, aceste cheltuieli suplimentare vor lăsa cu siguranță o gaură mare în bugetele de stat. Acest lucru va slăbi și mai mult economiile deja slăbite, iar criza cheltuielilor publice se va intensifica, ducând la adâncirea austerității. Este ciudat că nu auzim niciun cuvânt de avertizare sau propuneri de soluții din partea reprezentanților instituțiilor UE în legătură cu aceste riscuri.
În acest context mai trebuie să amintim că, exceptarea cheltuielilor militare de la regulile Maastricht este un mecanism care nu s-a întâmplat niciodată cu investițiile publice în bunuri și servicii publice. În timpul crizelor Covid-19 și a prețurilor la energie, timp de câțiva ani, CE a fost flexibilă în privința acestor reguli pentru a permite statelor să sprijine companiile private din bani publici, dar recent ea a decis că această flexibilitate s-a terminat și că trebuie să revenim la vechile reguli pentru a asigura stabilitatea economică.
De aceea, și România a început să facă reduceri la bugetul de stat, inclusiv prin înghețarea salariilor și pensiilor, chiar la începutul anului 2025, sub noul guvern. Acum, în aceste condiții, se face o excepție pentru cheltuielile publice militare. Dacă era adevărat că deficitele bugetare de peste 3% și datoria publică de peste 50% erau în detrimentul stabilității economice, această excepție va fi, de asemenea, în detrimentul economiei.
2. Restul de 150 de miliarde de euro se dorește a fi acoperit din împrumuturi comune mediate de Comisia Europeană de pe piețele globale de capital. Acest exercițiu a fost deja făcut în timpul pandemiei Covid, când, prin programul numit Facilitatea de Redresare și Reziliență, CE a transferat sumele împrumutate în nume comun către statele membre pentru ca ele să susțină companiile private.
Consecințe: re-aplicarea acestei metode va crește și mai mult datoria publică și dobânda plătită de țări din bani publici. Și, desigur, va consolida și mai puternic financiarizarea economiei, dependența acesteia de oligarhiile financiare.
3. CE are în vedere și alte resurse financiare pentru înarmare, suplimentare față de cele deja amintite, și anume prin mobilizarea capitalului privat. Acest mecanism are și el o istorie preliminară.
După criza financiară și bancară din 2008, UE a creat așa-numita Uniune a Piețelor de Capital în 2015 și a adoptat planul său de acțiune în 2020. Scopul a fost ca statele să pună în aplicare măsuri pentru a reduce riscurile pentru fondurile de investiții și pentru a le încuraja să investească în diferite sectoare ale economiei. În prezent, se încurajează tot mai mult investiții în industria militară, ca un business profitabil. Având în vedere preferința fondurilor de investiții de a folosi bani de la fondurile de pensii private, cei care contribuie la fondurile de pensii private s-ar putea trezi că devin investitori în industria militară și vor fi interesați să o susțină.
În plus, CE a adoptat și o altă propunere, inspirată din raportul Draghi din 2024, și anume mobilizarea economiilor gospodăriilor, motivarea lor de a nu le păstra în conturi bancare de economii, ci de a le investi în anumite afaceri, cum ar fi industria militară.
Cele două direcții de mai sus au fost combinate acum pentru a crea inițiativa numită Uniunea Economiilor și Investițiilor, de la care decidenții instituțiilor europene au mari așteptări în relansarea complexului militar industrial. Speranțele generării de capital pentru înarmare se leagă și de rolul alocat Băncii de Investiții Europene în industria de apărare, care va pune în funcțiune cele trei metode ale sale de finanțare: împrumuturi pentru companii și sectorul public, împrumuturi cu risc (venture debt) pe termen lung acordate companiilor inovatoare, și facilitatea fondurilor de acțiuni în domeniu (Defense Equity Facility). Cea din urmă sursă este dedicată investițiilor de capital cu risc și fondurilor de capital privat care investesc în companii mici și mijlocii și startup-uri din sector, fiind finanțată de Fondul European de Investiții și Fondul European de Apărare.
Pe lângă cele de mai sus, să amintim și alte trei consecințe ale înarmării.
1. Ce consecințe va avea ReArmEurope în legătură cu programul Green Deal, aprobat în 2020, al cărui scop declarat a fost acela de a face din Uniunea Europeană o regiune neutră din punct de vedere climatic până în 2050? Acest deziderat a ghidat, de asemenea, Planul Industrial Verde și viziunea Tranziției Verzi. Dar legislația UE din domeniul European Green Deal a început să facă pași în spate încă din anul trecut prin dereglementare sau simplificarea a trei acte normative.
Dezvoltarea rapidă a industriei militare de acum cu siguranță nu va contribui la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră care generează încălzirea globală, dimpotrivă, le va crește. Industria militară și utilizarea armelor în războaie sunt surse mari de poluare.
Am putea spune, că ReArmEurope înseamnă sfârșitul așa-numitei tranziții verzi și juste în UE chiar dinainte ca asta să se înceapă de-a binelea. Rămâne în istorie ca o altă inovație discursivă folosită pentru pacificare socială.
2. Inginerii ReArmEurope, încercând să justifice marile investiții publice în acest program, vorbesc și despre crearea de locuri de muncă în revigorata industrie militară. Dar, să nu uităm, această industrie profitabilă va angaja forța de muncă devenită surplus în industriile falimentare ca să o exploateze la maxim. În plus, muncitorii din aceste industrii vor fi puși în situația în care, odată folosite, armele create de ei, vor distruge viețile altor muncitori de la ei din țară sau din alte țări.
3. În final, câteva idei despre impactul înarmării asupra securității. Se poate observa cât de mult diferă opiniile și în legătură cu acest aspect. Unii susțin că, înarmarea și pregătirea pentru război sunt o garanție a evitării războiului și o garanție a păcii. Printre ei și politicieni sau intelectuali care se autodefinesc de stânga. Poate că ei nu cred că acest lucru va îmbunătăți condițiile de viață ale oamenilor sau va reduce nemulțumirea lor față de crizele pe care le resimt sau va reduce riscul fascizării Europei. Totuși, ei susțin că asta este acum situația, prosperitatea europeană a luat sfârșit, înarmarea este necesară și inevitabilă. Unii chiar afirmă că înarmarea nu va duce la reducerea cheltuielilor sociale sau investițiile publice în bunuri și servicii publice, iar alții spun că suma de 800 miliarde de euro nu este suficient de mare ca să ne facem griji de pericolele militarizării.
Contrar acestei poziții, sunt persoane care susțin că, cursa înarmării, pe lângă cele existente, creează condiții suplimentare pentru izbucnirea războaielor și, în situația actuală, pentru menținerea și extinderea războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu. Cei care susținem asta, observăm că, deoarece creșterea cheltuielilor militare trebuie justificată cumva, se va crea și o cerere pentru arme și operațiuni armate conexe, iar astfel războiul poate fi provocat și extins. În plus, susținem că logica armamentului existent este că el trebuie să fie utilizat în războaie sau în alte operațiuni militare pentru a crea cererea de armament suplimentar care să justifice în mod susținut cheltuielile militare. Asta se va face până când va fi nevoie și până când populațiile se vor epuiza sub presiunile economiei de război și mind-setului de război în care azi încep să fie împinși tot mai hotărât.
Într-un fel, văzută în contextul crizelor economice profunde și nu doar ca un rezultat al relațiilor internaționale între liberali și iliberali, democrați și autocrați, noua cursă a înarmării este inevitabilă. Ea se petrece în punctul de cotitură al ordinii globale create de la sfârșitul anilor 1970 prin neoliberalizarea capitalismului și încheierea primului Război Rece din anii 1990. În momentul de turnură post-neoliberală de azi, nevoile economice ale marilor puteri nu mai sunt satisfăcute de pozițiile ocupate de ele în ierarhia globală și interesele capitalului impun nevoia militarizării ca scop în sine ce generează profit și ca mijloc pentru cucerirea unor noi resurse. Suntem în pragul unui moment revoluționar, dar care se poate auto-consuma prin distrugerea omenirii și planetei, sau poate deveni o prelungită agonie a subjugării mentale și materiale totale a claselor lucrătoare prin ideologia și practica militarismului. Înarmarea este inevitabilă în logica capitalistă, dar nu ar fi necesară dacă ordinea globală s-ar reface printr-un alt agency politic, nu cel al capitalului și statului burghez.
Ce punem în locul militarismului?
Logica militaristă și modelul de dezvoltare economică bazat pe complexul industrial-militar financiarizat consolidează și exacerbează situațiile de criză geopolitică actuală, ducând omenirea spre dezastre economice, climatice și militare. Situându-mă pe o poziție critică față de acest fenomen, am numit viziunea despre pregătirea pentru război ca instrument al păcii, drept o pace războinică. Această pace războinică se cultivă atât de către Trump și Putin, cât și de liderii europeni care afirmă că se pregătesc pentru război ca să evite războiul.
În acest context, dogma descurajării domină asupra politicii de pacificare pe căi diplomatice, cea din urmă fiind din ce în ce mai mult și prin tot mai multe feluri redusă la tăcere, similar poate cu mecanismele cunoscute din perioada Războiului Rece. Azi, singura opțiune care ni se oferă ca posibilă, realistă și necesară este înarmarea, iar pro-europeanismul a devenit sinonim cu exprimarea opțiunii pentru militarizare.
Iar asta, din păcate, nu este de mirare:
Pentru că războaiele sunt înscrise în gena capitalismului.
Pentru că în etapa curentă a imperialismului, marile puteri nu mai pot satisface interesele lor pe căi pașnice, au nevoie de războaie ca să pună mâna pe noi resurse în cursa competitivității.
Pentru că oligarhia financiară nu se mai mulțumește cu profiturile pe care le câștigă din financiarizarea altor domenii economice (energie, dezvoltare imobiliară) și complexul industrial militar devine o zonă sigură de investiții atâta timp cât statul burghez își face treaba în relațiile internaționale.
Pentru că, datorită contradicțiilor sale, capitalismul a ajuns într-o nouă fază a ciclurilor distrugerii creative pe care o practică dintotdeauna. Acum, din nou, regimul vrea să renască prin distrugerea vechiului și crearea unei lumi noi. Când această re-naștere se face prin războaie, ea ajunge la apogeul caracterului său distructiv. Așa se întâmplă și azi.
Față de acest model al renașterii europene prin militarism, cuvintele de mai jos inspirate dintr-un socialism internaționalist anti-război par trădătoare, sau naive pentru adepții înarmării:
Îmi închipui o renaștere europeană în care se afirmă, că valorile colaborării transnaționale slujesc clasele lucrătoare cu diversele sale segmente ocupaționale, adică forța de muncă în sensul larg al cuvântului (angajată, informală, domesticā, plătită sau neplătitā, implicată în producție economică sau reproducție socială).
Îmi închipui o renaștere pro-europeană care plasează Europa în rețele de colaborări cu întreaga lume bazate pe principiile justiției economice.
Îmi închipui un UE care este lider al unei strategii internaționale care evită războaiele și conduce intervenții globale pentru dezarmare, și care devine o uniune social-economică pusă în slujba interesului public.
Îmi închipui un pro-europeanism în care se pot exprima pozițiile de mai sus fără să fii acuzată că susții criminali de război.
Cu siguranță există inițiative ale stângii politice, care se pot aduna în gândire și acțiuni colective în jurul acestor idei, sau altora asemenea. Eu însămi am participat în luna martie la trei discuții care au fost încurajatoare pentru mine în acest sens și la care invit cititorii Critic Atac să le asculte: Discuție despre feminismul socialist (co-organizat de GAS și Căși Sociale ACUM), Who pays for militarism (organizat de PS. CJ), Cum citim astăzi „Manifestul Partidului Comunist”? (organizat de frACTalia). În spatele acestor discuții stau atât clarificările ideologice ale participantelor fundamentate pe cunoașterea realităților economice, cât și experiențele lor în ceea ce privește mobilizarea diverselor segmente ale claselor lucrătoare în jurul revendicării unor măsuri de tranziție care nu contravin perspectivei mai îndepărtate a realizării alternativei socialiste la capitalismul contemporan.
27.03.2025.