În ultimele zile platforma Lapunkt.ro găzduieste un număr neobişnuit de mare de articole îndreptate împotriva lui Vasile Ernu. Mai mult, chiar ieri Dan Tapalagă ne avertizează “să nu ne mai jucăm cu cuvintele”[1] într-un articol în care face referire la acelaşi autor. Actualele dezbateri despre Roşia Montană ne arată foarte multe lucruri care nu au neapărat legătură cu dezastrul ecologic de proporţii. Ne arată mecanismele interesante prin care anumite idei devin importante. Adică devin demne de a apărea pe agenda publică. Ideile exprimate de autori mai radicali sau mai căldicei pe Criticatac au derajat de mult timp, dar de o vreme încoace nu le mai critică doar fanaticii. Odată cu protestul de la Roşia Montană s-au putut auzi, destul de vocal, mesaje anti-corporatiste. Poate că nu întâmplător ideile exprimate deja de câţiva ani pe acest site au început să fie preluate în dezbaterea publică. Dacă e vreo consolare pentru unii dintre fondatorii Criticatac, bad publicity is still publicity. Prestigiul nu se construieşte atât pe baza specialiştilor care te laudă, ci pe notorietatea celor care te iau la palme. Cu alte cuvinte spune-mi cine îţi dă şuturi în fund ca să îţi spun dacă eşti important (din punct de vedere mediatic, fireşte). E foarte trist faptul că multe dintre luările de poziţie (note) vizează o persoană, şi nu ideile. Dar tipul asta de atac e deja cunoscut. Ce mă interesează în acest articol sunt presupoziţiile care ghidează raţionamentele lui Stanomir&co.
Una dintre cele mai cunoscute
erori de argumentare e aceea în care situaţia e prezentată în aşa fel încât să pară că nu ai decât două posibilităţi de acţiune. În clasicul manual al lui Petre Biltz, asta se numea “falsa dilemă”. Poate nu strică un mic exerciţiu de memorie, mai ales că încercările de identificare unei asemenea erori de logică capătă denumiri cât se poate de simpatice. A arăta că există şi o variantă intermediară între cele două înseamnă în limbajul clasicului manual că “ai trecut printre coarnele dilemei”. Când arăţi că dilema se poate rezolva şi altfel înseamnă că “ai luat dilema de coarne”. De ce am considerat necesar acest mic exerciţiu de memorie? Pentru că majoritatea discursurilor care vizează o cât de palidă critică a sistemului capitalist se bazează, în fapt, pe o falsă dilemă. Dacă vrei să critici fie şi doar câteva aspecte legate de capitalism se cheamă că vrei să te întorci la epoca de aur.
Oare cât timp ne va mai lua să înţelegem că aceste principii (laissez-faire, dereglementare, piaţă liberă, autonomie, descentralizare), oricât de generoase ar putea părea, oricât de mult le-am fi idealizat înainte de 89 duc în final, la o utopie la fel de sinistră.
Urlăm că Gulag-ul capitalist nu există uitând prea uşor de exploatarea cruntă a muncitorilor ţărilor lumii a treia. Urăsc situaţiile în care numărăm mormanele de cadavre şi începem să perorăm la modul infantil : uite, fascismul e mai rău că a ucis şase milioane de oameni. Da, dar comunismul e şi mai rău că a ucis câteva zeci de milioane. Capitalismul e cel mai mic rău posibil pentru că, da, există exploatare în lumea a treia, dar nu avem aici, acasă, fenomenul Piteşti. Şi într-o măreaţă încununare a sofismelor celor mai puerile: dacă critici capitalismul, îl vrei înapoi pe Ceauşescu! Dacă vrei reglementarea instituţiilor financiare şi o mai mare echitate a distribuirii veniturilor, vrei de fapt să stai la coadă la lapte şi să ai pâine pe cartelă. Dacă vrei reglementarea mass-media, vrei de fapt să te uiţi două ore la televiziunea naţională să-l vezi doar pe destoinicul conducător. Cu alte cuvinte, în această îngustă logică binară sunt două căi: fie înghiţi orice în sistemul economic capitalist, fie te întorci la Ceauşescu în braţe. Altă cale nu există!
În primul rând cred că ne grăbim prea repede să fim exaltaţi în faţa capitalismului românesc. Să nu uităm un adevăr banal: firma Nike nu are nici o fabrică pentru că ei nu vând pantofi, ei vând un mod de viaţă. Din cele două componente necesare pentru a vinde un produs (producerea şi promovarea), Nike investeşte sume halucinante în promovare. Ce face în privinţa producţiei? Se duce la un broker din Bangkok şi acela face un soi de licitaţie cu reprezentanţii guvernelor lumii a treia. Aceştia se concurează între ei pentru a oferi condiţii cât mai bune pentru salvatorul investitor străin Nike. Vreţi firme păzite de poliţişti înarmaţi şi împrejmuite cu sârmă ghimpată? Nici o problemă! Vreţi mână de lucru ieftină şi obedientă? Nici o problemă: racolăm adolescente din sate aflate la ore distanţă şi le băgăm în fabrica bine păzită şi le obligăm să lucreze până cad jos. Fără concedii, asistenţă medicală sau alte mofturi. Cum putem să fim atât de obtuzi încât să nu vedem dezastrele generate de globalizarea acestui sistem (nota tapalagă). Dar un poţi comenta nimic pentru că vin imediat activiştii de serviciu şi îţi agită prin faţa ochilor pozele cu sinistrul dictator. Iată deci cum, la mai bine de două decenii de la moartea sa, Ceauşescu ne face încă rău. Temându-ne de fantomele comuniste, acceptăm orice mizerie neoliberală!
Mai mult, avem aici o mostră de totală insensibilitate pentru ceilalţi, pentru milioanele de oameni care trăiesc într-o sărăcie lucie. Acum, că suntem şi noi de cealaltă parte a baricadei şi avem acces la puţin lux pe credit, nu avem decât să ne bucurăm de el fără să ne pese cum şi pe spinarea cui a fost făcut:
“Tu vezi proletari gata să se ia la harţă cu sistemul, eu văd tineri interesaţi să aibă ultimul tip de I-pod sau un tricou haios, tu vezi baricade, eu văd coşurile umplute cu tot felul în mall-uri, tu vezi protestatari, eu văd tineri îmbătaţi de plăcerea de a se strânge împreună şi de a da glas propriei energii libidinale sublimate în gesturi de frondă, tu vezi oameni în luptă cu minciuna bunăstării capitaliste, eu văd tineri bucurându-se de această bunăstare, cumpărându-şi ceea ce le face plăcere să îmbrace, ceea ce le face plăcere să asculte, ceea ce le face plăcere să vadă, spunând ce le trece prin minte. Oamenii pot să călătorească cât vor, când vor, să se ducă unde vor fără cine ştie ce formalităţi vamale. Lumea e largă şi e deschisă.”[2]
Şi mai şocantă este poziţia lui Dan Tapalagă:
“Jucaţi un Mortal Kombat, un Seek and Destroy sau ce-o fi azi la modă (astea presupun că-s expirate rau) la calculatoarele, tabletele, SmartPhone-urile personale. Amintiţi-vă că ele sunt fără excepţie ansamblate de sclavi chinezi plătiţi cu câţiva dolari pe zi şi care folosesc aur scos cu cianuri de nişte nefericiţi din Africa de Sud. Imaginaţi-vă că adversarul e porcul ăla capitalist care le-a produs. Din câteva click-uri bine ţintite l-aţi pus la pământ şi gata. Problema e că, dacă-l căsăpiţi pe bune, se duce dracului viaţa bună şi ieftină iar mobilizarea pe Facebook la următoarea revoluţie risca să coste cam piparat.”[3]
Cu alte cuvinte trebuie să ne bucurăm de privilegiile pe care le avem chiar dacă asta înseamnă că sunt rezultatul revenirii la sclavagism. Singura variantă în care ne putem bucura de “viaţa bună şi ieftină” este să îl lăsăm pe porcul capitalist să îi exploateze pe sclavii din China şi pe cei din Africa de Sud! Asta într-o totală ignorare a realităţii că se cheltuiesc de zece ori mai mulţi bani cu reclama decât cu produsul în sine şi într-o halucinantă lipsă de empatie faţă de cei care muncesc în condiţii inumane. Noi trebuie să stăm cuminţi şi să ne folosim bucuroşi de privilegiile noastre pentru că orice încercare de a schimba lucrurile o sa ne coste.
Dincolo de aceste discursuri de un incredibil cinism, e clar că trebuie să ieşim cumva din aceast concurs “Miss orânduirea socială cea mai sinistră”. Cu alte cuvinte, în loc să comparăm mereu cu comunismul şi capitalismul pentru a stabili care e mai rău ar trebui să avem o perspectivă mult mai lucidă: ambele au făcut suficiente victime! Oare n-ar fi mai productiv să căutăm soluţii decât să încetăm să facem topuri ale ororilor? Poate că asta ne-ar ajuta şi să ieşim din falsa dilemă comunism – neoliberalism luând-o temerar de coarne!