Încă din anii 70, capitalismul postindustrial a început să fie substituit de capitalismul financiar, ca o expresie a consolidării puterii oligarhiilor financiare asupra societății. În acest context, băncile centrale naționale joacă un rol aparte, în sensul coordonării politicii monetare la nivel național și mondial, în interesul acestor oligarhii. Reprezentanții cei mai importanți, la nivel mondial, ai acestor bănci centrale naționale alcătuiesc un Consiliu Economic Consultativ format din 18 bancheri care reprezintă Federal Reserve: Ben Bernanke, Bank of England, Mr. King, European Central Bank, Mr. Draghi, Bank of Japan, Mr. Shirakawa, Bank of Canada, Mr. Carney (care apoi l-a înlocuit pe Mr. King), Bank of Israel, Mr. Fisher, Bank of India, Mr. Duvvuri Subbarao, Bank of China etc. etc.
Acești 18 bancheri coordonează țări cu un PIB de 51 trilioane de dolari, reprezentând trei sferturi din economia mondială. Din păcate, o bună parte dintre acești domni au absolvit studiile economice la MIT, Massachusettes Institute of Tehnology din Boston; astfel, prin clădirea E52 a acestui institut au trecut domnii Bernanke, avându-l profesor pentru dizertație PhD pe domnul Fisher; domnul Draghi a obținut, de asemenea, un PhD, domnul King a fost profesor la catedra de economie etc. etc. De altfel, domnii Bernanke și King au împărțit același birou. De asemenea, domnul Athnastasios Orphanides, fostul șef al Băncii Centrale a Ciprului, a fost profesor la MIT. Prin filiațiile universitare, acești domni aparțin neoclasicismului economic, reprezentat la nivelul academic de vârf de către Samuelson.
Modelul teoretic al capitalismului bazat pe teoria echilibrului piețelor și al interesului individual, ca factor determinant în comportamentul uman, ignoră băncile, banii și datoria ca fiind parte din sistem, considerând banii ca fiind o parte a echilibrului general neutră din punct de vedere al echilibrului. Acest model, complet fals, presupune inexistența crizelor financiare și economice. Realitatea, însă, a demonstrat că modelul clasic acceptat de majoritatea covârșitoare a economiștilor este fals și că prezicerile pe care teoria neoclasică le presupune s-au dovedit neconforme cu realitatea.
Ședințele noului politburo universal
După declanșarea crizei financiare, șefii băncilor centrale, cei 18, au început să aibă întâlniri periodice, o dată la două luni, în localitatea elvețiana Basel, în clădirea cilindrică a băncii Bank of International Settlements, BIS. Aici, la etajul 18, cu o panoramă splendidă a văii Rinului, duminică seara are loc timp de trei ore una dintre cele mai secrete întâlniri ale bancherilor importanți în lume, care decid politica monetară la nivel mondial. Nimeni nu este admis la acest etaj, nici presa, nici membri ai personalului, numai invitați ocazionali, alți bancheri ai băncilor centrale care nu sunt membri ai grupului. Dineul este spectaculos din punct de vedere gastronomic, nu se compară cu fast-food-ul de la MIT, arhitectura, de asemenea, a fost executată de celebrul grup elvețian Herzod & de Meuron, orhidee, pereți albi și tavan negru, o masă rotundă unde fiecare își are locul prestabilit și, mai ales, o vedere panoramică de excepție.
Discuțiile sunt particulare și în grup, fiecare membru expunând situația din țara sa. Singurul comunicat pentru public a fost dat recent, în urma acuzațiilor de manipulare, de către bănci, a ratei de interes Libor, ocazie cu care grupul a promis o soluție pentru problema conspirației de manipulare a acestui indice. Luni seara are loc al doilea dineu privat al celor 18, după care grupul bancherilor coboară la unul dintre etajele inferioare unde, în jurul unei mari mese rotunde, aflată intr-o sală în forma unui turn din piesele de șah, se află un grup mai mare al bancherilor de la băncile centrale naționale din restul lumii. Probabil că din acest grup face parte și domnul Isărescu. În spatele mesei rotunde se află pupitrele asistenților bancherilor, pupitre decorate cu piele albă.
În cadrul ședințelor restrânse se discută liber, argumentele de o parte și de alta sunt analizate într-o atmosfera de colegialitate, într-un spirit de castă a aleșilor. În ultimii patru ani, combaterea crizei a urmat o strategie elaborata în aceste întâlniri, materializată prin injectarea a 11 trilioane de dolari în sistemul bancar și în piața obligaţiunilor. Rețeta combaterii crizei economice, bazată pe infuzie monetară și pe rate de interes extrem de joase, având ca scop imediat scăderea ratei șomajului și încercarea stimulării economice, au avut rezultate slabe sau contradictorii. Economiștii BIS sunt foarte sceptici că soluțiile adoptate de cei 18 vor avea un impact pozitiv asupra crizei economice a emisferei vestice. Pe de altă parte, rețetele servite de domnul Bernanke colegilor din Canada, Australia și Noua Zeelanda au adus aceste țări în situații similare cu SUA, în sensul că, în curând, inflația prețurilor real estate, din piața caselor din Canada, va exploda și prețurile vor scădea dramatic, copiind crizele din asset markets care deja s-au produs în SUA, Australia și Europa. De asemenea, politica de intervenție activă pe piața obligaţiunilor prin cumpărarea eșalonată de obligaţiuni de către băncile centrale din SUA și, apoi, la recomandarea FR, și în Europa, BCE și Japonia, BOJ, se poate atribui frăției bancherilor băncilor centrale din grupul celor 18.
Deși riscul inflaționist este minim, datorită faptului că infuzia monetară se adresează, în principal, ajutorării băncilor comerciale în confruntarea cu enorma datorie a sectorului privat (adică mai mulți bani pentru bancheri, cum a fost împrumutul de un miliard de euro cu rată de 1% acordat de BCE băncilor comerciale), totuși, există temerea că intervenția băncilor centrale cu scop imediat va afecta în mod negativ perspectivele economice pe termen lung de ieșire din criză. Această focalizare a politicii monetare pe rezultate pe termen scurt constituie una dintre criticile frecvente aduse soluțiilor adoptate de grupul celor 18.
Modelul teoretic neoclasic fiind fals, realitatea financiară și economică i-a lovit în față pe cei 18 cavaleri ai frăției bancherilor băncilor centrale.
Din punct de vedere istoric, existența acestor cavaleri ai apocalipsei monetar-financiare și, mai ales, puterea lor de a influența în mod decisiv politica monetară a națiunilor lor, ca și piețele financiare internaționale, este o palmă pe obrazul democrației. Nu există nici o bază pentru a argumenta independența acestor instituții față de voința popoarelor respective. Mai gravă este situația BCE, care reprezintă politica monetară a unui grup de țări extrem de diferite ca potențial și structură economică. Care este rațiunea pentru care popoarele cu reprezentare democratică să se supună și să sufere consecințele hotărârilor de politică monetară elaborate de un grup de economiști reprezentând o școala al cărei model teoretic s-a dovedit total rupt de realitate?
A fost total greșită premisa acestor teoreticieni, conform căreia băncile, banii și datoria nu au importanță în echilibrul global al piețelor în capitalism. Adevărul este că băncile comerciale sunt principala sursă de credit în capitalismul actual, capitalismul financiar. Deși, în epoca Fiat Money, băncile centrale pot crea masă monetară din burtă, totuși, magnitudinea acestei creații nu se compară cu muntele de credit pe care băncile comerciale l-au produs prin îndatorarea sectorului privat. Abolirea restricției băncilor de a participa la acțiuni speculative pe piețele financiare, folosind rezervele persoanelor private și ale companiilor, conjugat cu lipsa controlului rezervelor bancare caracteristică sistemului fracționar, poate explica geneza datoriei enorme a sectorului privat care, acum, amenință blocarea și prăbușirea economiei.
Datorită faptul că, în economia capitalismului industrial clasic, profitul băncilor era limitat numai de finanțarea industriilor și a consumului, adică real estate și bunuri de consum (ceea ce de obicei se situa cam în jurul valorii de 30-40% din PIB), el limita drastic nivelul potențial al datoriei sectorului privat, pe care băncile ar fi putut să o creeze. Profitul rezultat din finanțarea acestui nivel scăzut al datoriei create de bănci, destinat asigurării producției și consumului, nu a fost suficient pentru bancherii erei capitalismului financiar. Ei au forțat creditul foarte ieftin pe piețele financiare (creditul cu buletinul) pentru inducerea creșterii artificiale a prețurilor pe asset market, real estate și acțiuni la bursă, favorabile creșterii datoriei către bănci, într-un sistem speculativ de tip piramidal.
Astfel, în asset markets, adică real estate în principal, s-a produs o bulă, o creștere artificială de prețuri, stimulată de creditul ieftin, care a indus publicului ideea că, acceptând o datorie din ce în ce mai mare, se poate crea valoare prin specularea creșterii continue a prețurilor activelor. Cu alte cuvinte, băncile au creat credit iar cetățenii, acționând în interesul lor, au intrat intr-un sistem speculativ de tip piramidal. Adevărul este că nu învățăm nimic din istorie; după febra din anii 20 din America, când creșterile continue ale prețurilor acțiunilor la bursă au fost tot un sistem speculativ piramidal, prăbușirea bursei a fost urmată de criza economică a Marii Depresiuni, încheiată odată cu cel de Al Doilea Război Mondial.
O situație similară s-a petrecut cu piața de real estate din SUA, Europa și de aiurea, creditul cu buletinul a însemnat, de fapt, crearea de datorie către bancă dar și, în același timp, creșterea exponențiala a datoriei sectorului privat al economiei. Atunci când această datorie accelerată a ajuns la valori enorme, economia a intrat în criză datorită blocării creditului și a procesului de reducere a cererii, debt deflation, indusă pe piața, de deturnarea de fonduri pentru plata datoriei. Astfel, rata datoriei sectorului privat față de PIB la declanșarea Marii Depresiuni din SUA, în anii 30, a fost de 170% din PIB, în timp ce rata datoriei sectorului privat la declanșarea crizei din 2007 din SUA a fost de 301%.
De exemplu, în Marea Britanie, în care sunt cele mai sofisticate sisteme financiare tip piramidal, rata datoriei sectorului privat este de 450% din PIB, se așteaptă o criza foarte serioasa și de lungă durată, deoarece 60% din cererea de produse și servicii este datorată inflației datoriei sectorului privat. Când se va declanșa criza financiară în Marea Britanie, această cerere agregată, indusă artificial de accelerarea datoriei sectorului privat, va dispărea brusc și se va declanșa o recesiune severă. Problema acestor datorii toxice ale sectorului privat este că economiile țărilor respective nu își revin decât după ce datoriile au fost eliminate din sistemul bancar. Faptul că economiștii adepți ai teoriei economice neoclasice au fost readuși la o realitate pe care până atunci au negat-o a fost plastic reprezentat de panica domnului Henry Paulsen, fost secretar al Trezoreriei americane, care a afirmat că dacă nu facem o infuzie masivă de capital, atunci Dumnezeu cu mila. Realitatea este că, la fel ca în cazul Japoniei, eliminarea acestor datorii acumulate artificial în sistemul bancar generează 15-20 de ani de stagnare economică într-o criză economică prelungită, în care o parte a forței de muncă trece în șomaj, producția scade, nivelul de trai al populației, în general, se deteriorează progresiv, o generație se va pierde.
În concluzie
Din păcate, la baza creșterii exponențiale a datoriilor sectorului privat stau acțiunile manipulative, motivate ideologic de teoria neoclasică economică pe care acești cavaleri ai apocalipsei au urmat-o fără șovăire în interesul oligarhiilor financiar bancare. Soluțiile de ieșire din criză, pe care acești domni le experimentează pe spezele popoarelor, aparțin unui domeniu economic necunoscut. Independența băncilor centrale naționale nu are nimic de a face cu reducerea influenței politice asupra băncilor centrale, ci este mai degrabă o expresie a dominației oligarhiilor financiare asupra națiunilor suverane. Acestor domni să li se permită, de către guverne alese mai mult sau mai puțin democratic, sa experimenteze teoriile lor economice la nivel planetar, economia popoarelor fiind influențată de hotărârile acestor domni. Nu există o alta planetă unde experimentele acestor domni să poată fi verificate, există doar planeta noastră, cu popoare care suferă din cauza aberațiilor academice ale acestor bancheri. Nici Marea Depresiune din anii 30, nici experiența Japoniei de 20 de ani încoace nu se suprapun magnitudinii crizei economice actuale, indusă de criza financiară a datoriilor sectorului privat. Faptul ca, din 2007 încoace, în ciuda întâlnirilor și consultărilor frecvente, nu s-a produs nici un progres, ci, dimpotrivă, criza s-a extins și accentuat, readuce în discuție pericolele evoluțiilor politice, similare celor dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial. Apariția dictatorilor mustăcioși pe continentul european ar fi consecința tragică a dogmatismului ideologic dovedit de cei 18 cavaleri ai Apocalipsei.