În 2008, directorul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti – Mihai Mihalcea – a fost chemat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în prezenţa directorului TNB – Ion Caramitru – pentru a discuta problema spaţiului alocat CNDB, în contextul demarării lucrărilor de consolidare şi modernizare ale Teatrului Naţional.
Prin Hotărârea de Guvern 1052/2008, publicată în Monitorul Oficial 649/2008, s-a aprobat proiectul de reabilitare a Teatrului Naţional din Bucureşti. Lucrările urmează să înceapă în luna ianuarie 2011 şi vor dura circa trei ani de zile, perioadă pe parcursul căreia vor fi afectate spaţiile aflate în incinta TNB, printre care şi CNDB.
Din 2008, de când au avut loc printre întâlniri între conducerea CNDB şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi până în decembrie 2010 nu s-a găsit nici o soluţie viabilă pentru ca Centrul să-şi poată continua activitatea în alt spaţiu, în condiţii favorabile programelor pe care le-a iniţiat.
Este de datoria Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, în subordinea căruia se află CNDB, să găsească o soluţie şi să finanţeze un sediu înainte să aprobe încetarea funcţionării Centrului în spaţiul în care se află. O instituţie nu este o jucărie pe care azi o înfiinţezi şi mâine o pui în pericol, anulîndu-i fundamentele identitare. Iresponsabilitatea şi incompetenţa unor factori de decizie – cu fiecare Ministru al Culturii, dansul a luat-o de la capăt -, care nu-şi pun problema consecinţelor grave pe care amânările soluţionărilor rapide le pot avea îi costă, din păcate, pe cei care încearcă, de ani buni, să construiască un spaţiu artistic atipic în România instituţiilor ’’de borcan înfiletat’’.
Exerciţiul de demonstraţie permanentă la care dansul contemporan a fost suspus – a trebuit să dovedească relevanţa lui nu doar pe plan internaţional, ci şi local, a trebuit să demonstreze că are nevoie de un spaţiu propriu de activitate, a trebuit să accentueze faptul că dans contemporan nu înseamnă balet, ci un mod de a problematiza critic practici şi teorii ale corpului contemporan – a dus la necesitatea relegitimării continue. Practic, dansul contemporan, din secunda în care CNDB a reuşit să existe, s-a confruntat cu un provizorat de asimilare din partea finanţatorilor, niciodată pe deplin convinşi de relevanţa lui. I s-a cerut să impună un model recognoscibil de funcţionare, în timp ce miza lui viza un comportament nepredictibil, care să privilegieze evenimente de intersecţie artistică. Centrul Naţional al Dansului a avut o politică artistică nepredictibilă, neîncadrabilă în formatul unei instituţii de spectacol obişnuite. Centrul Naţional al Dansului ar fi trebuit să producă replici culturale în instituţiile din România, nu să fie un spaţiu tolerat, ameninţat în orice moment cu evacuarea sau comasarea.
În vara lui 2010, Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu (director artistic CNDB) au avut o întrevedere cu ministrul culturii Hunor Kelemen, căruia i-au prezentat o serie de spaţii posibile – hale industriale –, alternative la locaţia în care se află Centrul Dansului.
A fost realizată chiar şi o schiţă de proiect, care urma să fie însoţită de solicitarea, în mai multe etape, a unor sume de bani de la MCPN, destinate achiziţionării unui fost teatru din perioada interbelică, care să devină un echivalent al CNDB. Ordonanţa de Guvern 76/2010, prin care s-au blocat achiziţiile publice, a fost ’’sfârşitul începutului’’ negocierilor cu MCPN.
Pe 27 decembrie 2010, CNDB a primit o adresă de la Teatrul Naţional, prin care era anunţat că lucrările care vor începe în ianuarie 2011 – conform informaţiilor transmise de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional prin adresa 2024/20.12.2010 – fac imposibilă funcţionarea Centrului în locaţia în care se află în prezent.
Ceea ce, în 2008, părea o ameninţare cu bătaie lungă a devenit la început de 2011 o situaţie de urgenţă pe care Ministerul Culturii, în ceasul al doisprezecelea, ar trebui să o rezolve, fără să pericliteze statutul unei instituţii care şi-a demonstrat, în repetate rînduri, utilitatea, autoritatea şi relevanţa.
Regimul de invizibilitate pe care dansul contemporan l-a avut prin lipsa de locaţii adecvate revine din nou la putere, ca şi cum toate presiunile de apariţie a unui spaţiu destinat lui n-ar fi fost niciodată făcute. Ne întoarcem, cu alte cuvinte, la începutul istoriei şi delegitimăm tot ce s-a construit, tot ce a făcut din dansul românesc un fenomen palbabil, identificabil locativ. Dansul e homeless-ul – adăpostit din cînd în cînd în ’’centre de zi’’ – culturii române. Până şi cadrul de supravieţuire vulnerabilă cu care s-a confruntat permanent devine în acest moment o ficţiune. Provizoratul, precar şi impropriu pentru o instituţie care are o activitate multiplu direcţionată şi care derulează proiecte internaţionale antamate cu mult timp în urmă, a ajuns să fie, chiar şi el, inaccesibil.
De fapt, prin posibila dispariţie a CNDB nu dispare doar un spaţiu, dispare un centru cultural care s-a fondat pe axe de întâlnire între artişti din arii diferite, pe experimentul productiv, pe laboratorul formativ, pe proiecte educaţionale şi pe riscul necesar oricărei culturii critice. Dispare un model de instituţie care a generat gândirea relaţional-interogativă, singura care poate face dintr-un domeniu artistic un fenomen de interogare a lumii contemporane.
Decizia de a suspenda activitatea acestei instituţii, fie chiar şi pentru o perioadă scurtă, ar fi o formă de anulare a unui precedent de instituţie critică.