Chestiunea sindicală în secolul al XXI-lea

TEMA: Sindicatele la răscruce – încotro?

În 1989 s-a prăbușit nu doar statul redistributiv al „bunăstării“ – ocărît sub numele de „socialism de stat“, dar fiind de fapt capitalism de stat –, ci și sta­tul social-democrat occidental al „bunăstării“, bazat pe capitalul privat-corporatist. S-a prăbușit atît dictatura „bunăstării“, cît și democrația „bunăstării“. S-a terminat cu lumea călduță a păcii de clasă obținute prin forță și compro­mis. S-a terminat și cu lumea revoltei domesticite prin ținerea în frîu a inegalității și prin cooptarea graduală. Mișcarea grevistă înăbușită a muncitori­lor polonezi a împins Solidaritatea spre compromis, iar reprimarea mișcării grevis­te a minerilor britanici a făcut același lucru cu Partidul Laburist. O dată cu neoconservatorismul/neoliberalismul a fost suprimată pînă și alternativa reformistă, iar moartea politică a blocului sovietic a deschis posibilitatea ca, prin slăbirea statului, marele capital să preia nemijlocit puterea. S-a înfăptuit astfel globalizarea capitalistă, care – trecînd pe deasupra granițelor sta­telor-națiune social-democrate ale bunăstării – a răspîndit, de data asta fără intervenția de trupe colonizatoare, capitalismul liberal și, de asemenea, revo­luția telecomunicării, a industriei spectacolului și a informaticii ultramoderne.

Deși e mai mult ca sigur că, încercînd să regîndim și să reelaborăm pro­blematica sindicală pe baza scrierilor de odinioară ale Rosei Luxemburg¹, vom fi luați de nebuni, nu trebuie să ne pese prea mult de acest lucru – nu există nici un remediu astăzi împotriva unei asemenea judecăți. Totuși, ca introducere, trebuie arătat în cîteva vorbe dacă creșterea economică propulsată de globalizare este oare chiar atît de încununată de succes pe cît susține propaganda neoliberală.

Se pare însă că altceva arată indexul nivelului de dezvoltare (human deve­lop­ment index) întocmit de Programul de Dezvoltare al ONU (PNUD), care, în afară de încasările în bani gheață, mai măsoară și lucruri precum mortalitatea infantilă, alfabetizarea, egalitatea dintre sexe etc. (La asta se adaugă că, între 1989 și 2000, în fostul bloc estic a scăzut chiar și nivelul de trai mă­surat în mod tradițional, iar salariul real al muncitorilor din industrie, transporturi și comerțs-a diminuat pînă și în Statele Unite.) Centre For Economic and Policy Research [Centrul de Cercetări Economice și Strategice] de la Wa­shing­­ton a demonstrat pe baza indexului PNUD că dezvoltarea a scă­zut în perioada 1980–2000 a globalizării. Se pare că, înainte de 1980, scă­de­­rea mortalității infantile și răspîndirea școlarizării în țările mediu dezvoltate și în cele sărace au fost mai rapide (Jonathan Steele, The Guardian, 3 au­gust 2001). Ast­fel de date pot fi citate și pentru alte periodizări, vasăzică nu e de găsit ni­căieri utopia care, cică, ar face inutile organizațiile muncitorești bazate pe lupta de clasă. În același timp însă, nu sînt de găsit nici instrumentele instituționale care să echilibreze, măcar în cadrul sistemului însuși, pendulările și crizele ciclice ale economiei mondiale.

Prăbușirea „socialismului real și existent“ (a capitalismului de stat însoțit de dictatură) („the collapse of communism“) și constituirea hegemoniei neolibe­rale au avut consecințe neprevăzute a căror analiză, în esență, se lasă încă așteptată (deși există excepții). Cea mai importantă dintre aceste conse­cințe este dispariția de facto a social-democrației, iar asta pînă și sub forma sa dilua­tă de după Bad Godesberg². Să nu uităm însă că analiza chestiunii sindicale mergea de obicei mînă în mînă cu analiza social-democrației, căci mișcarea sindicală și social-democrația fuseseră multă vreme unite și, totodată, în luptă: interdependența dintre organizații, economie și politică a fost una dintre te­mele principale ale istoriei mișcării muncitorești. Cei care voiau să despartă sin­di­catele de social-democrație (sindicaliștii și comuniștii consiliști, CNT³ și AAUD⁴), doreau să ducă o politică a proletariatului mai revoluționară decît social-democrația sau decît vechile partide bolșevice, însă, chiar dacă voiau altceva, și ei considerau ca fiind decisiv raportul dintre sindicate și organiza­țiile politice.

Cum ne putem apropia însă de chestiunea sindicală atunci cînd organizațiile politice ale clasei muncitoare lipsesc? În opinia mea, acest lucru se poate în­cerca doar prin înțelegerea crizei născute din dispariția social-democrației.

Cu cîtăva vreme în urmă scriam (vezi T.G.M.: „Szocdemek“ [Social-de­mocrați], Népszabadság, 8 aprilie 2000) că, alături de înfrîngerea sa istorică – „căci, la urma urmei, nicăieri nu există socialism democratic“ – stă imensa realizare civilizațională a social-democrației, „integrarea“ în statul burghez a proletariatului exclus și expropriat, crearea unui fel de contraputere și de contracultură începînd cu casele de cultură muncitorești și continuînd cu pre­sa muncitorească și casele de asigurare în caz de boală, cu cooperativele de consum și fondurile de grevă. În pofida erorilor, toate acestea au re­prezentat un progres extraordinar în istoria emancipării umane. Marxiștii ortodocși considerau că o contraputere burgheză (o putere economică) putea lua naștere doar în „sînul“ societății feudale; în schimb, datorită ca­racterului radical al exploatării capitaliste, datorită jefuirii proletarilor de mij­loacele de producție etc. („… ei își pot pierde doar lanțurile…“), era cu ne­putință, credeau ei, ca o contraputere proletară, o „enclavă de socia­lism“ să se ivească în mijlocul capitalismului. Aparent, succesele civilizaționale (nonpolitice) ale mișcărilor „reformiste“ (social-democrate și sindicale) au dezmințit opinia marxiștilor ortodocși, dar volatilizarea aproape fără urmă a acestor rezultate începînd din 1980 parcă le-ar da totuși dreptate. Deși sînt forțe reale, tradiția și memoria, care fără îndoială că au supraviețuit, nu pot fi considerate ca reprezentînd o contraputere.

Dar ce a fost totuși social-democrația?

Polemizînd cu „revizionistul“ Bernstein⁵, Rosa Luxemburg n-a știut să re­cunoască, la finele secolului al XIX-lea, că acesta – tocmai din cauza, și nu în pofida, îndepărtării de Marx – a descris corect social-democrația, iar ea ar fi trebuit să critice nu atît descrierea fidelă a lui Bernstein, cît practica propriu­lui ei partid, lucru pe care l-a și făcut mai tîrziu. (Asta nu e descoperirea mea, ci un loc comun al istoriografiei mișcării muncitorești socialiste.)

Social-democrația și mișcarea sindicală împletită cu ea luptau pentru măriri de salarii, și nu împotriva sistemului de salarizare, adică împotriva muncii sa­la­ria­te; pentru posibilitatea de a interveni în organizarea muncii, și nu pentru exproprierea expropriatorilor. Ei luptau ca, prin ocuparea unor poziții în parlament, să se poată impozita marele capital în scopuri redistributive, și nu pentru ca relațiile de producție capitaliste să fie lichidate; pentru a face accesibile învățămîntul universitar și posturile de funcționar și copiilor de muncitori, iar nu pentru demolarea oricărei ierarhii; pentru accesul muncitorilor la acționariat și la posibilitatea de a fi proprietarul unei locuințe, iar nu pentru eliminarea proprietății private; pentru concedii plătite și pensii, iar nu pentru sfărîmarea zidului ce desparte timpul de muncă și timpul liber – și așa mai departe. Pentru toate astea, burghezia a trebuit să plătească mult, dar, în schimbul concesiilor, în halele de lucru domnea liniștea. În schimbul imenselor cheltuieli pe care le cerea bunăstarea, respectiv în schimbul cedării unei părți a controlului social și al neplăcerilor cauzate de planificarea statală, relațiile de putere fundamentale au rămas neatinse, mai ales în domeniul politicii externe (a se înțelege: expansiunea imperialistă, colonizarea, sistemul militar al violenței). Asta a dus la prăbușirea social-democrației pe 4 august 1914, cu toate că, în dangătul clopotelor de la Basel⁶, social-de­mo­crații au jurat să se opună războiului mondial imperialist. Asta i-a făcut să se opună revoluțiilor proletare dintre 1917 și 1923 (la această contra­revoluție participînd mai tîrziu și Cominternul de după Kronstadt⁷). Și, în fine, asta i-a făcut să se predea, împreună cu partidele comuniste oficiale, fascis­mului ș.a.m.d. Cucerire civilizațională și înfrîngere politică, ba chiar: rușine, cufundare în mocirla contrarevoluționară împreună cu partidele staliniste, o serie de trădări îngrozitoare. Și totuși: în pofida acestor lucruri, deși e drept că social-democrația și sindicatele social-democrate au rămas „organele“ burgheziei și ale statului burghez – lucru de care Rosa Luxemburg și-a dat seama în anii Primului Război Mondial –, nu puteau fi neglijate interesele economice, culturale, organizaționale ale clasei muncitoare în sensul lor cel mai strict, tehnic chiar, iar „enclava proletară“ trebuia să rămînă deci nea­tinsă. Pe de altă parte, „falsa conștiință“ pe care și-a creat-o despre sine so­cial-democrația a făcut pentru multă vreme posibilă autoeducarea re­voluționar-socialistă a proletariatului, această iluzie dovedindu-se în multe cazuri fecundă, căci fără ea n-ar fi existat artă și științe sociale de stînga. (În Europa de Sud, rolul social-democrației a fost jucat mai tîrziu de partidele „comuniste“, care – împreună cu social-democrații oficiali – au devenit astăzi grupări parlamentare social-liberale, liberale de stînga.) Există un stil social-democrat: Bauhaus, tipografia lui Kassák⁸ – modernismul puritan, sec ale cărui monumente sînt blocurile sociale de apartamente cu chirie, asemă­nătoare cu niște forturi, ale „Vienei roșii“⁹ (Karl-Marx-Hof și celelalte), respectiv cartierele în cărămidă roșie din Glasgow, Chandigarh și Brasilia. Toate acestea n-au împiedicat însă social-democrația să înăbușe în sînge revo­luția proletară din Germania și, în colaborare cu comuniștii, pe cea din Catalonia – deși e drept că aripa lor austromarxistă s-a opus la Viena (cu mijloace revoluționare și într-o manieră compactă) contrarevoluției fasciste.

Oricum ar sta lucrurile, social-democrația a eșuat, iar partidele sale de odini­oară (mai ales în Germania și Anglia) impun obligativitatea capitalistă a muncii prin mijloacele statului polițienesc, prin suprimarea alocațiilor, prin programele de muncă publică recompensate cu salarii ale foamei ce nu asigu­ră nici măcar minimul de trai și prin celelalte tehnici deja binecunoscute. Idolul lor, Clinton, cu balivernele lui „social-democrate“, a fost executorul, mai necruțător chiar decît Reagan sau Mrs. Thatcher, al contrarevoluției neoconservatoare/neoliberale silențioase a „demantelării“. După cum știm din cer­cetările lui Loren Goldner, din 1973 nivelul de trai al clasei muncitoare americane a scăzut cu 20%, iar săptămîna de muncă s-a prelungit cu 10–20%. Între 1989 și 1993, venitul mediu pe familie a scăzut cu 2.737 de dolari pe an (The Guardian, 20 februarie 1995). Cînd Clinton și-a preluat mandatul, 14,1 milioane de oameni beneficiau de alocații; spre finele președinției sale au rămas doar 7,3 milioane (The Times, 4 august 1999). Creșterea productivității nu se datorează inovațiilor tehnologice, ci prelungirii zilei de muncă, concediilor mai scurte și sarcinilor de muncă din ce în ce mai dificile. (Despre întreaga problematică vezi: „The Retreat of Social De­mocracy: Re-imposition of Work…“ [Reculul democrației sociale: reimpunerea muncii], Aufheben, nr. 8, toamna 1999.) În tot acest timp, două mi­lioane de americani stau la răcoare (vezi Loic Wacquant: Les prisons de la misère [Închisorile mizeriei], Paris, Ed. Raisons d’Agir, 1999). Iar în Anglia și alte locuri, salariul minim funcționează ca prag de salarizare indirect.

În același timp, fostele partide social-democrate îndreaptă arma „planificării sociale“ („social engineering“) împotriva exploataților, în primul rînd împotriva minorităților revoltate, neintegrabile și subversive, respectiv împotriva tineretului din cartierele proletare. Aceste partide sînt dispuse să acorde alo­cații doar în cazul în care semnatarul unei cereri de ajutor social se supune unei spălări moralizatoare pe creier („educație familială“ pentru tinerele fete, cursuri de gătit, îndoctrinare antidrog și alte strategii înjositoare, ucigînd orice bucurie) sau acceptă munci de sclav plătite dezonorant și nocive sănătății (în cazul cărora salariul real e adesea mai scăzut decît ajutorul de șomaj), mai ales în întreprinderi unde e interzisă orice formă de organizare a sa­la­riaților, săptămîna de lucru fiind adesea de șapte zile – fără a se mai plăti vreun ban pentru orele de muncă lucrate în plus.

Partidele odinioară social-democrate, devenite ale celei de „a treia căi“ și ale „noului centru“, ațîță la șovinism, rasism și xenofobie împotriva imigranților și a refugiaților (mai ales în Anglia lui „Tory“ Blair¹⁰). Ele concediază – în perfectă armonie cu colegii lor de dreapta – garanțiile statului de drept (ha­beas corpus¹¹ fiind deja ceva de domeniul trecutului), mîndria burgheziei liberale (inviolabilitatea vieții și a afacerilor private, toleranța, pluralismul, rezerva față de cruzime; fără a mai vorbi de vir­tu­țile de odinioară ale burgheziei liberale, ironia și autoironia).

Logica ocnei e cea care domnește. În țara-model a lui „Tory“ Blair – care a păstrat toate legile, ordinele și măsurile antisindicale, antimuncitorești și antisociale ale Mrs. Thatcher – exigența „înrolării tuturor în cîmpul muncii“ înseamnă că nu se mai dorește ca din impozitele cetățenilor sau din veni­turile suplimentare să se finanțeze supraviețuirea supușilor ce se află în imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă, că nu se vrea asigurarea libertății și dem­nității întreținuților, că nu se tolerează revoltele șomerilor, că toți sînt ferecați în obada muncii de sclav de rangul cel mai inferior, iar alocațiile se acordă doar cu condiția supravegherii permanente și a hărțuirii neînce­tate. Iar cei împinși astfel în brațele răzvrătirii fără formă și țintă (delincvență, drog, huliganism, distrugeri fără sens, societatea bandelor și războirea dintre acestea, neonazism și integrism/fundamentalism ascetic) sînt așteptați de puș­cării – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai mo­der­ne și din ce în ce mai ucigătoare. Se desființează pînă și pomana aruncată din cînd în cînd radicalismului de stînga și apărării drepturilor minorităților, pînă acum tolerate undeva la marginea social-democrației. O dată cu in­dustrializarea învățămîntului superior s-a terminat și cu șansele subcultu­rilor, care, de bine, de rău, mai scoteau capul din cușca logicii muncii salariate. Integrarea peste tot în lume a sindicatelor în programele de îmbunătățire a calității produselor și de intensificare a producției de mărfuri transformă asociațiile înființate pentru a apăra interesele muncitorilor în complicii spo­ririi intensității muncii (a se înțelege: ai intensificării exploatării). Extinderea ideo­logică asupra proletariatului a așa-numitei etici „protestante“ a muncii (vezi Orbán: „ordine, muncă, învățătură“ sau mareșalul Pétain: „familie, mun­că, patrie“, famille, travail, patrie) demonstrează, chiar lăsînd la o parte folosul imediat și evident al burgheziei și stabilitatea statului burghez bazat pe clase, dominația crescîndă a muncii alienate asupra vieții vii a oamenilor. Constatarea elementară conform căreia creșterea intensității și a timpului muncii executate în folosul capitalului nu e spre folosul poporului pare că e din ce în ce mai uitată de așa-numita „stîngă moderată“ – de fostele partide social-democrate sau „comuniste“. În treacăt fie spus, cultul bezme­tic al muncii golește de conținut pînă și privilegiile existente ale burgheziei. Și să nu uităm că, într-o societate bazată pe clase, timpul liber al clasei domi­nante este temeiul și primul garant al culturii.

Pînă acum, o viață demnă de om era posibilă numai în breșele capitalismului (sau, folosind expresia epicureilor, în intermundiile sale). Aceste breșe se îngustează însă din ce în ce mai mult. Lichidarea contraputerii și a contraculturii mișcării muncitorești social-democrate, desființarea statului social redistributiv-planificator („al bunăstării“) astupă breșele. Dispare și umanismul cetățenesc ce viza întreaga societate, iar locul lui e luat de îngrozitul egoism de clasă burghez, agresiv și regresiv. Cuvîntul de ordine al burgheziei nu mai este „unificarea intereselor“, „extinderea dreptului“ și „purtarea în comun a poverilor publice“, cum se întîmpla încă în cazul precursorilor lor liberali din secolul al XIX-lea, și nici „războiul împotriva sărăciei“ (war on want), cum se spunea în penultimul sfert al secolului XX, ci lupta împotriva „de­pendenței de alocații“ (benefit dependency), împotriva „traiului pe degeaba“, deci nu împotriva sărăciei, ci împotriva săracilor. Control instituțional (polițienesc, grăniceresc, militar, fiscal, ministerial, epidemiologic, de igienă mentală sau ținînd de serviciile secrete) al noului proletariat în loc de eman­cipare cetățenească. De la instituțiile de plasare a copiilor, semănînd mai degrabă cu niște centre de reeducare, și pînă la televiziunea comercială și industria divertismentului, de la superstițiile de epocă de piatră și xenofobia răspîndite de revistele de senzații (tabloids) subuman de primitive și pînă la sutele de mii de portaluri-internet manipulate și muzica pop de proastă calitate revărsîndu-se de peste tot, imbecilizarea josnică a poporului este deja un atentat la viața personală suverană și la bucuria de a trăi.

Vechea contraputere și vechea contracultură socialiste au protejat întrucîtva muncitorimea organizată de potopul de gunoaie de doi bani pe care aface­riștii culturii de masă le produceau deja din secolul al XVIII-lea pentru plebe. (Evident, ele n-au putut s-o protejeze de propriile trădări și compromisuri. De altfel, extinderea culturii înalte la scara întregii societăți – deși neorganică și temporară, dar totuși reală – este una dintre puținele reali­zări efectiv emancipatoare ale „socialismului real și existent“, pe lîngă acce­lerarea mobilității verticale și pe lîngă egalizarea antifeudală, îndreptată împotriva spiritului de castă.)

Mișcarea sindicală occidentală, împletită cu fosta social-democrație și cu fostele partide „comuniste“, precum și cea est-europeană, renăscută după 1989, fiind însă imediat atacată și marginalizată, divizată și atomizată, se află astăzi în fața unor sarcini gigantice, abia realizabile – dilemele seculare sînt încă nerezolvate, iar numărul celor noi este în creștere. A scrie despre aceste dile­me e greu și pentru că – deși în Occident stînga intelectuală și politică e pe cale de a renaște întru totul independent de partidele muncitorești de odini­oară, dar nu și de mișcarea generală a noului proletariat (asta ar fi numit Marx „socialism“) – în Est însă, din motive istorice de înțeles, această turnură se mai lasă așteptată, aici fiind numite „de stînga“ formațiuni de diverse nuanțe și caziere, dar în primul rînd acelea care, ca personal, țineau de regimul de dinainte de 1989, formațiuni ce, la fel ca social-democrația occidentală, re­prezintă versiuni cu conștiința încărcată ale liberalismului burghez. În Est, teoria socială și vocabularul conceptual de stînga au fost uitate, deși primele semne ale ieșirii din această situație sînt deja vizibile, asta însemnînd inclusiv o nouă receptare a marxismului. În Europa de Est, unde „marxism-leni­nismul“ se preda la zeci de milioane de oameni, despre învățăturile lui Marx se pot spune – fără contradicție – lucruri ce chiar și în 1860 ar fi dat do­vadă de o incultură rușinoasă. Proasta înțelegere este deci inevitabilă.

Așa cum demonstrează clar întreaga istorie a mișcării muncitorești, iar în ce privește Occidentul, mai ales ultimele patru decenii, existența alternativei politice la capitalism e o condiție necesară, deși nu suficientă pînă și a luptei ce se dă aparent numai pentru protejarea intereselor [muncitorești]. Continuarea luptei sisifice a clasei muncitoare împotriva economiei capitaliste care o nenorocește și împotriva statului burghez bazat pe clase și înarmat pînă în dinți tocmai pentru a se apăra de clasa muncitoare, continuarea acestei lupte numai pentru a obține avantaje provizorii și temporare (sau mai precis pentru a contrabalansa niște handicapuri) pentru care va trebui să se lupte apoi din nou, fără a se putea spera succese de durată, ar fi o pu­ră imposibilitate psihologică. În anii șaptezeci-opzeci, atît în Europa Occidentală, cît și în America Latină și Polonia, luptele greviste se îndreptau împotriva „sistemului“, fiind lupte pe care clasa dominantă (bazată pe capitalul privat sau de stat) a reușit să le dribleze doar cooptîndu-le. Astfel, clasa dominantă a „integrat“ partidele social-democrate și „eurocomuniste“ de după Bad Godesberg, permițîndu-le să obțină majoritatea parlamentară doar cu prețul de a face treaba murdară în locul burgheziei – așa cum s-a întîmplat de atîtea ori deja. Există însă o diferență semnificativă față de cazurile anterioare: vechea social-democrație ceruse odinioară un prețpiperat pentru realizarea sau reinstituirea stabilității societății burgheze, înainte de toate impozite mari în scopul redistribuirii, sute de mii de locuri de muncă în sectorul administrativ de stat și o politică socială, medicală și cultural-educațională egalitaristă. Dacă nu voia să fie alungată, burghezia trebuia să-și ușureze bine portmoneele, fiind nevoită să suporte pînă și creș­terea influenței culturale a radicalilor de stînga (care, din cînd în cînd, chiar mai primeau cîte un sfanțde la sindicatele ce au obținut fonduri).

Astăzi nici vorbă de așa ceva.

Partide și guverne ce-au fost cîndva social-democrate/„eurocomuniste“ conduc – chiar cu elan militant și lipsă de scrupule – ultimul asalt împotriva noului proletariat, împotriva minorităților rasiale și etnice, împotriva inutili­zabililor, împotriva celor ce nu pot fi angajați și împotriva celor ce se află în imposibilitatea de a se integra. Pseudostînga „social-liberală“ edifică sta­tul-polițienesc digital al versiunii postmoderne a Marelui Frate, în timp ce dreapta tradițio­nală rămasă fără sponsori, program și alegători se fascizează în tăcere.

Cuvîntul de ordine al colaborării dintre sindicate și social-democrația parlamentară (reformistă, gradualistă) fusese „domesticirea capitalismului“, în timp ce sloganul burgheziei, integrînd „cretinismul parlamentar“ al social-democrației în propriile-i jocuri strategice, suna destul de simetric: „domesticirea socialismului“. În pofida oricărui zvon ce ar susține contrariul, domesticirea capitalismului n-a avut succes – eliminînd statul de drept și cel social, marele capital global se află deja nemijlocit la guvernare, prin instituțiile sale internaționale pe care nimeni nu le-a ales și prin „băncile sale de emisiune independente“ (etc., etc.), în timp ce cîștigurile emancipatoare vechi de secole sînt fie retrase în mod deschis, fie golite de sens (cum se întîmplă cu drepturile individuale și parlamentarismul), iar socialismul ca mișcare de masă organizată, ca realitate instituțională, ca amenințare simbolică s-a volatilizat pur și simplu.

În timp ce capitalul se globalizează, munca nu se globalizează, solidaritatea internațională a proletariatului e de ordinul trecutului; mișcarea mondială de protest împotriva globalizării și a capitalismului semnalează doar că această situație e insuportabilă, dar nu i-a găsit (încă) remediul. Aceasta este o mișcare mondială ciudată (eu am botezat-o „reformism revoluționar“). Are un program (materialul Forumului Social Mondial de la Porto Alegre), dar – în parte ca reacție la moartea social-democrației – ea nu are o organizație. Chiar dacă sub o altă formă, se repetă astfel marea dezbatere din jurul sindicalismului de la cumpăna secolelor XIX și XX. Numai că lecția e mai radicală.

Sindicalismul revoluționar de la sfîrșitul secolului al XIX-lea se temea că politi­ca social-democrației, orientată spre obținerea puterii pe cale parlamentară, va aboli proletariatul ca subiect politic autonom, iar social-democrația (ca partid muncitoresc totuși) va deveni o rotiță în mecanismul sistemului burghez, iar asta și pentru că, utilizînd același instrument economic care este statul-națiune imperialist-militarist (bunăoară, prin locurile de muncă din industria militară), va fi nevoit să renunțe la internaționalism.

Sindicaliștii au avut dreptate: asta s-a și petrecut. (Acest lucru a fost prevăzut de marxiști cu vederi atît de diferite ca Rosa Luxemburg, Ervin Szabó¹², Georges Sorel¹³, Robert Michels¹⁴, Werner Sombart¹⁵.)

Și asta chiar în pofida faptului că, la acea vreme, nu se știa nimic despre epoca guvernării nemijlocite a capitalului, aflată deasupra statelor-națiune, dincolo de stat („globalizare“), epocă în care guvernele și instituțiile de putere multilaterale, conduse de fostele partide social-democrate, îndeplinesc doar funcțiile statale opresive (polițienești, militare și de îndoctrinare/ideologice), adică pe acelea care sînt pur negative.

Conform ipotezei sindicaliste, capitalismul trebuie „răsturnat“ prin abolirea organizațiilor de partid, prin lupta doar „economică“, prin evitarea sau pre­venirea formării unor structuri oligarhice proprii, prin greve generale – fără ca ierarhia statală astfel îndepărtată să renască sub o mască „re­vo­lu­ționară“. „Mișcarea“ este însăși clasa muncitoare care nu are și nu poate avea o „conducere“ alienată. „Socialismul“ nu are cum să fie o mișcare, un sistem de guvernare, un partid sau o viziune asupra lumii care să poată fi deo­sebită de proletariat. Grupurile active din punct de vedere politic, cele care preiau inițiativa, nu pot fi „conducătoarele“, șefii sau superiorii maselor muncitorești.

Cum se știe, nici sindicalismul revoluționar, nici mișcarea comunismului consilist n-au ajuns prea departe, cel puțin într-un sens exterior, deși aceste idea­luri, idei și revendicări au ajuns la cuvînt întotdeauna și peste tot acolo unde și atunci cînd masele muncitorești au putut, pentru o clipă, să-și ex­prime în mod liber voința.

Social-democrații și așa-numiții „comuniști“ puteau avea argumente accepta­bile împotriva autonomiei sindicatelor și a luptei „economice“ (să nu uităm că a fi membru al sindicatului și membru al unui partid social-democrat au fost odinioară unul și același lucru în sens strict) atîta timp cît, în cadrele capi­talismului liberal, ei reușeau să obțină avantaje în ce privește subzistența muncitorilor. Majoritatea acestor argumente sînt lipsite astăzi de orice valabilitate – căci social-democrația nu mai există decît cu numele, iar în ce pri­vește retorica ei, aceasta abia dacă se mai deosebește de dreapta neo­liberală/neoconservatoare, deși păstrează cîteva dintre elementele sim­bolice ale tradiției. Sindicatele au rămas singure pe terenul de luptă, ca elemen­te lipsite de parteneri și aliați ale vechii „conlucrări de clasă“ și ale „re­formei“.

Așadar, sindicatele se află și ele pe calea cea mai bună pentru a deveni secții ale administrației capitaliste a uzinelor și/sau pentru a înlocui funcțiile amenințate de dispariție ale statutului burghez-redistributiv, al „bunăstării“, și prin aceasta – îngrădind libertatea de mișcare globală a muncii (labour) – ele se află, chiar fără voie, în slujba globalizării capitaliste. Vechiul „națio­nalism economic“, cu protecționismul său, reprezenta întrucîtva, pe lîngă interesele capitalului, și pe acelea ale muncii. Astăzi însă, el este bun numai pentru a păstra scăzute salariile „subproletariatului“ (underclass) din țările sărace și să împiedice migrarea spontană a „subproletariatului“ internațional în căutare de salarii mai ridicate, de o mai mare siguranță a vieții și de o mai mare libertate, iar astfel – din păcate – el favorizează fascizarea generală din ce în ce mai intensă.

Nu ar fi voie ca sindicatele să slujească această tendință dezastruoasă. (Pro­blema nu e nouă, vezi: Rosa Luxemburg, Tôkefelhalmozás [Acumularea capitalului], Budapesta, Kossuth, 1979.) Sindicatele mai au încă șansa de a pune în lumină o fațetă a opoziției dintre muncă și capital și de a nu renunța la – scuzați expresia – lupta de clasă.

În condițiile actuale, sindicatele se află în defensivă peste tot în lume, chiar dacă din cînd în cînd dau frîu liber energiilor lor revoluționare la demonstrațiile din Seattle, Praga sau Genova. În același timp însă, ele se confrun­tă cu următoarea dilemă: de vreme ce re­pre­zentarea lor politică (oricum ar fi fost ea) nu mai există, trebuie oare ca ele să se străduiască să creeze o politică socialistă autonomă (desigur, în afara din ce în ce mai puțin semnificativului parlament), colaborînd eventual cu curentele de stîngă radicală extraparlamentare? Dacă răspunsul la această întrebare este da, oare trebuie ele să se aștepte la atacuri împotriva bazei lor economi­ce, împotriva reprezentanților lor instituționali sau împotriva presei lor, la concurența perfidă a sindicatelor „galbene“, la spargerea sistematică și metodică a grevelor, la campaniile propagandistice dușmănoase ale mass-media, la volatilizarea investitorilor? În epoca haosului de pseudoștiri orchestrate de televiziuni comerciale și presa de masă afaceristă, precum și de radiourile de gunoaie muzicale, ca și de internet, ceea ce se numea cîndva „conștiință de clasă“ pare a fi ceva din ce în ce mai iluzoriu.

Care ar fi semnificația „conștiinței de clasă“?

Sub influența ideologiei burgheze dominante, oamenii au tendința să creadă că problemele lor se datorează neîndemînării, ghinionului, lipsu­rilor în ce privește capacitatea lor de adaptare, priceperea profesională, talentul, perseverența, sîrguința, „capitalul de relații“ și „apartenența culturală“ sau, pur și simplu, erorilor genetice, și nu – ceea ce e esențialul – trăsăturilor structurale profunde ale ordinii sociale existente. Trebuie să fii însă un nebun izolat de lume pentru a afirma că avantajele sînt împărțite în funcție de merit și de aptitudini speciale.

Nenorocirea și suferința umană par însă, din nou, precum înainte de iluminism, un mister de neînțeles al predestinării. Conștientizarea faptului că nenorocirea și servitutea noastră sînt, cel mai adesea, independente de trăsăturile noastre personale și că împărtășim acest destin nefericit cu majoritatea covîrșitoare a oamenilor, iar asta nu în urma relei-voințe subiective, plănuite a vreunui grup de oameni (exploatarea nu e conspirație), ci datorită poziției accidentale pe care o avem în raport cu proprietatea și cu diviziunea socială a muncii – această conștientizare este deci, pe de-o parte, balsam împotriva rușinii și remușcărilor iraționale ce însoțesc sărăcia și subordonarea, iar pe de alta ea ne oferă o cunoaștere validă despre societate și reprezintă un imbold pentru acțiunea eliberatoare colectivă.

Din acest motiv, „conștiința de clasă“ e bună deja în sine; în istoria mișcării muncitorești putem găsi numeroase mărturii ce atestă că această con­știentizare a generat un puternic sentiment de bucurie – pînă la extazul provocat de suspendarea falsei acuzații, pe care îl cunoaștem din operele lui Franz Kafka –, care seamănă doar aparent cu convertirea religioasă, prin care ne oferim și ne predăm viața Altcuiva. În pofida frumuseții lor, entuziasmul orb, cvasireligios și dăruirea de sine pînă la sacrificiu pentru „cauză“ și pentru „partid“ – care nu sînt străine de mișcarea muncitorească – reprezintă doar decadența „conștiinței de clasă proletare“, fiind doar un gest de autoapărare lesne de înțeles împotriva înfrîngerilor suferite de acțiunea colectivă altruistă (sau împotriva transformării sale în contrariul ei). „Conștiința de clasă“ rațională este deja, în sine, un temei suficient pentru spiritul de sacrificiu, pentru asceza și autodisciplina adesea necesare, care – așa cum arată și viețile pline de abnegație ale Rosei Luxemburg și Ervin Szabó – nu se opun simțului critic și independenței spiritului.

Capacitatea sindicatelor de a ameliora prin acțiune colectivă condițiile de trai ale muncitorilor produce deja prin sine o îmbunătățire psihologică și morală, dincolo de acei cîțiva bănuți în plus. Tocmai îmbunătățirile arată că handicapul anterior, care tocmai a fost dizolvat, are origini sociale și, prin aceasta, scade greutatea morală a remușcărilor și rușinii involuntare datorate nenorocirii. Sînt tulburat de fiecare dată cînd cineva îmi spune „știți, eu sînt un om simplu“, lucru ce se întîmplă destul de des (nemaivorbind de trăn­căneala burgheză dezgustătoare despre „bă Gheorghe“ și „tu Mărie“ din care dogorește disprețul față de popor). Resemnarea tristă în fața inacceptabilului, care aparent e imposibil de schimbat, stîrnește compasiunea și furia, iar aceasta din urmă poate că nu e un sfetnic tocmai bun. Realităților celor mai elementare ale „conștiinței de clasă“ nu li se furnizează probe decît prin acțiunile colective altruiste; zgîlțîind chiar numai puțin ordinea socială, se vede că ceva se clatină: iese la iveală faptul că ordinea socială nu e o ab­stracțiune, ci lanțul complicat al unor corelații cauzale care își au originea în exploatare, diviziunea muncii, oprimare, inegalitate, ierarhii, respectiv în constrîngerea invizibilă atotpătrunzătoare. Nenorocirea individuală se transformă din lepra pentru care trebuie să te rușinezi într-o problemă publică pe care o putem rezolva și care trebuie rezolvată împreună cu tovarășii noștri.

Criza ce nu mai vrea să se termine a capitalismului liberal și a democrației burgheze (despre starea teoriei crizei vezi numărul special al Historical Ma­terialism [5,2000]) e însoțită de declinul instituțiilor uzuale menite să o corecteze. Sindicatele vor trebui să se decidă și asupra faptului dacă vor apăra statul de drept constituțional-liberal care a făcut posibilă acțiunea lor de pînă acum – în vederea apărării intereselor muncitorești în sens îngust – sau dacă îi vor întoarce spatele și vor încerca să realizeze autonomia noului proletariat – adică dacă vor păși pe drumul plin de pietre și riscant al solidarității internaționale a muncii, dacă vor intra deci în luptă împotriva rețelei globale laxe (vezi Michael Hardt, Antonio Negri, Empire [Imperium], Cam­bridge, Mass./Londra, Harvard University Press, 2000; în franceză: Paris, Exils, 2000) a guvernării mondiale aflate de acum nemijlocit în mîna capitalului.

Sindicatele vor trebui să decidă dacă vor intra în luptă împotriva sindicatelor colaboraționiste, rupte de confederații și conduse de directoratele fabricilor, respectiv împotriva corporatismului mercantil (business unionism). Ele vor trebui să conștientizeze că orice compromis în negocierea salariilor, orice acceptare de a juca rolul de judecător în conflictele cu patronatul, orice parteneriat social cu puterea – mai ales în Europa de Est – diminuează așa-numita „nocivitate a sindicatelor“, favorizînd răspîndirea sabotajelor, a mișcărilor greviste sălbatice, a distrugerilor ce pot avea consecințe imprevizibile. (Vezi David Mandel, „Why Is There No Revolt?“ [De ce nu există revoltă?], Socialist Register, 2001, 171–196.)

Sindicatele vor trebui să decidă dacă vor accepta să conlucreze cu grupurile de stînga ce încearcă să scape din ruina definitivă a social-democrației și a „eurocomunismului“, dacă vor accepta și dacă vor fi în stare să se asocieze cu curentele antiglobaliste-anticapitaliste, cu mișcările feministe, cu ecologiștii care s-au rupt de corupția partidelor verzi, cu reprezentanții apărării mi­no­rităților, ai drepturilor omului, ai consumatorului și ai antirasismului/antifascismului, sau dacă vor încerca, dimpotrivă, să ajungă la o pace separată cu capitalul. (Despre problemele sindicatelor occidentale vezi articolele semnate de Hugo Radice, Theo Nichols, Gregor Gall și John McIlroy în Capital & Class, 75, toamna 2001.) Întrebarea este ce trebuie să facă sindicatele în fața pericolelor aduse de schimbările și reformele tehnice și în organizarea muncii (o bună analiză a acestei chestiuni se găsește în studiul lui Pál Tamás, „Posztfordizmus…“ [Postfordism…], in: A globalizáció kihivásai és Magyarország [Provocările globalizării și Ungaria], ed. György Földes, And­rás Inotai, Budapesta, Napvilág, f.a. [2001], pp. 73–110; în ce privește Europa de Est și, în primul rînd, Polonia, a se vedea: Jane Hardy, Labour Focus on Eastern Europe [Munca în Europa de Est], 67, toamna 2000; Andrew Kilmister, Labour Focus, 68, primăvara 2001; Guglielmo Meardi, Labour Focus, 69, toamna 2001; László Thoma, „A baloldal dilemmája: a szakszervezet“ [Dilema stîngii: sindicatul], Mozgó Világ, 2002/1; László Thoma, „A munka hada“ [Războiul muncii], Népszabadság, 8 aprilie 2002).

Întrebarea cea mai dificilă este însă de natură politică. De un secol și jumătate, sindicatele au rămas pentru prima oară fără reprezentare și protecție politică (nemaivorbind de răspîndita ideologie media care neagă chiar și simpla existență a claselor și a luptei de clasă, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Mișcarea sindicală va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce privește organizarea muncii și dezvoltarea sa­larizării, un „polițist bun“ al păcii de clasă, al cooperării, al stabilității, al resemnării și al lipsei de speranță (unde „polițistul rău“ este aparatul birocratic și represiv al statului), fie noul punct în care se focalizează politica anticapitalistă, de data aceasta definitiv și fără iluzii în afara parlamentului.

În Europa de Est, rezistența are pe alocuri o tradiție vie (ca în Polonia, Ro­mânia, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte părți (ca în Ungaria) ea nu dispune de așa ceva, lucru ce influențează ceea ce se gîndește în mod rațional despre politica populară sau, exprimat în mod tradițional, despre politica de clasă a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degrabă de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice și de clientelism, nu putem spera nimic, deși împotriva pericolului dictaturii – cu o fărîmă de colaborare între clase, dar, iarăși, fără iluzii – va trebui să apă­răm rămășițele lamentabile ale democrației burgheze. Autoapărarea gene­rală democratică, politica defensivă a frontului popular nu poate înlocui însă stînga ce există în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va dispărea.

În Ungaria, realizarea unității sindicatelor veritabile, eradicarea atomizării exagerate pe ramuri industriale și asumarea demnă a politicii muncitorești autonome este cea mai înaltă speranță pentru întreaga societate, care su­feră din cauza faptului că, din noua lume a exploatării și a neputinței umane, pare să fi dispărut chiar și aparența alternativei.

Nu e nici un secret că de Sindicatul Metalurgiștilor [din Ungaria], vechi de 125 de ani, se leagă cele mai mari speranțe ale tuturor, și nu doar cele ale metalurgiștilor. Tradițiile Sindicatului Metalurgiștilor sînt mărețe – făcîn­­du-le de rușine pe celelalte și punîndu-le în încurcătură. Ar merita să reamintim că această tradiție este cea a luptei de clasă fără compromis și a autonomiei muncitorești. Nimic din ce am scris aici nu e la modă – clasa muncitoare nu e în vogă –, dimpotrivă: în multe privințe, este supărător de demodat. La fel de demodat, la fel de vechi ca însăși nedreptatea.

Sarcina mișcării sindicale din Ungaria este mai grea ca oricînd. Dilema de un secol și jumătate – socialism sau barbarie – e pe cale să-și primească soluția.

Traducere de Al. Polgár

Note:

1. Rosa Luxemburg (1871–1919), revoluționar și teoretician german care a avut un rol important în înființarea Partidului Social-Democrat Polonez și a Ligii Spartacus, formațiune politică de stînga ținînd inițial de Partidul Social-Democrat German, dar despărțindu-se de acesta în 1917 și constituind, în decembrie 1918, Partidul Comunist German. În ianuarie 1919, împreună cu un alt li­der al Ligii Spartacus, Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg a fost asasinată de către trupele reacționare mobilizate împotriva revoltei spartachiștilor. În plan teoretic, Rosa Luxemburg a fost un critic atît al social-democrației, cît și al centralismului democratic leninist. Printre scrierile sale se numără: Sozialreform oder Revolution? [Reformă socială sau revoluție?, 1889] Massenstreik, Partei und Gewerkschaften [Greva de masă, partidul și sindicatele, 1906] Die Akkumulation des Kapitals [Acumularea capitalului, 1913], Die Krise der Sozialdemokratie [Criza social-democrației, 1916], Die russische Revolution [Revoluția Rusă, 1922]. (N. tr.)

2. Autorul face trimitere aici la conferința extraordinară din noiembrie 1959 a Partidului Social-Democrat German, cînd s-a adoptat o nouă strategie social-democrată numită „Programul de la Bad Godesberg“. În esență, e vorba de renunțarea la teoria marxistă a luptei de clasă și a naționali­zării mijloacelor de producție, trecînd la ceea ce ei au numit „economia socială de piață“. (N. tr.)

3. CNT = Confederación Nacional del Trabajo [Confederația Națională a Muncii], organizație sindicală libertară spaniolă constituită în 1910, care, împreună cu Federación Anarquista Iberica [Federația Anarhistă Iberică], existînd din 1927, a jucat un rol important în Războiului Civil Spaniol din 1936–1939, luptînd împotriva dictaturii lui Franco. (N. tr.)

4. AAUD = Allgemeine Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Generală a Muncitorilor din Ger­mania], organizație sindicală ce a luat naștere în 1920, prin unificarea sindicatelor germane. AAUD a fost aripa KAPD [Kommunistische Arbeiter Partei Deutschlands – Partidul Muncitorilor Comuniști din Germania], fiind însărcinată mai ales cu organizarea de alianțe sindicale, în timp ce KAPD-ului îi reveneau propaganda și rezolvarea chestiunilor teoretice, precum și reprezentarea politică. (N. tr.)

5. Eduart Bernstein (1850–1932), propagandist, politolog și istoric, a fost primul socialist care a încercat o revizuire a principiilor lui Marx, abandonînd ideea colapsului iminent al capitalismului și a preluării puterii de către proletariat. Bernstein, numit „părintele revizionismului“, a propus un tip de democrație socială care să combine inițiativa privată și reforma socială. (N. tr.)

6. Expresia trimite la Conferința de la Basel din 1912, cînd partidele de stînga, grupate în Internațio­nala a II-a, au hotărît să se opună războiului mondial, numind imperialismul și militarismul pro­genituri ale competiției capitaliste. (N. tr.)

7. Aluzie la revolta muncitorilor și marinarilor din Kronstadt (1921), pe care statul sovietic, în frunte cu Lenin și Troțki, a înăbușit-o în sînge. (N. tr.)

8. Lajos Kassák (1887–1967), artist plastic și scriitor maghiar de stînga. A fost redactorul și fondatorul revistei antimilitariste expresioniste TETT [Acțiunea], iar după ce, în 1919, aceasta a fost interzisă, a redactat la Viena una dintre cele mai interesante reviste avangardiste maghiare, MA [Azi]. Ca artist plastic este cunoscut mai ales pentru lucrările sale constructiviste. (N. tr.)

9. În istoria Vienei, sintagma desemnează perioada din anii ’20–’30, cînd sub conducerea municipalității social-democrate au fost luate o serie de măsuri ce vizau îmbunătățirea vieții muncitorilor. (N. tr.)

10. „Tory“ Blair este numele de zeflemea cu care a fost etichetat premierul britanic de presa internațională. „Tory“ trimite desigur la tradiționala opoziție dintre principalele grupuri politice din Anglia secolelor XVII–XVIII: Tory (conservatorii, adepții monarhiei și ai ordinii existente) și Whig (libera­lii mai reformiști). (N. tr.)

11. Drept care garantează libertatea individului, permițînd celui arestat să compară în fața unui ma­gi­strat, care urmează să decidă asupra legalității arestării (cf. Dicționarul de neologisme). (N. tr.)

12. Ervin Szabó (1877–1918), teoretician socialist maghiar, ocupîndu-se cu precădere de științele sociale, dar și de teoria revoluționară, una dintre cărțile sale chiar numindu-se Socialismul și științele sociale. A publicat numeroase articole în ziarele și revistele de stînga maghiare, germane și franceze. Printre altele, este cunoscut pe plan mondial pentru lucrările sale de biblioteconomie, una dintre bi­bliotecile Budapestei purtîndu-i astăzi numele. (N. tr.)

13. Georges Sorel (1847–1922), filosof francez și revoluționar sindicalist, ale cărui Réflexions sur la violence [Reflecții asupra violenței, 1906] avansează o concepție originală despre rolul miturilor revoluționare în cadrul luptei împotriva capitalismului. Un asemenea mit mobilizator, capabil să unească proletariatul în eforturile sale de răsturnare a capitalismului, ar fi greva generală. (N. tr.)

14. Robert Michels (1876–1936), sociolog politic italian, născut în Germania, cunoscut pentru teoria sa a „legii de fier a oligarhiei“, care susține că partidele politice și, în general, organizațiile ierar­hice tind inevitabil spre oligarhie, autoritarism și birocrație. (N. tr.)

15. Werner Sombart (1863–1941), economist și istoric al economiei german, care a încorporat în cărțile sale despre capitalism principii marxiste, vederi ultraconservatoare și chiar teorii naziste. Cartea sa cea mai importantă este Der Moderne Kapitalismus [Capitalismul modern, 1902]. (N. tr.)

Apărut în IDEA #15-16, 2003

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

1800contacts coupon code
greenville memorial hospital
bp stock price
employment verification letter
kohls coupons printable