Ceai sau cafea?

Florin Poenaru
Florin Poenaru este lector în sociologie la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București. Este doctor în antropologie socială la Central European University și a fost Fulbright Visiting Scholar la City University of NewYork. Lucrează pe teme legate de clasă, postsocialism, teorii ale istoriei și efectele sociale ale schimbării climatice. Este co-editor al CriticAtac, membru fondator al Lefteast și autor pentru Bilten. A publicat Locuri comune: clasă, anti-comunism, stânga (Tact, 2017).

PSD a făcut o prostie trecând ordonanțele. Nu mai încape îndoială că scopul era salvarea lui Dragnea și a altora — aici lucrurile sunt destul de clare. Sub nici o formă acestea nu rezolvă problema supraaglomerării din închisori și, mai mult, prevederile au un evident caracter de clasă, nefiind îndreptate spre beneficiul celor mai săraci, ci în beneficiul angajaților din administrație. E o măsură menită să antagonizeze inclusiv baza socială a partidului, cei care au votat PSD pentru programul lor economic. Pentru aceștia oricum apare ca o nedreptate clemența față de politicieni, darmite în acest context în care totul a fost făcut cu dedicație, cu aroganță și pe furiș. Să argumentezi altceva denotă un raport opțional cu realitatea și cu logica.

De ce această grabă, de ce în această formă și de ce imediat după câștigarea alegerilor, care oferise PSD-ului un mandat puternic, sunt întrebări secundare și probabil irelevante. Se poate ghici disperarea lui Dragnea, dar la fel de bine se pot observa reflexele unui fel de a face politică preluat din administrația locală și adus la centru. În plus, încă o dată, se vede lipsa de cadre din partid, sau mai bine zis, slaba lor pregătire și lipsa de anvergură politică. Iordache? Please. Până și Dragnea, în campanie, părea un politician de calibru, dar asta din cauză că se bătea cu Alina Gorghiu. După alegeri, pare unul de duzină. Când vii în fruntea partidului doar pentru că ceilalți lideri s-au dus la pușcărie sau sunt în drum spre, n-ai cum să emiți mari pretenții. Gafa de imagine pe care a făcut-o mergând la inaugurarea lui Trump a fost urmată de prostia ordonanțelor și apoi de prostia și mai mare făcută prin declarația că nu ar fi știut de conținutul acestora. Toate astea în nici trei săptămâni. E simptomatică reacția celorlalți membri PSD însă: nici o voce diferită, nici un bemol, nici o răzvrătire. Mai mult, o senatoare a partidului, creditată din motive încă neelucidate cu o propensiune spre stânga, a reușit performanța de a suține simultan atât idea ordonanțelor cât și de a da vina pentru elaborarea lor pe ”infiltrații” serviciilor în partid.

De cealaltă parte, oameni de bună credință au ieșit pe bună dreptate în stradă. Când nu-ți place ce face guvernul, te revolți, protestezi. În același timp, însă, e imposibil de negat faptul că acestea nu au fost doar proteste împotriva unor planuri ale guvernului ci și, în mod evident, în favoarea unor instituții ale statului, de forță și represiune, precum și în favoarea Președintelui Iohannis. Au fost proteste care cereau continuarea luptei anticorupție, făcând astfel abstracție de problemele inerente ale acestei campanii, de natura sa vădit politică și mai ales de abuzurile sale. Protestezi împotriva abuzurilor guvernului, dar treci cu vederea abuzurile luptei anticorupție? Ești atent la ce face guvernul, dar nu ai nimic de zis despre ce s-a întâmplat în văzul tuturor la SRI cu generalul Coldea, unul dintre stâlpii de bază ai anticorupției? Ceea ce a reliefat caracterul partizan al protestelor a fost exact această atenție selectivă.

Indignarea e normală, protestul firesc. Numai că iar suntem într-o situație imposibilă. Protestele anti-PSD au dat naștere – a câta oară? – unei ample coaliții în care se amestecă oameni decenți și bine intenționați cu tot felul de oportuniști. Tapalaga și Neamțu printre protestatari e o glumă. Lipirea de proteste a unor politicieni ai opoziției, mai ales din partea PNL, e și mai sinistră. PSD a funcționat mereu ca o branulă a dreptei, readucând-o la viață atunci când era mai mare nevoie. La fel se întâmplă acum. În același timp, ordonanțele și reacțiile publice la acestea îngroapă încă o dată proiectele și ideile de stânga locală, atâtea câte mai erau. Primele victime au fost chiar cei câțiva oameni de stânga din PSD care, și prin tăcerea lor, au fost discreditați.

Chiar dacă extrem de important, OUG-urile au fost până la urmă un pretext. Asistăm zilele acestea la un film pe care l-am mai văzut de mai multe ori în ultimii ani. Mobilizarea de stradă a unei facțiuni pentru care PSD este răul absolut, ”ciuma roșie”. În fiecare an din ultimii cinci s-a ieșit în stradă împotriva PSD: în 2012 (în vară), în 2013 (Roșia Montană), în 2014 (alegerea lui Iohannis), în 2015 (Colectiv) și acum, în 2017, după ce PSD a câștigat alegerile parlamentare la scor. Horațiu Pepine a observat corect că este vorba până la urmă de o situație în care adversarii PSD nu s-au împăcat cu rezultatul alegerilor, însă nici nu au dispus de forța necesară prin care ar fi putut să-l modifice înainte. PSD a câștigat nu doar pentru că a fost votat de votanții săi, ci și pentru că opoziția nu a primit mai multe voturi. Acțiunile guvernului de ieri au atras reacții dure nu doar față de PSD ca partid (oameni care se imaginează de stânga sau care pozează drept analiști serioși cerând desființarea acestuia), ci și, cum era de așteptat, față de votanții PSD. Acesta este de fapt pericolul permanent: în spatele indignării față de PSD și față de acțiunile sale stă mai mereu spectrul urii față de votanții acestuia. Costi Rogozanu a explicat foarte bine și în detaliu că ceea ce se ascunde sub opoziția facilă dintre „România metropolitană” și „România teleormăneană” se află o întreagă serie de fracturi și interese de clasă precum și, mai ales, o istorie neluată în seamă a abuzurilor legale făcute înspre profitul capitalului, mai mic sau mai mare, mai local sau mai global. Lupta anti-corupție nu le-a văzut pe acestea (și nici nu avea cum să le vadă), la fel cum nu a văzut faptul că efectele tranziției au fost pentru unii, cei mai mulți, dramatice.

În acest moment pare că avem un conflict între PSD-ul corupt și popor, sau în orice caz, între partea bună a poporului, cea rea fiind votantă de PSD. Indignarea produsă de trecerea ordonanțelor și mobilizările de stradă care au început vor acutiza această senzație. Dar confruntarea e de fapt de altă natură și e mult mai serioasă. Ne aflăm în situația politică foarte concretă în care PSD-ul reprezintă totuși expresia politică a intereselor și aspirațiilor unei părți a populației. Adversarii și oponenții acestui partid nu au reușit să dea o expresie politică propriilor interese, sau dacă au făcut-o aceasta este irelevantă acum în jocul partidelor din Parlament, și mai mult, nici nu pare că o doresc cu adevărat. Ei vizează să își exprime interesele în mod direct asupra statului, fără a mai trece prin medierea dată de alegeri. ”Votez DNA!” nu era doar o simplă formulă publicistică așa cum părea, ci exact expresia acestei așteptări ca anumite instituții ale statului să fie purtătoarele voinței populare, însă nu în urma votului, ci în afara sistemului electoral. Practic, în aceste condiții, susținerea populară trece direct din stradă la instituții, de aceea protestele nu sunt pur și simplu anti-PSD ci și, implicit, în favoarea unor instituții ale statului. E o situație aproape fără precedent în care opozanții unui guvern nu doresc înlocuirea sa cu proprii politicieni, ci doresc ca acesta să cadă pentru a nu stânjeni activitatea altor instituții.

Guvernul tehnocrat Cioloș precum și aspirația acestuia de a rămâne prim-ministru fără a lua parte la alegeri sunt elemente elocvente în acest sens, dar nu sunt cele mai importante. Autonomizarea instituțiilor de forță și represive ale statului, despre care am mai scris pe acest site, precum și completa decuplare a acestora de la orice control, nu doar politic, ci și public, sunt elementele mai importante. Practic, s-a decupat o zonă a instituțiilor statului, o constelație de instituții legate între ele prin multe fire invizibile, (fire, de multe ori fiind la limita legii, dacă nu chiar ilegale) ce nu mai este supusă nu doar unui control politic, ci nici măcar unei perspective independente. Modul jalnic în care s-a ”rezolvat” problema Coldea, sau maniera prin care s-a verificat și s-a dat stupefiantul verdict în cazul plagiatului doamnei Kovesi, sunt doar două exemple în acest sens. Mai nou, se pare că și bugetul național poate fi scos din zona politică și dus într-o zonă în care controlul acestuia este suspendat, mai ales în ceea ce privește bugetele serviciilor de informații.

Victima colaterală este desigur democrația, în accepțiunea cât se poate de liberal-burgheză a termenului. Prin urmare e cu atât mai bizară tăcerea pe acest subiect din partea celor care și-au făcut o carieră din apărarea democrației. De câțiva ani buni prinicipiul separării puterilor în stat este practic anulat (legislativul fiind eviscerat, iar controlul acestuia asupra puterii judecătorești fiind inexistent). Mai mult, asistăm de fapt la o ruptură între ramurile executivului (adică între Președinție și Guvern). Instituțiile statului sunt acum organizate pe două axe: pe de o parte Președinția și instituțiile de forță, pe de alta Guvernul și instituțiile din subordinea acestuia. Nu întâmplător după votarea ordonanțelor președintele Iohannis a mers la CSM în vederea găsirii de soluții comune pentru a le anula. Aceasta este de fapt acum contradicția principală a luptei politice autohtone, ce le subordonează pe toate celelalte, și le face chiar, în ultimă instanță, irelevante. Ea atrage în vortexul său și protestele de stradă, acestea reprezentând în mod inevitabil o susținere pentru axa Președintelui.

Trebuie protestat împotriva ordonanțelor, numai că acest lucru nu va rezolva deloc problema principală. Situația apare fără ieșire. Pe de o parte, avem PSD-ul care reprezintă politica de sorginte provincială (urbanul mediu și mic), caracterizată de complicități locale, clanuri, familii, încrengături, foarte ierarhică, bazată pe loialitate necondiționată și care nu tolerează nici un fel de dizidență sau opinie contrară, generoasă cu membrii săi și neînduplecată față de adversari, conservatoare și rasistă. Nu este deloc vorba de reprezentarea politică a celor mai săraci (care sunt ghetoizați și excluși în lipsa luminii reflectoarelor exact în orașele medii și mici), și nici măcar a proletariatului cel mai precar, ci a micii burghezii de provincie și a gulerelor albe de acolo. PSD-ul funcționează aici ca o minimă plasă socială și garantează o formă foarte patriarhală de redistribuire a subdezvoltării.

La polul opus, instituțiile de forță de ale statului, autonomizate, conduse și populate de birocrați de carieră, cu salarii lunare ce-i plasează în top 5%, scoși în afara controlului popular și care nu au deloc încredere în instituțiile formale ale democrației tocmai pentru că, prin mecanismele acesteia, clasele populare pot aduce la putere politicieni corupți.

O recentă intervenție a lui Traian Ungureanu (TRU) ne oferă o soluție de ieșire, mai rea decât starea actuală, dar nu mai puțin plauzibilă. Ungureanu pleacă de la observația corectă că lupta anticorupție nu poate să câștige și nu poate deveni nici funcțională, nici populară, dacă nu este însoțită concomitent de democratizare și de creșterea nivelului de trai al populației. Într-o societate pauperă și subdezvoltată precum cea a noastră, continuă Ungureanu, justiția nu va putea fi impusă prin referendum și riscă să rămână doar o idee bună aplicată prost de către o mână de oameni fără legătură cu contextul social în care trăiesc.

Înainte de a celebra o spectaculoasă convertire a lui Ungureanu la stânga (spectaculoasă având în vedere conservatorismul dur al acestuia, precum și inegalabilele gesturi prin care a apărat toate ororile regimului Băsescu), ultimul paragraf al textului său ne oferă totuși cheia de lectură corectă. Victoria lui Trump în alegerile din SUA și succesul Brexitului anunță o lume nouă: o lume desprinsă de iluziile legaliste și de modernizare pe bază de idei implementate dinspre elite spre societate. În schimb, Ungureanu via Trump ne spune că modernizarea trebuie făcută de jos în sus, pornind de la asigurarea bunăstării celor mulți, care astfel se vor convinge de viabilitatea sistemului și îl vor respecta. Într-un alt text, Ungureanu scria direct că modernizarea ar trebui să repete coordonatele modernizării comuniste, fără ideologia sa însă: extensivă, expansivă și care să ridice nivelul de trai pentru cei mai mulți într-un timp foarte scurt.

Avem aici distilat programul de promisiuni al președintelui Trump. „Make Romania great again!” — sau măcar cum era pe vremea comuniștilor. E un început promițător pentru un program politic menit a mobiliza conservator baza socială a PSD. Dacă PSD-ul o va face sau se va inventa un alt partid, e o discuție pentru altă dată. Ce e important de observat în ce scrie TRU este legătura dintre justiție și democrație. Paradoxal (sau nu, având în vedere trăsăturile sale), lupta împotriva corupției a dus de fapt la restrângerea democrației și la erodarea și mai mare a relevanței voinței populare. Oameni oricum deja abandonați din punct de vedere economic și social au fost abandonați a doua oară, din punct de vedere politic și simbolic.

Pe fondul escaladării conflictelor dintre URSS și China în timpul Războiului Rece, un ascultător punea următoarea întrebare la Radio Erevan: ce e mai bine, să bem ceai rusesc, sau ceai chinezesc? Nu e treaba noastră să ne amestecăm în lupta marilor puteri, răspunde postul, așa că mai bine să bem cafea.

La fel stau lucrurile confruntați cu ultimele evenimente din România. Nu e treaba noastră să ne amestecăm în disputele marilor puteri: pe de o parte PSD, cu majoritatea sa din Parlament și pe de altă parte Președintele Iohannis, servicii, DNA, CSM. Mai bine o cafea. Numai că Traian Ungureanu ne propune o cafea americană, depășirea confruntării printr-un populism keynesian conservator a la Trump, nu foarte implauzibil totuși în contextul dat. Ceai sau cafea atunci? Deocamdată un ceai în stradă și apoi mai vedem.

 

 

Autor

  • Florin Poenaru este lector în sociologie la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București. Este doctor în antropologie socială la Central European University și a fost Fulbright Visiting Scholar la City University of NewYork. Lucrează pe teme legate de clasă, postsocialism, teorii ale istoriei și efectele sociale ale schimbării climatice. Este co-editor al CriticAtac, membru fondator al Lefteast și autor pentru Bilten. A publicat Locuri comune: clasă, anti-comunism, stânga (Tact, 2017).

    View all posts

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole