“[…] Cînd eram noi la școală, sistemul de predare al literaturii era puternic marcat de demagogia naționalistă. Scriitorilor li se pusese cîte un drapel în mînă să-l fluture. Istoria literaturii nu era istoria vie a unei arte, era un muzeu al valorilor neamului. Între timp, discursul naționalist s-a mai temperat ,dar istoria literaturii pare la fel de moartă în manuale.
Scriitorii sînt prezentați cu o seriozitate înfiorătoare. Respectul firesc pentru autoritatea profesorului e extins artificial și la obiectul de studiu. Cu autoritatea se știe că nu te joci, nu glumești. La orele de română nu rîdem cînd studiem un autor comic, căutăm sursele umorului, le punem pe categorii și le învățăm pe de rost. La orele de română nu ai voie să-ți placă o poezie în felul tău personal, după simțurile și mintea ta, așa cum nu ai voie să nu-ți placă. Un elev nu e și un cititor real pentru că literatura nu e o artă pentru cititori, e o artă pentru filologi. Filologii au citit ce trebuia citit, au analizat și au făcut manualele, singurul rol al elevului e să mimeze că învață discursurile lor. Fragmentul de referat de mai sus e o variantă ușor degradată a acestor discursuri, dar în esență nu atît de diferită. Omul de geniu care meditează asupra timpului și condiției umane e genul de prostie lemnoasă pe care elevii trebuie să o transcrie din manual pe curat. Elevul simte că tot omul mai meditează asupra timpului, nu numai omul de geniu, că o astfel de formulare îi jignește inteligența, că dacă e ceva de apreciat la poezie nu e marea descoperire fugit ireparabile tempus, e doar frumusețea formulării. Dar n-ar putea să o spună pentru că ar fi penalizat. Elevul nu e tratat ca o inteligență, e un aparat de memorat demagogie filologică.”
Întregul articol, aici.