Cele două corpuri ale protestatarului. Un comentariu asupra protestelor globale

În retrospectivă anul 2011 apare deja a fi unul de turnură având în vedere seria de mișcări sociale declanșate atunci. Deși protestele au avut în fiecare caz un declanșator contextual și o serie de revendicări și cerințe locale, impactul și logica acestora a fost una globală. Din Egipt in SUA, din Spania în Rusia și din Grecia in Chile în ciuda diferențelor dintre acestea, o serie de elemente comune au făcut posibilă comensurabilitatea acestora și transferul de tactici și strategii, dar și de ideologie și solidaritate. Prin urmare 2011 apare ca un moment cheie trasând cel mai probabil traiectoria următorului deceniu, la fel cum s-a întâmplat și în ultimele trei decenii cel puțin. În 1991, dizolvarea URSS a dat tonul unei depolitizări generale, cel mai bine exprimată de sintagma ­¨sfârșitul istoriei¨ care în practică a însemnat de fapt o perioadă a triumfalismului american și a ideologiei neoliberale la scară gloablă. În 2001, atacurile de la New York au pus capăt acestui consens fragil și au reintrodus abrupt noțiunea de istorie în desfășurare. A urmat o decadă marcată de declinul foarte rapid al imperiului american, exprimat însă prin militarizararea și ghetoizarea întregii lumi, justificate prin așa zisul război împotriva terorismului.

Criza financiară din 2008-9 începută în chiar inima imperiului a accelerat acest declin și a pus bazele mișcărilor globale din 2011 care par a prefigura o decadă de luptă a societății împotriva puterii și de căutare a unor alternative la sistemul actual. Dacă 1991 a însemnat un triumf neconstestat al capitalismului pe fundalul căderii comunismuui, 2001 a funcționat ca un simptom exploziv, aducând în prim plan atât partea reprimată a consensului neoliberal (“teroriștii” ca exemple a nemulțumirii globale împotriva efectelor neoliberale și a hegemoniei SUA) cât și structura sa fundamentală: capitalismul neoliberal nu poate funcționa decât pe baza militarismul american, Abu Ghraib, Guantanamo și mai recent folosirea pe scară largă a dronelor pentru uciderea inamicilor, fiind de fapt metaforele pentru modul de organizare a societății la scară globală. Mișcările inițiate în 2011, în toată diversitatea lor, deși par a fi un răspuns la criza financiară, sunt mai degrabă expresia generală a dorinței de a schimba din temelii sistemul. Chiar și în conservatoarea și tradiționala Europă de Est, deși lucrurile s-au mișcat mai greu, tendința a fost similară. Pactul neoliberal inițiat în 1989, susținut atît de ideologia capitalismului tout court cât și de blocarea oricăror alternative prin hegemonia anti-comunismului ca ideologie populară s-a destrămat încet dar sigur. Paradoxal, intrarea în Uniunea Europeană a acestor state foste comuniste a accelerat acest proces de dezamăgire și a dat naștere unor mișcări diferite de contestare și de negare. Stânga, atât de compromisă după 1989 a reapărut în prim plan, la început prin câteva grupuri marginale, pentru ca de curând, sub forma mult mai articulată a unor mișcări. Ungaria s-a aflat în avangarda acestor mișcări de contestare, prin acțiunile împotriva regimului Orban, pentru ca deja în 2012, o serie de alte țări să urmeze același curs în care se împletesc acțiuni de stradă cu coagularea unor mișcări de stânga de impact real. România a fost complet sincronizată acestor tendințe generale, în ciuda lamentațiilor locale obișnuite care spun că nimic nu se întâmplă aici. Protestele din 2012, întrerupte (cel puțin în momentul în care a fost produs acest text) doar de severitatea iernii decât de epuizarea motivelor protestatare, au fost momentul de efervescență la capătul câtorva ani de mobilizare socială consistentă chiar dacă în afara mainstreamului mediatic și intelectual.

 Însă tocmai pentru că aceste mișcări sunt încă, într-o formă sau alta, în desfășurare, atât în lume cât și în Romania, aș dori să suspend pentru moment discuțiile despre implicațiile politice ale acestora, despre semnificațiile lor, despre succesul sau eșecul acestora. Nu numai că ar fi prematur, ci și contraproductiv. Cum spun suporterii echipelor de fotbal (atât de invocați în legătură cu aceste proteste, din Egipt până în România): meciul încă se joacă. Cu excepția notabilă că, în acest caz, poziția de spectator, chiar și angajat, nu poate fi decât una vinovată și defetistă. Aceste mișcări nu au nevoie, cel puțin în acest moment al desfășurării lor, de analiști, cronicari și specialiști care să le explice, să le facă inteligibile sau să le încadreze astfel încât să rămână în tiparele acceptabile ale sistemului. Pentru asta există ideologii și comentatorii puterii care au rolul foarte clar de a neutraliza efectul acestor mișcări, fie prin diabolizarea acestora, fie prin desconsiderarea lor –un reflex general care a funcționat după tipare similare peste tot în lume. În același timp însă nu cred că aceste mișcări ar trebui fetișizate, că ar trebui scoase complet în afara oricărei forme de reflexie critică invocându-se mereu nevoia de acțiune urgentă și imediată. Stării de excepție permanente pe baza căreia funcționează neoliberalismul la scară globală nu i se poate opune o stare de excepție similară a protestului hic et nunc, a acțiunii imediate, cu orice preț. Din contra acțiunea directă și reflecția critică ar trebui să funcționeze simultan, așa cum au încercat de exemplu cei de la Occupy Wall Street (OWS) care în vâltoarea evenimentelor au încercat să păstreze o formă de autoreflexivitate cu privire la poziția lor de clasă, a relațiilor de rasă și gen din interiorul mișcarii și așa mai departe. Tocmai pentru că nimeni nu știe exact ce este de făcut, tocmai pentru că drumul nu este clar trasat și nici destinația cunoscută această tensiune între acțiune și reflecție trebuie să constituie forța acestor mișcări, nu limita lor.

Prin urmare, având în vedere această poziționare ideologică, aș dori ca în textul de față să ofer mai degrabă un comentariu decât o analiză, la un nivel destul de general, care încercă să aducă la un loc din punct de vedere conceptual toate aceste mișcări fără a le reduce însă în mod fals particularitățile și fără a clama prea pripit o omogenitate pe care nu o au. Așadar, aș dori să explorez ce înseamă a ieși în stradă, a protesta în spațiul public, a veni la un loc împreună cu alți protestari, dar și în interacțiune cu alți actori (poliția, media, trecătorii, etc) pe baza experienței globale oferite de aceste proteste. Așadar, am în vedere aici dinamica corpurilor în cadrul acestor proteste, sau altfel spus, caracterul întrupat al acestora, localizat și spațializat. Până acum mare parte din atenție s-a întreptat spre dimensiunea discursivă a acestora, spre mesajul lor, spre pancarte și ideologie, spre cerințe sau lipsa acestora. Din contră, mult mai puțină atenție a fost acordată dimensiunii materiale a acestor proteste, corpul fiind unul dintre acestea. Trebuie să ne reamintim că ceea ce a declanșat primăvara arabă a fost autoimolarea lui Mohamed Bouazizi în Tunisia –altfel spus, autoanihilarea sa corporală ca loc predilect și intim în care se înscrie concomitent acțiunea puterii dar și lupta împotriva acesteia. Gestul lui Bouazizi a reamintit foarte exact, și în mod foarte tragic, dimensiunea extrem de materială, de concretă, de fizică a confruntării cu puterea și cu autoritatea. Dar corpul este totodată un simptom particular al caracterului localizat, spațializat al acțiunii puterii și al puterii acesteia de constituire, indicând așadar dimensiunea sa colonizatoare. Unul dintre elementele comune alte tuturor mișcărilor inițiate în 2011 a fost îndemnul de a ocupa (occupy) –de la Piața Tahrir la Piața Universității. Astfel cele două planuri spațiale s-au intercalat: corpurile oamenilor, împreună, ca elemente de de-colonizare a spațiilor acaparate, sau mai degrabă constituite de putere. Prin ocupație, corpul devine agentul eliberării de acțiunea puterii, dar în același timp este la rândul său eliberat, emancipat de forța constitutivă a acesteia. Departe de a fi un simplu recipient, spațiul ocupat este determinat, este spațializat cum ar veni, de corpurile care îl ocupă. Însă aceste spații nu sunt simple locuri: ele pre-există într-o geografie deopotrivă concretă și simbolică. Impulsul către ocupare, către confruntarea puterii în aceste spații provine din această recunoaștere a caracterului lor excepțional. Prin urmare, mișcările, corpurile în mișcare, exprimă și totodată contestă o geografie a puterii precum și, în mod general, capacitatea de a constitui spații și de a reglementa mișcarea corpurilor prin acestea. În termenii burghezi clasici, aceste mișcări reconfigurează ceea ce înseamnă, și cum poate fi folosit, spațiul public. De aceea nu se poate ignora caracterul eminamente urban al acestor mișcări. Aceste proteste, așadar, nu doar reconfigurează spațiul în mod abstract, ci operează un scurtcircuit în modul de funcționare al orașului. Acesta devine atât suportul luptei cu puterea cât și obiectul acesteia. Reclamarea dreptului asupra orașului, prin popularea sa fizică, este parte esențială a mișcărilor. La acest nivel spațiul public al adunării și deliberării –polis– este inseparabil de police, adică de represiunea și violența sistemice. Conștientizarea că spațiul public nu se poate constitui în afara acțiunii polițienești (în sensul larg al acțiunii represive a puterii) este de fapt ceea ce declanșează dorința de revoluție, fie în sensul burghez al drepturilor, fie în cel comunist al reconfigurării sistemice. Corpul în mișcare este baza politicii ce  constituie potențialul revoluției.

Cele două corpuri ale protestatarului

Modalitatea de protest a lui Mohamed Bouazizi a relevat, în mod tragic, cele două corpuri ale protestatarului: pe de o parte corpul său fizic, material și finit iar pe de alta corpul politic. În sine distincția este mai degrabă analitică pentru că în practică cele două coexistă în mod inextricabil. Însă este important de subliniat această dualitate constitutivă a corpului protestatarului tocmai pentru că corpurile nu sunt doar niște simple suporturi fizice, exterioare exercitării puterii, ci sunt ele însele modalități de articulare și de exercitare a acesteia. Așadar, acțiunea comună a corpurilor în mișcare estea cea care determină spațiul în care are loc confruntarea cu puterea. Simpla venire a lor în comun este un act politic prin excelență care sfidează, contrariază starea de fapt, afirmând și negând în același timp (afirmând negarea puterii cum ar veni). Astfel, sfera publică nu pre-există ca atare: ea este adusă în existență de acțiunea comună a corpurilor, de mișcarea lor în solidaritate. Așadar, în termenii lui Judith Butler, corpurile, ele însele înzestrate cu putere și constituite de aceasta, au putere performativă proprie: pot produce realitate, au putere de constituție. Astfel, aceste corpuri se opun puterii de constituție a puterii, opun propriul lor spațiu de vizibilitate și de manifestare și în general construiesc un nou spațiu propriu. Piața, ca spațiu public pre-existent, constituit de putere, de autoritate, nu este doar resemnificat, recodificat, ci este efectiv reconstruit, reconstituit într-o altă logică și într-un alt limbaj. Orice ocupare a spațiului este în definitiv atât o deconstruire a celui pre-existent al autorității și o reconstruire a sa, de către puterea corpurilor participanților aduse la un loc. O dată cu protestul, lumea materială este reconfigurată, schimbând funcția spațiului cât și semnificațiile sale simbolice.

Acesta este corpul politic-productiv al protestatarului. Însă cum am spus acesta nu poate fi separate de cel fizic. Corpul politic este susținut de cel fizic, material, biologic. Corpul politic al lui Bouazizi, chiar dacă constituit pe anihilarea celui fizic, a fost susținut și păstrat productiv numai în măsura în care zeci și sute de mii de corpuri fizice au invadat străzile în numele gestului său, ca urmare a acestuia. Însă corpul fizic are nevoie de o serie de precondiții pentru a putea funcționa politic: are nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost –în general de un minimum de bază al existenței. Corpurile înfometate, obosite, deprivate, marcate de lipsuri evidente nu pot cu adevărat protesta, nu pot avea acea putere performativă. Acestea se pot autoanihila (ca în cazul lui Bouazizi) sau pot doar încerca să supraviețuiască. Astfel, pentru a acționa politic un corp fizic are nevoie de o serie de precondiții care să îi asigure această posibilitate, însă aceste precondiții sunt ele însele elemente ale unei lupte politice. Altfel spus homo sacer, omul din lagăr, omul redus la un modicum de existență fizică, nu poate protesta –corpul său nu este decât un corp fizic maltrat, la limita supraviețuirii. Așadar protestul, ca epitom al politicii, nu poate exista decât în măsura în care pre-există un spațiu politic în care cele două corpuri ale protestatarului sunt posibile. Astfel, fiecare protest este de fapt un protest împotriva reducerii corpului la un element fizic, este un protest împotriva biologizării acestuia. Acest aspect capătă valențe mult mai concrete și mai palpabile în cadrul protestelor globale curente în măsura în care, peste tot, acestea se opun măsurilor neoliberale, parte de fapt a unui război de clasă, de reducere a rolului statului în chestiunile esențiale ale reproducerii vieții, precum sănătatea, venitul minim, educația, locuința, etc și practicii de transformare a oamenilor în simple corpuri biologice aflate la discreția capitalului și pieței. Nu de puține ori s-a auzit reproșul că aceste proteste, peste tot, sunt de fapt opera claselor de mijloc și a câtorva segmente ale clasei muncitoare de tip industrial și sindicalizate care au mai supraviețuit prin câteva locuri. Păi nu este normal să fie așa? Nu sunt aceste corpuri exact cele în măsură, capabile să protesteze, nu au acestea atât forța fizică cât și politică să facă asta? Este mai greu de așteptat o mobilizare generală din partea celor foarte săraci și excluși sau a emigranților exploatați până la epuizare sau chiar moarte, hărțuiți de griji și nevoi imediate și urmăriți de poliție ca sans-papiers.

Însă corpul fizic al protestatarului nu apare doar la acest nivel pre-politic, care face posibilă articularea corpului politic. Din contra, este parte inextricabilă din acesta. Oricine a participat la un protest, marș sau demonstrație știe foarte bine că abia în timpul protestelor, mai mult decât oricând, devenim cu adevărat conștienți de relația cu corpul nostru, și de multiplele valențe pe care această relație o poate lua. Nu doar element de exercitare a puterii prin voce și mișcare, dar corpul este totodată locul central al represiunii, principala sa țintă. Astfel, pe corp se înscriu în mod nemijlocit urmele exercitării puterii prin poliție. Ceea ce puterea vrea să anihileze nu este doar congregarea corpurilor, cât integritatea lor qua corpuri. Corpul trebuie împiedicat de la a mai putea participa pe viitor la proteste –nu doar descurajat, ci anihilat. Așadar, corpul este locul în care se înscriu atât curajul, cât și teama, speranța și furia, solidaritatea și autoconservarea, toate acestea punându-și amprenta asupra dinamicii corporale a manifestanților. Pe lângă acest nivel al violenței, participarea la prostest este în mare parte o experiență corporală foarte palpabilă și foarte specială: ore în șir de stat în picioare sau de mers în diferite condiții meteo, presiunea nevoilor fiziologice care trebuie satisfăcute, un alt tip de regim alimentar și de hidratare, un alt tip de regim al somnului, etc. Astfel spațiul public al protestului este re-constituit nu doar politic ci și ținând cont de aceste elemente fizice, aspect cu atât mai important în cazul mișcărilor de tip occupy în care prezența fizică într-un spațiu este aproape neîntreruptă. Ocuparea pieței Tahrir a presupus existența unei solidarități la acest nivel foarte corporal: nu doar că oamenii s-au mobilizat în vederea protejării pieței împotriva acțiunii poliției, dar au dormit în schimburi, au gătit pentru ceilalți, au acordat asistență medicală. La fel, Occupy Wall Street, în parcul Zuccotti, devenise un micro oraș, diferite grupuri îndeplinind diferite funcții practice care făceau posibilă reproducerea corpului politic din cadrul adunărilor generale. La București, în contextual protestului de acolo, oamenii au împărțit ceai fierbinte, apă și covrigi ca semn al solidarității și ca recunoaștere a nevoilor corpului fizic. În fine, proximitatea corpurilor celorlalți înseamnă și (re)descoperirea acestora atît ca obiect al solidarității cât și ca obiect al pasiunii erotice.[1]

Riscul aici este de a considera corpul fizic, cu limitările sale inerente, drept obstacol în calea emancipării politice. Din contră, ceea ce vreau să sugerez este că abia conștientizând cu adevărat dimensiunea fizică a propriului corp (prin participarea la protest) devenim cu adevărat conștienți de modul în care funcționează puterea, constituind propriul nostru trup. Corpul protestatar nu se opune doar puterii ca formă exterioară ci totodată, și mai ales, modului în care aceasta este înscrisă în modul cel mai intim asupra sa –atât din punct de vedere fizic, cât și politic. Protestul este așadar o formă de emancipare în raport cu puterea și autoritatea. Această conștientizare este foarte importantă atât din punct de vedere teoretic cât și pentru practica politică: protestul este o formă de manifestare și conștientizare a materalității corpului dar și a materialității relațiilor de putere, în contrast cu o serie de teorii ale discursivității subiectului și puterii (ele însele mai degrabă simptome ale neoliberalismului decât critici ale acestuia). Altfel spus abia corpul protestatar, în dubla sa ipostază, fizică și politică, poate ilumina caracterul structural al puterii, constituind totodată vehicolul (corpurile mobilizate politic în acțiune directă) prin care aceasta poate fi răsturnată. Mai mult decât atât, această conștientizare a corpului și a materialității sale face irelevantă obiecția conservatoare a mulțimilor iraționale, manipulabile, șamd. Din contră, protestul presupune conștientizarea cu și mai mare acuitate a propriei subiectivități și a relației sale inextricabile cu corpul. Altfel spus, lucrurile stau pe dos: abia corpul în mișcare și în mulțime descoperă modul personal, foarte direct și foarte material prin care este constituti și interpelat de putere.

Intimități diasporice: constituirea spațiul public global

Hannah Arendt este invocată în spațiul intelectual local drept teoreticiană a anti-comunismului. La fel de bine poate fi invocată ca teoreticiană a socializării virtuale. În Condiția umană, Arendt scrie că acțiunea și discuțiile comune creează un spațiu între participanți care își poate găsi articularea reală, localizarea, oriunde în timp și în spațiu. Aceasta este cea mai bună definiție a principiului de funcționare a Facebook (și a altor sfere similare). Înțelegerea aceastei relații între spațiul public concret al pieței constituit de corpurile în mișcare și cel virtual al relațiilor de socializare este esențială tocmai pentru că amploarea acestor proteste a fost considerată un efect al rețelelor de socializare și a capacității acestora de mobilizare. Desigur, rețelele de socializare precum Facebook sau Twitter au un rol foarte important în diseminarea de informații la nivel global și crearea unei sfere publice dincolo de localizarea imediată a protestelor. Însă acestea nu pot ține locul muncii efective de organizare și mobilizare, așa cum foarte bine o știe orice militant. Accentul asupra rețelelor de socializare este prin urmare corect, însă nu din motivele care sunt în general exprimate. Ceea ce trebuie notat este că piața, locul protestului, este în același timp extrem de concret, dar și virtual, transportabil. Tocmai pentru că locul protestului nu este pre-determinat, fixat în spațiu, ci există doar în măsura în care este articulat de corpurile în mișcare, acesta nu este redus doar la delimitarea sa geografică. Altfel spus, protestul nu se reduce doar la spațiul în care are loc ci reușește să traverseze spații și sfere, în ciuda cordoanelor de poliție și a boicotului mediatic. Facebook, Twitter și toate celelalte medii au importanță tocmai pentru că reușesc să accelereze, să magnifice, la scară globală această calitate a protestelor –transportabilitatea lor. Dar protestele nu se află în mișcare doar între spațiul local al desfășurării sale și cel global al sferei publice, ci și între planul public al protestului și cel privat. Corpurile protestatare anulează distanța dintre privat și public, dintre sfera casnică și cea socială, mediind între cele două, repolitizându-le.

În descrierea clasică și foarte conservatoare a spațiului public se spune că cetățenii (adică bărbații, evident) intră în acest spațiu și încep să dezbată pe baza argumentelor raționale. Acest spațiul al iluminării și intereselor rațional articulate și dezbătute este fundamental separat de spațiul non-iluminat al casei, spațiul prin excelență al pasiunilor și non-rațiunii. Or ceea ce aceste proteste au arătat de atâtea ori este nu numai că acest imaginar al unor spații bine delimitate și bine separate este o iluzie ideologică menită a construi criterii ale apartenenței și excluderii, dar mai ales faptul că sfera publică, a acțiunii și protestului, este inseparabilă de cea privată și în mare măsură depinde de aceasta. În absolut toate protestele rolul casei, al privatului și intimului a fost esențial ca pre-condiție, ca pregătire a manifestărilor din spațiul public. Așa cum corpul politic al protestatarilor are nevoie de corpul fizic ca pre-condiție a acțiunii sale, la fel, acțiunea în sfera publică este posibilă doar în măsura în care pre-există acțiune în sfera privată. Capacitatea protestatarilor de a produce propria sferă publică este legată de capacitatea acestora de a se mobiliza în privat, de a politiza această sferă în vederea confruntării cu puterea. Din Cairo, la New York și la Madrid marile manifestări de stradă, confruntările publice nu ar fi fost posibile fără partea lor nevăzută: adică munca invizibilă și neremunerată a activiștilor și organizatorilor, în cea mai mare parte femei (mai ales în cadrul primăverii arabe). Această susținere esențială din partea sferei private și nevăzute continuă și după declanșarea confruntării în spațiul public, în mod și mai semnificativ. Acolo sunt aduși cei răniți în urma confruntărilor cu poliția, acolo se redistribuie resursele și reîmprospătează forțele, acolo se refac planurile și strategiile. Spațiul privat nu este așadar doar un apendice al celui public ci însăși posibilitatea acestuia de a funcționa politic, de a se putea confrunta în mod real cu puterea.

O critică clasică a modelului liberal al sferei publice a fost aceea că în ciuda universalității sale clamate, în practică spațiul public este unul al excluderii, în care sclavii, săracii, femeile, străinii, etc, nu au acces și prin urmare nici voce. Vizibilitatea unora în spațiul public presupune invizibilitatea altora, iar această discriminare este ea însăși constitutivă spațiului public. Toate protestele din 2011 au încercat, într-o formă sau alta și în funcție de contextul în care au avut loc, să anuleze aceste excluderi. Practic, orice protest a avut de luptat împotriva a două forme de excludere: la un prim nivel excluderea operată de putere care oferă vizibilitate și legitimitate doar subiecților loiali; la un nivel mai general, excluderea operată de însăși funcționarea sferei publice (neo)liberale, care privilegiază anumiți actori asupra altora. Prin urmare, provocarea aici nu este doar de a lupta împotriva puterii, ci de a anula însăși logica segregaționistă a acesteia pe baze de gen, rasă, venit, etc în interiorul mișcării. Așa cum am spus, nu este scopul acestui text de a măsura succesul diferitelor mișcări cu privire la acest aspect. Altceva trebuie însă observat: anume că modul acesta de a imagina spațiul public presupune formularea unui nou tip de solidaritate. Astfel, adevărata formă de solidaritate nu este cu cei care ne sunt asemenea, cei care ne sunt similari, ci cu cei care ne sunt diferiți. Solidaritatea nu este cea cu Vecinul, ci cu Străinul, cu Celălalt. Iar din acest punct de vedere, toate mișcările globale inițiate în 2011, au readus în prim plan această dimensiune radicală a solidarității: adică a celor care nu sunt parte, a celor excluși, umiliți, lipsiți de voce și de reprezentare. Asta desigur că nu rezolvă neapărat problemele structurale de excluziune, dar aduce în discuție numele celor absenți. Astfel, miza nu este de a vorbi în numele celor fără voce și fără puterea de a fi în mișcarea corpurilor (argumentul arogant standard al claselor de mijloc), ci de a rupe tăcerea ce înconjoară numele lor. Astfel, în fiecare dintre mișcări a fost prezent, mai mult sau mai puțin vizibil, mai mult sau mai puțin conștient, numele celor absenți (creștinii în Egipt de exemplu, arabii în Spania, populația latino în SUA, romii în Europa de Est, pentru a invoca nu doar un element rasial ci exact articularea dintre rasă și clasă a capitalismului contemporan global în aceste contexte).

De la Polis la Police: spre o nouă insurecție urbană

În ciuda a ceea ce spune teoria clasică a democrației, limita spațiului public nu este dată nici de limitele rațiunii, nici de sfera privată irațională, ci de limitele impuse de putere. Spațiul public există între granițele trasate de autoritate. Polis-ul este demarcat de cercul de polițiști din jurul său care îi asigură existența și coerența. Acest lucru a devenit evident în toate protestele invocate până acum. Cercul protestatarilor a fost întotdeauna înconjurat de cel al polițiștilor, gata să intervină și hărțuind mereu pe cei care doreau să se alăture protestului. Violența cu care au fost reprimate și descurjate aceste proteste, din Cairo la București, a arătat caracterul structural al acesteia. Departe de a fi o caracteristică a manifestanților, violența este cosubstanțială puterii, modul predilect de funcționare și reproducere al acesteia. Mai mult decât atât, prin acțiunile polițienești foarte brutale, a devenit clar faptul că fără exercitarea forței în mod direct, sistemul actual nu poate rezista. Pactul dintre elite și populație, „contractul social” -dacă acest termen mai are vreun sens- nu există. Sistemul funcționează doar în măsura în care există un vast aparat de represiune și pedeapsă menit a opri imediat orice încercare de contestare susținută a sistemului. De exemplu, pentru mulți dintre protestatarii OWS cu care am interacționat, această conștientizare a avut efectul unei treziri la realitate, dar și al unei depresii: multora le-a venit foarte greu să creadă că asemenea acte de violență din partea poliției (din partea statului adică) sunt posibile. Amploarea și violența complexului militar-industrial care făcea obiectul doar studiilor academice a devenit foarte real și concret o dată cu aceste proteste, mai ales a celor din inimia imperiului american. Astfel, spațiul public, democrația, liberatea de expresie și toate celelalte cuvinte frumoase pe care, noi, cel puțin în estul post-comunism, am fost crescuți să le fetișizăm, funcționează doar până la primul gard al poliției. Pentru o schimbare reală trebuie sărit și acel gard, pentru a fi desființat –un gest ce presupune o confruntare foarte directă cu mecanismele puterii și cu agenții de pază ai acesteia. Din ce în ce mai mulți protestatari (desigur cei din Orientul Mijlociu, dar și cei din metropolele europene, precum Londra, Madrid, Valencia, Atena și București) descoperă că această înfruntare este inevitabilă și că presupune un alt tip de organizare și mobilizare decât cele clasice ale protestului stradal. Ideea în sine de occupy, în ciuda subtextelor anarhiste și orizontaliste, presupune un tip special de organizare și pregătire care deja a fost pus în practică în variantele mai radicale ale acestei mișcări, precum în Oakland.

Această schimbare de tactică, strategie și filosofie survine pe fundalul conștientizării faptului că miza reală, noua frontieră a confruntării cu poliția, deci cu autoritatea, nu mai este doar Piața, un loc anume al orașului, ci orașul în sine. Orașul a devenit atât scena cât și obiectul confruntării cu puterea –aspect relevat perfect de toate aceste mișcări, toate eminamente urbane. Pe tot parcursul secolului XX modalitatea de luptă împotriva puterii a fost una foarte diferită. În general, orașele erau ținta de cucerit a unor armate insurecțioanle și de gherilă formate în afara acestora, de regulă în mediul rural sau în afara granițelor țării. De la insurecția bolșevică a Petrogradului, la revoluția cubaneză și cea culturală chineză scenariul a fost similar. Orașele erau importante la finalul insurecției, consființeau victoria sau eșecul acestora. Lucrurile s-au schimbat radical, și astăzi practic nici o mișcare insurecțioanală nu poate spera la succes dacă nu este inițiată din interiorul marilor centre urbane. Această centralitate a orașelor în geografia puterii este în sine un rezultat al politicilor neoliberale din ultimele 4 decenii, care au impus orașul (global) ca centru de acumulare și control într-o reconfigurare a scalelor, de la statul-națiune la megapolisuri. Aceste noi orașe cu adevărat globale, și interconectate între ele prin fluxuri de capital și tehnologie, presupun totodată invoații constante și de amploare în ceea ce privește managementul populației urbane prin diferite forme de menținere a ordinii și vizibilității corpurilor. Aceste tactici sunt atât de diverse și atât de răspândite încât sunt deja din ce în ce mai greu de urmărit, devenind parte integrantă a vieții urbane peste tot în lume: de exemplu, împărțirea orașului în diferite zone de supraveghere și vizibilitate, de la cartierele rău famate la “gated communities” ale bogaților, cu diferite regimuri arhitecturale, de control și de management și în general caracterizate printr-o mare disparitate financiară și inegalitate socială, inclusiv accesul la viața urbană “normală”.  “Orașul” în sine nu este altceva decât o sumă de astfel de zone diferite în care accesul este restricționat și îngrădit de poliție. În Egipt, Palatul Prezidențial era inaccesibil oamenilor simpli, la fel cum Wall Street astăzi nu este nimic altceva astăzi decât o sumă de baricade ale poliției. În București, Palatul Parlamentului, dar și largi părți ale cartierelor rezidențiale din nord, păzite de firme private de pază, sunt în mare parte inaccesibile publicului larg. Din ce în ce mai mult, orașele, din Nordul și din Sudul global, devin niște zone militarizate și nu spații ale locuirii, în care principalul scop este preîntâmpinarea revoltelor cu orice preț. Orașul este practic conceput ca un loc al revoltei virtuale, al haosului și devianței, oricând pe punctual de a exploda, și care prin urmare necesită prezența din ce în ce mai puternică a poliției și chiar armatei. De fapt, distincția dintre cele două instituții este din ce în ce mai neclară, la fel cum locuitorii unui oraș pot fi oricând ținte militare ale războiului anti-terorist. Revoltele din banlieurile franceze, și mai recent, cele din cartierele sărace din Londra sunt doar exemplele din metropolele centrului cele mai cunoscute și mediatizate, dar astfel de mișcări sunt zilnice în orașe din Brazilia și India. Noile granițe contruite în interiorul orașelor, noile forme de excludere presupuse de acestea conturează o nouă geografie a inegalității și exploatării dar și contextul noilor mișcări sociale.

Nu întâmplător atunci, una dintre industriile în creștere pe plan global este cea a securității militare și a celei de informații. Statele, altfel foarte rapide în tăierea de fonduri pentru educație și sănătate, acordă din ce în ce mai mulți bani achiziționării de sisteme de securitate, fie că este vorba de echipament pentru armată, fie pentru poliția domestică (sau a mixului dintre cele două, jandarmeria). S-a văzut și în timpul protestelor din România cât de hi-tech este dotată jandarmeria, cu ultimele arme pentru intervenția în luptele de stradă. Desigur, din ce în ce mai mult accentul se pune pe prevenția acestora, pe împiedicarea corpurilor de a congrega în spațiul urban, nu doar supravegherea ubicuă a telefoanelor, mailurilor și fluxului informațional al activiștilor, dar și prin urmărirea lor fizică, prin supraveghere și infiltrare. Dacă aceste metode clasice nu sunt suficiente, există acum o serie întreagă de echipamente moderne care tind să facă imposibil protestul colectiv: de la aparate pe bază de sunet (testate deja împotriva manifestanților G20) la aparate care pot altera starea psihică a protestatarilor -toate fac parte dintr-un nou arsenal militar menit a împiedica organizarea insurecțiilor urbane și de a menține populația docilă în zonele urbane deja trasate. Astfel, rolul acestor proteste pare a fi fost acela de a menține deschisă această posibilitate de a protesta, dar și de a atrage atenția asupra rolului crucial pe care orașul, și mobilizarea urbană, o vor avea în confruntările de acum încolo cu autoritatea și cu forțele sale ubicue de represiune și control.

În loc de concluzie: entuziasmul revoluționar

În urmă cu cinci ani era absolut imposibil de conceput faptul că ideea de revoluție, de schimbare sistemică, va reapărea în limbajul curent și în imaginația politică populară cu atâta stringență. Atunci, lucrurile păreau că merg bine și că doar o mână de neadaptați și de teroriști pot dori așa ceva. Astăzi, din ce în ce mai multă lume, chiar și cei mai sceptici, este convinsă că dacă ceva radical nu se schimbă, sistemul va intra în colaps (dacă nu este deja). Desigur soluțiile nu sunt nici simple, nici la îndemână. Vechile formule revoluționare –de la lupta internațională a proletarilor, la insurecția anti-colonială și anti-imperialistă- trebuie regândite în cadrul noului context. La fel, formele clasice de preluare și exercitare a puterii –partidele naționale, parlament, alegeri- și-au dovedit deja ineficiența și par deja a aparține trecutului decât viitorului. Mișcările anarhiste la stânga și mișcările naționaliste și xenofobe la dreapta par a reuși să mobilizeze anumite segmente de populație pe anumite subiecte, însă nici unele nu pot răspunde provocările sistemice de azi. Elitele capitaliste sunt din ce în ce mai speriate și mai rupte de context (cam cum erau cele comuniste la căderea blocului sovietic) și acționează inerțial pentru păstrarea privilegiilor și averilor prin mobilizarea forței brute a poliției și armatei. Între timp situația economică devine acută în toată lumea, iar China nu pare a fi salvatorul pe care îl credeau unii. Pe scurt, situația e catastrofală, dar deschisă. În aceste momente orice pare posibil, și orice manifestare, orice acțiune, orice formă de mobilizare și solidaritate par a avea un rezultat. Tot ceea ce părea absolut imposibil până mai ieri, acum pare inevitabil (de exemplu, chiar coagularea unor curente de stânga divergente în România). Această stare de deschidere nu poate fi articulată însă decât prin menținerea corpurilor în mișcare –ceea ce a făcut posibilă deschiderea în primul rând.

Există un tip de imagine, foarte discretă dar foarte sugestivă, care unește într-un mod exemplar toate aceste proteste, redând dimensiunea lor cu adevărat globală: am în vedere acele imagini cu oameni, din diferitele piețe ale protestelor, care discută cu pasiune despre ce este de făcut, care argumentează, dezbat, gândesc cu voce tare, împreună, în stradă, în public despre viitor, despre schimbare, despre o lume mai bună, cu un entuziasm care părea complet dispărut din lumea noastră neoliberală cinică și post-politică. Acest entuziasm, generat de venirea la un loc pentru o cauza comună, este principalul câștig al acestor proteste de până acum. Iar acesta este abia începutul revoluției.

Acest text este varianta adaptată în limba română al unui text în lucru mai amplu despre protestele inițiate în 2011 și consecințele globale ale acestora.