Sursa: zf.ro/ Autor: Cristian Hostiuc
Luni dimineaţă, zi liberă de Rusalii, într-un Bucureşti pustiu unde nici “criza” nu circula pe stradă, am primit la redacţie un telefon de la un cititor care mi-a prezentat problema lui, rugându-mă să o expun mai departe ministrului de Finanţe sau premierului. Astfel încât să se găsească o soluţie.
În 1966, părinţii cititorului au făcut prima depunere la CEC. În 1977, soldul carnetului de economii de la CEC indica 10.000-11.000 de lei. De atunci, părinţii nu au mai efectuat vreo depunere, dar nici nu au scos vreun ban. Ce se aduna era doar din dobândă.
La vremea respectivă, în 1977, 10.000 de lei însemnau cam 1.000 de dolari. Sau 10 luni de salariu. O Dacie era cam 70.000 de lei (7.000 de dolari), iar o casă/apartament era cam 50.000-70.000 de lei (5.000-7.000 de dolari).
În 1994, deci peste 17 ani şi la patru ani după Revoluţie, în soldul contului de economii de la CEC se adunaseră 21.774 de lei, după cum mi-a spus cititorul. Adică 5 dolari şi ceva. În 2005, când a venit denominarea în care s-au şters patru zerouri din coada leului, soldul libretului de economii se adunaseră 33.163 de lei, adică 3,3 în lei noi, adică 1 dolar.
Iar întrebarea de acum a interlocutorului meu este simplă: Cine îmi dă mie banii? Banii din 1977, nu cei de acum.
Cei cărora li s-au naţionalizat casele în 1947 au primit despăgubire. Cei care au avut bani pentru Dacie la CEC au mai primit şi ei ceva, dar cei care au avut încredere în sistemul naţional de economisire, în moneda naţională ce primesc? Ce să îi spui cititorului? Cine să îi facă lui dreptate, că şi-a pierdut banii, de fapt valoarea banilor în 35 de ani? Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Isărescu sau toţi premierii şi miniştri de finanţe care au condus România? Sub cei 22 de ani de domnie a lor s-au devalorizat banii. Cum să facă ei dreptate? Asta ar însemna să se acuze pe ei, privind modul cum au administrat ţara, resursele şi economiile oamenilor.
Părinţii lui au economisit de bună credinţă şi în 1977 au pus de o parte echivalentul a 1.000 de dolari, a zece luni de muncă, a 20% dintr-o casă, de fapt avansul. El a moştenit libretul şi s-a trezit că are 1 dolar sau trei cafele la dozator.
Cum să-i explici că între timp am avut inflaţie de trei cifre, iar dobânda bancară la economii nu a putut să ţină pasul cu ea, am avut devalorizarea monedei naţionale de nu ştiu câte ori în raport cu dolarul, între timp a mai crescut şi preţul la case. Numai preţul la maşină a rămas pe loc.
Cum te poţi apăra în decenii, cât ţine viaţa unui om, de tot ce se întâmplă în jurul tău, care afectează valoarea banilor?
Bancherii se plâng că nu pot da credite în România pe termen lung în moneda naţională, pentru că nu au resurse pe termen lung, adică deponenţii nu îşi pun banii pe 20 de ani, ci îşi ţin economiile pe cel mult un an. Şi cine e de vină că oamenii nu mai au încredere în ceea ce se cheamă economii pe termen lung? Părinţii cititorul meu şi chiar el au avut încredere în conceptul de economisire, de fapt de moştenire pe termen lung şi au pierdut. De la 1.000 de dolari au ajuns la 1 dolar, în bani reali. Şi ca ei sunt mulţi alţii cărora li s-a întâmplat la fel.
De foarte multe ori sunt întrebat unde este mai bine să îţi ţii economiile, adică partea din salariu pe care ai putea să o pui de o parte.
Ce să îi spui? Să aibă încredere în leu, aşa cum spunea Banca Naţională între 2003 şi 2008, până a a venit criza? În dolari? În euro? În aur? În franci elveţieni?
Mai este valabilă noţiunea de economisire pe termen lung, în condiţiile fluctuaţilor valutare de monede? Sau, de fapt, trebuie să îţi evaluezi an de an situaţia economiilor şi să dai cu banul, în ce monedă mergi mai departe?
Dacă ai fi investit în dolari în ultimul deceniu, ai fi pierdut comparativ cu plasamentele în leu sau euro.
Dolarul a crescut comparativ cu leul cu numai 12% între 2002 şi 2012. Iar dacă ne uităm puţin la ce s-a întâmplat acum 4-5 ani, când dolarul a scăzut la 2,2 lei faţă de 3,6 acum, toţi cei care au avut încredere în moneda verde ar fi pierdut.
Dacă ai fi mers pe euro, între 2004 şi 2012, ai fi câştigat din aprecierea monedei europene comparativ cu leul 10%. Dacă aveai norocul să-ţi plasezi leii în 2002, când euro era cotat la 2,8 lei, ai fi câştigat până acum 60%. Pe de altă parte, dacă ai fi ţinut leii în bancă, cu dobânzile acumulate într-un deceniu, ai fi câştigat în lei cam 160%. Dacă excludem deprecierea leu-euro de 60%, plus dobânda la euro, ai fi avut un câştig de 40%.
Aceste calcule sunt postfactum. Nu ştiu dacă în 2002 puteai să îi spui cuiva să scoată toţi banii pe care îi ţinea în valută şi să îi bage în lei, că va câştiga mai mult. Sau îşi va conserva valoarea banilor mai bine.
Aşa cum se mişcă lumea acum, unde toate ţările încearcă să iasă din menghina datoriilor şi din recesiune, economisirea pe termen lung într-o singură monedă este un pariu extrem de riscant. Nu ştii ce îţi vor aduce evenimentele şi care ţări se vor confrunta cu devalorizări sau cu aprecieri atât a monedelor, cât şi a activelor.
În 1977, un apartament era 5.000-7.000 $, aproape de anii ’90 probabil că urcase la 8.000-10.000 de dolari, după Revoluţie coborâse din nou spre 5.000-7.000 $, nivel unde a stat aproape un deceniu. După 2000, acelaşi apartament urcase la 50.000-70.000 $, pentru ca acum să coboare spre 30.000-40.000 $. E investiţia într-un apartament mai bună decât într-un depozit bancar? Ce laşi moştenire copiiilor? Un libret de economii în moneda naţională, cumperi acum dolari şi îi ţii la saltea că s-ar putea ca euro să nu mai existe? Cumperi aur sau franci elveţieni? Cumperi tacâmuri şi covoare aşa cum făceau părinţii noştri ca să ne lase moştenire ceva util, care nu risca să se deprecieze?