Probabil că procesul de clișeizare socială n-a „început“ în filmele Noului Val Românesc – peliculele care au în centru cele mai stereotipizate categorii din cinematograful nostru actual (medicii și polițiștii), Moartea domnului Lăzărescu și Polițist, adjectiv (deși, mă grăbesc s-o spun, nici lungmetrajul lui Cristi Puiu nu e unul despre sistemul medical, nici cel al lui Corneliu Porumboiu – unul despre Poliția Română) cîștigă extrem de mult scoțînd personajele din orizontul previzil de așteptare. În mod sigur, însă, o parte a acestui Nou Val e un vehicul privilegiat de locuri comune; din cînd în cînd, partiturile din aceste filme par, la fel ca-n manele sau cîntecele de lăutărie, destinate obținerii unei adeziuni previzibile și necondiționate din partea publicului. Publicul românesc rîde inevitabil, cel internațional se relaxează să afle că prostia și corupția din România sînt tot acolo unde le-a lăsat la anterioara vizionare. Glodul din curte, medicii șpăgari și nesimțitori și polițiștii vai de mama lor, care vor să le iasă și lor un „ceva“ acolo, sînt șlagăre nemuritoare – în viață, la bere și la cinematograf.
Publicul rîde și la Poziția copilului, poate nu la început, la inutilul și apăsatul monolog la telefon al doctoriței Olga (Natașa Raab) despre mercurialul plății la plic, dar în mod sigur la scena cu polițistul de țară (Mimi Brănescu) punînd de-o înțelegere cu mama-arhitectă Cornelia (Luminița Gheorghiu), o pilă pentru casa altcuiva construită prea aproape de lac – iar dacă momentul de spital propriu-zis, cu pilele aranjate dinainte, nu e pînă la capăt clișeistică, asta i se datorează medicului jucat de Nicolae Scarlat cu o doză serioasă de ironie și reținere. Ai de navigat prin multe astfel de, da, stereotipuri ca să ajungi la miezul poveștii (și al filmului) – cea a unei mame care-și sufocă fiul din prea multă dragoste (ironia sorții pentru Bogdan Dumitrache – Barbu – să joace un alt fiu, într-o altă succesiune de ratări „din dragoste, cu cele mai bune intenții“). Atît de mult îi vrea binele, încît încearcă să-l scape de închisoare, deși a călcat un copil cu mașina, dintr-o vină împărțită. Și nici această poveste cinematografică în sine n-are de ce să-ți zguduie universul – uman sau filmic.
Sigur, nu face bine să nu fii entuziast în fața unui film care a cîștigat, pentru prima dată în istoria națională, Ursul de Aur la Berlinală. Premiul e important, iar Poziția copilului marchează în mod cert un salt în stilul cinematografic al lui Călin-Peter Netzer (ca să nu spun că „se maturizează“…). Ceea ce nu înseamnă, însă, că Poziția copilului nu e un film cuminte, fără mari îndrăzneli nici chiar în alcătuirea distribuției. Un film care-și găsește vocea practic în ultima scenă, de la inconfortabila întîlnire dintre două mame plîngîndu-și copilul pierdut (unul a murit într-un accident, celuilalt, mama trebuie să-i taie cordonul ombilical afectiv prin care l-a ținut legat de ea pînă la maturitate), două bocete solitare în care nici una dintre femei n-o înțelege pe cealaltă, pînă la filmarea lui Barbu în oglinda laterală și cererea lui de a fi lăsat să iasă din mașina cu portierele blocate.
Cineva ar trebui, de exemplu, să-l salveze pe Vlad Ivanov (șoferul-martor, cu o contribuție proprie la accident) de umbra domnului Bebe – personajul frust, nesimțit, agresiv prin atitudine, adorînd să se audă vorbind, „negativ“ de cînd intră în cadru, pe care e distribuit a-l juca mult prea des în cinema.
S-a vorbit mult despre contre-emploi-ul Luminiței Gheorghiu – dar și acest contre-emploi e doar pe jumătate o despărțire de „tiparele interpretative“ ale actriței. Emploi-ul Luminiței Gheorghiu ar fi cel al personajului cu psihologie slabă, personaj de acompaniament, nonconflictual, cu emoții puternice și empatie ridicată – cel mai la-ndemînă, mamă (face o astfel de non-eroină memorabilă în Marfa și banii) sau profesii profund feminizate care activează instincte materne de ajutorare și protecție (asistenta medicală din Moartea domnului Lăzărescu). În Poziția copilului, spre deosebire de rolurile ei anterioare, 1. joacă un rol principal (dar tot principal e și rolul din Sînt o babă comunistă), 2. Cornelia e, teoretic, o femeie puternică, independentă financiar și, la fel de teoretic, cinică prin natura apartenenței ei la o clasă privilegiată. Însă tocmai datele fundamentale ale extraordinarei actrițe deturnează personajul către o identitate mult mai complexă: cinică, fără problematizări relaționale sau sentimentale, dominatoare și clasic (a se citi la limita stereotipului) „clasă privilegiată“ românească e Olga/ Guța, cumnata Corneliei, nu Cornelia.
Luminița Gheorghiu încarcă personajul (care nu are altă identitate în afară de cea de mamă; într-o oarecare măsură, condiția privilegiată a familiei lui Barbu e un dat exterior, o premisă care are veșnic nevoie de confirmări, de la amiciția cu o mare soprană la dimensiunea amplă a livingului și mașinile scumpe) cu aceeași forță empatică ce-i e proprie, cu capacitatea ei de a-și exterioriza sentimentele fără să le treacă prin filtre cerebrale, acționînd în virtutea unui imperativ aproape instinctual, în care maternitatea atinge limitele eroticului. (Există un contre-emploi veritabil în lungmetrajul lui Netzer – Adrian Titieni în rolul tatălui băiatului ucis. Titieni are o aplecare naturală pentru – și joacă de obicei, în teatru ca și în film – roluri de intelectual, de preferință profesori, în Pescuit sportiv ori, să mergem și la teatru, în Oleanna, sau doctori, în Moartea domnului Lăzărescu sau Din dragoste cu cele mai bune intenții, inteligenți, cerebrali, eventual flegmatici, cu emoții reținute, barbă și sex-appeal-ul vîrstei de mijloc. În Poziția copilului, e un bărbat de la țară copleșit de moartea propriului copil, incapabil să-și gestioneze propria durere, darămite să-și analizeze trăirile, stîngaci în relație cu lumea de la oraș și cu răbufniri iraționale, de furie abstractă departe de a se transforma în violență propriu-zisă.)
Poziția copilului are multe date (în afara palmaresului) pentru a deveni un succes de public în România – de la nivelul aspirațional-burghez, prin care atinge corzile sensibile ale spectatorilor, indiferent de condiția lor socială reală la confortul dat de reciclarea locurilor comune și imaginea puternică a unei mame-locomotive, atît de tipică pentru o societate în care „familia e totul“.
Dar nu e cazul să exagerăm cu laudele.
Articol preluat din Observator Cultural