În această săptămînă avem un nou invitat special care a devenit şi un colaborator la CriticAtac. Bruno Drweski, căci depsre el este vorba, este istoric, politolog, director al secţiunii poloneze a „L’Institut national des Langues et Civilisations orientales (INALCO), secretar general al „Appel franco-arabe”, fost redactor-şef al „La Pensée”, membru în redacţiile publicaţiilor: „La nouvelle Alternative”, „Outre-terre / Geopolitical Affairs”, „Revue d’études slaves”, „Studia Politologica (Annales Universitatis Paedagogicae Cracoviensis)”, „Utopie critique”. Este director al revistei „La Pensée libre”.
Delegitimare a sistemului dominant pe fondul dezagregării organismelor politice şi sindicale
„Modelul social francez este produsul pur al Conseil National de la Résistance (1). Un compromis între gaullişti şi comunişti. Acum e momentul să fie reformat, iar guvernul se ocupă de asta.
Adio 1945, să ne racordăm ţara la lumea de azi!
Anunţurile succesive ale guvernului (Sarkozy NDR) privind diferite reforme pot să dea impresia de talmeş-balmeş, într-atât par de variate, de inegale ca importanţă şi de naturi diferite: statutul funcţionarului public, regimuri speciale de pensie, regândire a sistemelor de securitate socială, paritarism…
Privind lucrurile mai de aproape, se constată că acest program ambiţios e şi profund unitar. Lista de reforme? E simplu: luaţi tot ce s-a înfăptuit între 1944 şi 1952, fără excepţie. Asta este. Acum se pune problema să trecem de 1945 şi să deconstruim metodic programul Consiliului Naţional al Rezistenţei!
Atunci se elaborase un pact politic între gaullişti şi comunişti. Acest program e un compromis care i-a ajutat pe primii să facă în aşa fel încât Franţa să nu devină o democraţie populară, iar pe ceilalţi să poată avansa […]
Acest compromis, făcut într-o perioadă fierbinte şi aparte a istoriei noastre contemporane (în vreme ce tancurile ruseşti se găseau la două etape din Turul Franţei distanţă, cum ar fi spus Generalul), se traduce prin crearea unor Case de Securitate naţională, prin statutul funcţionarului public, prin importanţa sectorului productiv şi prin consacrarea marilor întreprinderi franceze care tocmai fuseseră naţionalizate, prin convenţia de pe piaţa muncii, prin reprezentativitatea sindicală, prin regimurile complementare de pensii etc. […]
Va fi fost nevoie să aşteptăm căderea Zidului Berlinului şi dispariţia aproape completă a Partidului Comunist, retragerea CGT (2) în câteva bastioane ale sale, suflul astmatic al Partidului Socialist, pentru a întruni condiţiile necesare reflectării asupra aggiornamento-ului care se anunţa la orizont. Dar nu şi suficiente. Trebuia, de asemenea, ca dezbaterea internă din sânul lumii gaulliste să fie tranşată şi… să lase… loc unei noi generaţii de antreprenori politici şi sociali. Dezavuarea părinţilor fondatori nu e o problemă decât în psihanaliză (3).”
Iată ce scria, cu câteva luni după instalarea în funcţie a preşedintelui Nicolas Sarkozy, Denis Kessler, „patronul patronilor”, şeful MEDEF (4), organizaţie a patronatului francez, într-o publicaţie de afaceri, ca răspuns la multiplele critici care fuseseră aduse în mediul său profesional guvernului – anume caracterul „de ciornă”, „incoerent” şi „fantast”. Toate acestea urmăreau, chipurile, să semene confuzie în legătură cu un plan foarte precis de demontare a statului social. Kessler rezuma clar şi concis situaţia din Franţa din punctul de vedere al „celor de sus”! Mai multe motive de temere pe frontul social – din pricina „sfârşitului hidrei bolşevice” şi dorinţă de anulare a „compromisului social” negociat, în vremurile Rezistenţei în faţa ocupaţiei naziste, de comunişti şi de gaullişti. Compromis care a garantat francezilor ascensiuni sociale considerabile şi a favorizat o dinamică a dezvoltării economice nemaivăzute până atunci. În Franţa, ca şi prin alte părţi, această dinamică e într-un proces de destrămare, de la finele anilor 1970 şi a lumii bipolare încoace, odată cu revenirea „neo”-liberalismului şi cu dezagregarea crescândă a stângii comuniste în Europa de Est şi de Vest. Dezagregare a stângii cauzată atât de gravele erori comise de liderii ei, cât şi de ardoarea integrării în rândul elitelor politice, economice, financiare, mediatice care domină planeta aflată în curs de „globalizare”. Şi, în fond, cauzată de separarea de popor – devenit inutil după le ce servise drept scară pentru cocoţarea în vârful ierarhiei sociale. Acest proces a putut fi constatat fără umbră de tăgadă în fostele state ale lagărului socialist, unde conducătorii ex-comunişti s-au transformat masiv în neo-capitalişti. În Vest, într-un proces similar (nu şi atât de spectaculos) au fost angrenaţi marea majoritate a şefilor social-democraţi, comunişti, de extremă stângă şi sindicalişti. Revenise pe scenă, aşadar, un spectacol ce mai fusese jucat şi în 1914 de bătrâna „aristocraţie muncitorească”, cea care abandonase atunci cauza revoluţiei şi a păcii pentru aceea a războiului şi a capitalului.
Această descompunere, organizată şi spontană în acelaşi timp, n-a curmat totuşi, în Franţa, teritoriu al unor vechi tradiţii de luptă de la 1789 încoace, seria conflictelor sociale, care s-au produs periodic, sub guverne de dreapta sau „de stânga”, în pofida destrămării taberei comuniste, resimţită în Franţa încă din 1981. Tabără comunistă care se regrupa în jurul Partidului Comunist Francez, al sindicatului CGT şi al unei întregi reţele asociative, intelectuale şi comunale, care făcuse din „comunismul francez”, după 1945, un fel de „contra-societate”, paralelă reţelelor de dreapta franceze reinstrumentate după 1958, în favoarea războiului din Algeria, de gaulliştii dotaţi, la rândul lor, cu o conştiinţă socială, etatică şi naţională. Numeroasele greve sau manifestaţii care au avut tendinţa de a se amplifica între sfârşitul anilor 1980 şi 2010 semnalează sleirea progresivă a francezilor, confruntaţi cu destrămarea „acquis-urilor sociale”, pe măsură ce rezultatele preconizate al unor „reforme” menite să producă o nouă dinamică economică şi să garanteze „realizarea” acelui „self made man” receptiv la „valorile” unui „American dream” deveneau din ce în ce mai puţin credibile. Aceste proteste rămâneau totuşi de cele mai multe ori la stadiul „categorial”, circumscrise unui mediu profesional – cu excepţia anului 1995, când mişcarea a reuşit să depăşească aceste limite şi să paralizeze statul francez. Semn al unui potenţial de nemulţumire renăscând care de atunci s-a tot amplificat, anchetele de opinie arătând că majoritatea francezilor, de stânga sau de dreapta, nu mai cred în virtuţile capitalismului… chiar dacă nu întrezăresc modalităţi de ieşire din acest sistem din ce în ce mai puţin eficient din punct de vedere social şi letal pentru planetă.
Franţa – în mijlocul contradicţiilor capitalismului european mondializat
Pentru a înţelege mecanismul care a condus la confruntările actuale, trebuie luată în considerare contradicţia crescândă dintre o Franţă tot mai puţin fascinată de „modelul anglo-saxon” şi presiunea tot mai puternică a structurilor Uniunii Europene controlate de grupuri de influenţă şi de lobby-urile anglo-saxone. Iar ultima criză financiară mondială a sfârşit prin a ridica ceaţa de pe ochii multora dintre aceia care, până atunci, fuseseră victime ale sfârtecării mediatice neoliberale. Trebuie spus că, după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, SUA a inventat şi a reuşit, cu sprijinul Vaticanului, să impună în Europa o structură supranaţională care, pe de o parte, să ajute la construirea unui front împotriva pericolului sovietic, iar, pe de alta, să impună, până în cele mai mici detalii, o formă de control atât de complexă încât toţi funcţionarii de stat să devină ineficienţi, asigurând în acelaşi timp ascensiunea unei elite fără rădăcini locale – însă puternic legată de Washington, de lobby-urile bruxelleze şi de burse. În fond, UE nici nu este, la origine, o idee „europeană”, ci mai degrabă una nord-americană, produsă de agentul de influenţă de dincolo de Atlantic, Jean Monnet, în antiteza proiectelor gaulliste şi comuniste (5). Cam asta e povestea adevăratului proces de integrare europeană, un proces care intră în contradicţie chiar cu principiile democratice şi sociale menite să asiste la „clădirea” sa. Or, în anii fazei ascendente a neo-liberalismului, de la finele anilor 1970, structurile de la Bruxelles au ajuns să forţeze, în cele mai multe dintre statele europene, ruperea în bucăţi a sistemelor sociale introduse peste tot odinioară, în avântul victoriei asupra nazismului.
Descompunerea taberei socialiste a aplicat, ulterior, un şut accelerator acestui proces, de vreme ce, pentru „a se adapta normelor europene” şi a se pune la adăpost de hăul postsovietic, ţările candidate pentru aderarea la NATO şi UE au fost obligate să distrugă, înaintea aderării la aceste organisme, rămăşiţele „statului providenţă”. Iar apoi, în Vest, s-a întâmplat şantajul delocalizării companiilor spre Est, unde „costurile de producţie” sunt mai mici, şi al imigraţiei „sălbatice” spre Vest – concurent serios pentru salariile muncitorilor occidentali. Fapt care a dus, şi în Vest aşadar, tot la destrămarea „statului providenţă”. Două dintr-o lovitură! Gata cu statul social în Est, gata şi în Vest! Totul în numele unei democraţii – reale în Occident, unde exista un conflict autentic între stânga şi dreapta, reactualizabil în condiţiile unui război rece, dar care a devenit apoi o democraţie pur formală, anume de când aproape toate forţele politice au început să se supună logicilor financiare dominante şi să facă sluj în jurul mediocraţilor – cumpăraţi şi ei de marii potentaţi.
Însă Franţa, unde procesul de destrămare a stângii sociale şi a gaullismului se urneşte cu greu, se trezeşte astăzi „depăşită” de partenerii săi europeni şi presată de Bruxelles să-şi „termine treaba”, dusă, între timp, la bun sfârşit în aproape toate ţările UE. Şi asta chiar în momentul în care criza capitalismului îi obligă pe francezi, pe europeni şi pe pământeni, în genere, să pună acest model sub semnul întrebării – fapt ce a putut fi constatat, între altele, prin refuzul Franţei şi apoi al Olandei de a ratifica Constituţia europeană de esenţă liberală, în 2005. Ajungerea lui Sarkozy la putere s-a produs pe fondul unei încurcături, candidatul neoliberal, pro-SUA, europeist, pro-israelian, reuşind să-i convingă pe unii dintre francezi că era mai puţin nepotrivit decât candidatul „schimbării”, al „deschiderii”, al „dinamismului”. A fost succesul unei ofensive de manipulare mediatică, efect al controlului exercitat de finanţa supranaţională asupra canalelor media franceze, în cursul anilor precedenţi.
Forţa mişcărilor de masă
Mişcarea de masă din prezent, stârnită la sfârşitul lui august, este, în asentimentul tuturor, de o mai mare amploare decât cea din 1995 şi are un caracter cu totul diferit de acela al grevei generale din 1968, care fusese dublată, atunci, de o mişcare ambiguă a studenţilor. Mişcările de azi asistă la apariţia unor noi forme de acţiune din partea muncitorilor, ca şi din partea tinerilor din licee şi din universităţi care li se asociază primilor, fără a fi, acum, purtătorii unei sensibilităţi anume. Este aici, fără dubiu, o dovadă a dezagregării ideologiei claselor medii „de stânga”, a burgheziei „branchée” sau „bobo” [abreviere a sintagmei „bourgeoisie bohème” – burghezia boemă, n. trad.], care îi legănase în iluzii pe tinerii „şaişoptişti”. O mobilizare nouă aşadar, în situaţia în care societatea rămâne, în proporţii largi, atomizată de diferenţele de cartier, de origine, de generaţie, de statut salarial stabil sau precar, şi last but not least, de supraîndatorarea mai mult sau mai puţin masivă, care-i împiedică pe mulţi dintre salariaţi să se înhame la o grevă care să dureze… până când ţara se va opri cu totul, iar logica economiei cămătăreşti va fi repusă în cauză în mod fundamental, de toată lumea, în acelaşi timp.
În situaţia în care propaganda mediatică a generalizat idealul comportamentelor individualiste, şi în care coerenţa ideologică şi organizaţională a partidelor şi a organizaţiilor sindicale, altădată atât de radicale, s-a făcut praf şi pulbere. Într-o societate în care, conform sondajelor de opinie, mai bine de 70% dintre persoanele interogate sprijină cerinţele manifestanţilor şi ale greviştilor în favoarea menţinerii unui sistem de pensie prin repartiţie la 60 de ani. Problema pensiilor e totuşi doar unul dintre multiplele motive de nemulţumire, fapt care explică, de exemplu, interesul tinerilor pentru aceste mişcări – ei, care caută, înainte de toate, o piaţă a muncii decentă. Recentele scandaluri fiscale în care au fost implicaţi membri ai guvernului, au contribuit şi ele la accelerarea insatisfacţiei faţă de o societate a spectacolului, care celebrează cultul banului, preamărit în primul rând de Sarkozy. Să nu uităm însă că criza actuală e rezultatul introducerii tardive a deciziilor privind pensiile semnate, în 2002, la Barcelona, de fostul preşedinte de dreapta Chirac şi de fostul premier „socialist” Jospin (6). Interesul cu care mulţi dintre europenii progresişti privesc mişcările de astăzi din Franţa decurge aşadar, firesc, din faptul că ele vizează aceeaşi politică globală ale căror victime sunt şi ei, fiecare în ţara lui.
Aservirea incompletă a organizaţiilor sindicale
Sarkozy şi echipa sa au crezut, conform imaginii fostului preşedinte al MEDEF, citat mai sus, că e posibil, de acum încolo, să aplice nesmintit procesul de aservire a sindicatelor franceze şi în special a CGT, proces operat în cadrul Confederaţiei Europene a Sindicatelor, structură finanţată de UE şi care oferă numeroase avantaje materiale şi simbolice liderilor sindicali (7). Numai proaspătul şi încă nedezvoltatul sindicat de extremă stângă „Solidaires” mai păstrează încă o linie a revendicărilor de clasă sistematică. Însă bazele sindicale, în întreprinderi, uneori chiar la nivelul federaţiilor, în special în CGT, au demonstrat în cursul conflictului actual că subscriu destul de alene la noua linie care vizează „dialogul sistematic” cu „partenerii sociali”, care la bază sunt consideraţi încă „adversari de clasă”.
Asistăm aşadar la o mişcare care porneşte, de fapt, de la bază şi care are tendinţa să-şi piardă sprijinul pe măsură ce urcă la diversele eşaloane administrative din sindicate.
Pe de o parte, sunt liderii centralelor sindicale, care caută, în special, să-şi probeze „reprezentativitatea” în faţa autorităţilor, organizând „acţiuni” de o singură zi. Sau manifestaţii suficient de masive, dar distanţate, pentru a nu putea deveni fermentul unei mobilizări permanente tinzând spre o grevă generală care să paralizeze întreaga ţară şi să facă în aşa fel încât „toate ceasurile să fie potrivite a aceeaşi oră”… Şi fără a băga spaima în salariaţi cu chematul portăreilor (în ce-i priveşte pe cei cu datorii) sau cu concedierea la terminarea contractului – în ce-i priveşte pe cei care nu au un contract de muncă stabil.
Pe de altă parte, sunt militanţii sindicali, în special cei de la bază, şi o masă de nemulţumiţi care încearcă să înăbuşe mişcarea la nivelul întregii ţări. Aceste două tendinţe, contradictorii în fond, s-au înfruntat pe tot parcursul mişcării, chiar dacă nevoia de unitate era puternic resimţită.
Nu ne puteam aştepta totuşi ca baza să reuşească din prima să ia hăţurile-n mâini, fapt care explică şi aparenta „sleire” de acum, dar şi apariţia unor noi forme de luptă izvorâte dintr-o conştiinţă nouă şi multiformă, ca atare mult mai greu de sfărâmat: participare „individuală” la grevă în cutare zile şi nu în altele, participarea non-greviştilor – mulţi dintre ei lucrători „cu contracte precare” – doar la manifestaţiile ţinute în zilele libere prin lege, suportul acordat greviştilor de către non-grevişti, participarea persoanelor care nu pot să facă grevă (şomeri sau angajaţi cu contracte fragile) la blocade ale rafinăriilor sau ale şoselelor la orele în care le convine să participe (ziua sau noaptea), constituirea unor comitete de acţiune interprofesionale locale, care regrupează mai multe categorii sociale (salariaţi, angajaţi fără contracte solide, şomeri, pensionari, clase inferioare, clase de mijloc, liceeni, studenţi etc.). Surprize s-au întâmplat în special în provincie, într-un oraş ca Amiens, de pildă, unde manifestanţii din centrul oraşului, cetăţeni de condiţie medie, au sărit în ajutorul iniţiativei de blocare a întreprinderilor din cartierele populare şi cu mari concentraţii de imigranţi. Acest fenomen anunţă prăbuşirea mitului claselor mijlocii care, chipurile, nu-şi doresc decât să acceadă în sfera capitalismului fără frontiere (8).
O nouă conştiinţă
S-a format deci o nouă conştiinţă, s-au constituit noi reţele la bază, au apărut noi militanţi sindicali – pe fondul slăbiciunii liderilor sindicali şi a partidelor de stânga. În aşa fel încât, ici-colo, s-a făcut caz chiar de cuvântul „sabotaj”. Cu aceeaşi ocazie, s-a putut descoperi şi că chiar grupurile „ultra-stângiste”, de tendinţă generalmente troţkistă, nu sunt în stare să-şi transforme retorica revoluţionară de salon într-o implicare reală în mişcările de masă. Apelurile lor la grevă generală au fost până la urmă destul de timide şi mai degrabă incantatorii, fără vreo tentativă de acţiune cu adevărat revoluţionară. Furia populară era la bază, stârnită de bogăţia nesimţită a elitelor sociale, economice, mediatice şi politice din prezent, care, tocmai ele, cer poporului să-şi strângă cureaua. Ori îi „serveşte” „dezbateri” demagogice privind „identitatea naţională” sau „burqua”, al căror scop nu e altul decât divizarea claselor populare. Ori generalizează măsurile de securitate, toarnă bani în metode de supraveghere video, organizează vânători de oameni, multiplică controalele rasiste şi încearcă să reabiliteze idei la modă în epoca Pétain sau în OAS (9). Toamna aceasta, s-a ajuns la culme cu deportarea ţiganilor români („rromi”) şi bulgari, urmărind a stârni bătrâna frică a mic-burghezului faţă de „nomazii furăcioşi”, şi în momentul în care guvernul încerca, prin apeluri repetate, să suscite frica faţă de hidra „teroristă” plecată din Afganistan sau din străfundurile Saharei… acolo unde armata şi companiile franţuzeşti sunt pe poziţii, fapt extrem de profitabil pentru unii, dar plătit din banii contribuabilului francez – care nu câştigă nimic din asta. Pentru moment, logica fricii n-a funcţionat, chiar dacă temerile sunt adânc înrădăcinate într-o societate franceză stăpânită încă de ştiutul oportunism mic-burghez.
Din strategia folosită de putere, s-ar părea că se doreşte angajarea claselor mijlocii – aflate de acum în stadiul destrămării –, pe calea unei neo-fascizări tot mai evidente, separându-le în chip suicidar de clasele populare, şi garantând, în tot acest timp, claselor superioare menţinerea privilegiilor prin blocarea scenei politice şi a ascensiunii sociale. Acest scenariu ar putea fi pus în aplicare dacă ar pieri orice speranţă. Deocamdată însă, ea mai degrabă se pune pe picioare.
Un nou model de mobilizare?
Mişcările de protest n-au încetat până azi, chiar dacă sunt într-o fază de regres, nereuşind să rupă raporturile de forţă, iar liderii marilor sindicate par decişi să le „păstreze la cald” pentru a dovedi guvernului că sunt şi ei utili la ceva – măcar ca releu al unor forţe sociale autentice. Având mereu grijă ca fiecare „acţiune” să fie îndeajuns de izolată de alta pentru a împiedica o mobilizare de anvergură a maselor, care să pună pe tapet problema răsturnării ordinii existente şi oportunismul liderilor. Situaţia nu s-a lămurit de vreme ce, cum nimeni nu se aştepta la o revoluţie, nici măcar la câţiva paşi înapoi ai guvernului sprijinit de patronat, de UE, de FMI, de NATO, de SUA şi de aliaţii lor; în condiţiile în care nu există o alternativă politică credibilă, nimeni nu consideră că cele două luni de mobilizare reprezintă un eşec. Manifestaţiile, grevele şi blocadele i-au permis ţării să „se cunoască” pe sine, să se redescopere şi să se vadă cine cu cine merge. Un nou ciclu al radicalizării se va deschide însă în curând. A atins deja, puţin câte puţin, toate păturile societăţii, zguduind o ordine socială profund delegitimată.
S-a dovedit că pretins defuncta clasă muncitoare s-a trezit la viaţă. Ţara şi-a dat seama că nu poate funcţiona fără docheri, fără camionagii, fără muncitorii din rafinăriile de petrol, fără bucătari, fără feroviari, fără vatmani, fără vidanjori, fără marinari etc. Şoferii care stăteau la coadă în faţa staţiilor de benzină trăgeau la socoteală guvernul, nu pe greviştii care blocaseră rafinăria. Oamenii păreau mulţumiţi să redescopere că munca e utilă, chiar indispensabilă. În acelaşi timp, îşi dădeau seama şi că, după atâtea scandaluri financiare, lucrurile merg mai bine fără traderi egoişti, fără bancheri iresponsabili, fără agenţii de cotaţie manipulatoare, fără politicieni şi fără… Bursă! Să fi redevenit oare clasa muncitoare actorul principal al oricărui proiect emancipator autentic?
Cuvântul de ordine de grevă generală e elocvent fiindcă, într-o situaţie de sărăcire masivă, arată că nimic nu se va putea schimba fără confruntare globală. În aşteptarea acesteia, pare că până acum s-a produs doar un fel de repetiţie generală – un nivel necesar şi acesta, fără îndoială. Căci doar greva generală ar putea să ajute la repunerea în cauză a sistemului, din temelii. Totuşi, nu s-ar putea produce decât ca preludiu al preluării puterii, obiectiv imposibil acum când organizaţiile politice practică deocamdată doar cretinismul electoralist, trezindu-se doar din alegeri în alegeri, neglijând educaţia politică a maselor şi organizarea luptei de clasă în conflicte secrete. Adică ceea ce-au ştiut, mai mult sau mai puţin, să facă, sau măcar să îndrume, comuniştii francezi în perioada celor „treizeci de ani glorioşi” care au urmat epocii de rezistenţă împotriva nazismului şi a pétainismului. O avangardă a acţiunii capabilă să cucerească hegemonia culturală nu se poate construi în avântul unei mişcări de protest ca aceasta de acum, chiar dacă durează de mai bine de două luni. Nu e vorba, deci, de un retard al conştiinţei populare, ba chiar dimpotrivă, de o conştiinţă adecvată a profunzimii crizei, care indică limitele capacităţilor mişcării sindicale existente şi absenţa uneltelor politice, de partid, pentru a rezolva această criză printr-o alternativă globală, în Franţa şi în lume. Poporul a înţeles totuşi că, dincolo de problema pensiilor, ceea ce trebuie repus pe tapet e întregul sistem capitalist. Sistemul imperial financiar mondializat.
Spre o alternativă politică nouă?
În această fază de „…în două luntrii” s-a întâmplat ceva neprevăzut: mobilizarea politică de masă în cursul zilelor de acţiune naţională, a grevelor sectoriale dure, care blocau lucrul, printr-o solidaritate de acţiune interprofesională şi între inşi proveniţi din cartiere diferite ale oraşului. Baza de revendicări s-a lărgit tot mai mult. Legitimitatea puterii, a puterilor, a fost repusă în cauză la scara întregii ţări, inclusiv în segmentele de populaţie ştiute ca fiind de dreapta, chiar în sânul elitelor mai tradiţionaliste ca Sarkozy, care refuzau, astfel, destrămarea „excepţiei franţuzeşti”. În condiţiile în care intelectualii sunt la scară largă ţinuţi în lesă de mediocraţie şi de universităţile de care aparţin, s-au ivit umorişti noi care au reuşit să arate că „regele e gol”. Să fie acesta oare semnalul că ne îndreptăm în direcţia unei hegemonii culturale a forţelor de progres social?
Mişcarea se propagă ca un val, dar refluxul nu e perceput cu un sentiment de înfrângere, fiindcă nimeni nu se aştepta, în contextul actual, la o schimbare adevărată. Era vorba doar de o estimare de forţe, de a se vedea dacă suntem în stare să rezistăm mai mult timp. În condiţiile unei dezbinări sindicale şi politice la vârf, baza a fost aceea care, în cadrul acestor manifestaţii, a venit cu sloganurile cele mai originale, mai radicale, mai poetice sau mai comice. Faţă de discordia de la vârf, unitatea de la bază a fost aceea care a constituit surpriza mişcărilor actuale. Poporul ştie de acum înainte că există încă, şi că va putea judeca actele fiecărui lider sindical sau politic, mai îndepărtat sau mai apropiat. Ideea auto-organizării pluteşte aşadar în aer şi se îndreaptă nu numai împotriva guvernării franceze actuale, dar şi împotriva instituţiilor politice, economice, sociale, de securitate, mediatice, fie ele europene sau mondiale, toate supuse controlului „pieţelor”, respectiv câtorva grupuri de privilegiaţi care trebuie demascaţi. Iată rolul pe care vor trebui să-l joace organizaţiile politice constituite în alternative reale şi intelectualii care văd că procesul de declasare, ale cărei victime sunt cu toţii, nu se va opri decât în ziua când vor muşca mâna care le pune lesa în jurul gâtului.
Deocamdată însă, multiplicarea conflictelor sociale în Asia, în Africa de Sud, persistenţa unei alternative anti-globalitare în America de Sud şi manifestaţiile de protest din Grecia, Spania, Italia şi chiar din Anglia, de la Stuttgard sau din Letonia, demonstrează că nemulţumirile „cetăţenilor de bază” sporesc, ţintind un capitalism economic ineficient, iar socialmente toxic. Asta înseamnă că ne îndreptăm spre o nouă „Primăvară a popoarelor”, care ar elimina elitele decrepite, supranaţionale, globalizate, care se plimbă între Bildenberg, Davos, Bruxelles, Wall Street, CIA şi Pentagon? Întrebarea pare plauzibilă, dar iată s-a declanşat o cursă contra cronometru între partizanii unei revoluţii în cadrul raporturilor sociale şi partizanii unei „putreziciuni identitare”, care ar generaliza conflictul „tuturor împotriva tuturor” – în favoarea unor privilegiaţi, evident, care-şi vor trage, şi de data aceasta, bucata cea mai grasă. Să nu uităm nici că clasele dominante sunt stăpâne şi pe media şi pe tehnicile de manipulare şi că stârpirea claselor de mijloc, care corespunde logicii capitalismului, nu conduce automat spre progresul social şi că a produs deja, de exemplu, după revoluţia germană din 1918, atât putrescenţa social-democrată cât şi ascensiunea nazismului. Bătrâna lume liberală scârţâie, se vede treaba, dar nimic nu ne garantează un viitor mai radios.
Nanterre, 7 noiembrie 2010
Traducere din franceză de Teodora Dumitru
Note:
(1) Organizaţie formată la sfârşitul ocupaţiei naziste pentru pregătirea programului de reconstrucţie naţională, prin acţiuni împotriva elitelor politice şi patronale franţuzeşti care colaboraseră cu ocupantul. CNR a constituit temelia, măcar din punct de vedere teoretic, a tuturor strategiilor politice urmate în Franţa până la venirea lui Nicolas Sarkozy, chiar dacă între timp s-au făcut auzite mai multe opinii, mai ales pe fondul războaielor coloniale şi ale celor duse de NATO, în favoarea reabilitării unei Franţe mai tradiţionaliste şi mai supuse rigorilor conjuncturii internaţionale.
(2) Confederaţia Generală a Muncii [Confédération Générale du Travail] – cea mai mare centrală sindicală, de orientare pro-comunistă.
(3) Denis Kessler, „Adieu 1945. Raccrochons notre pays au monde!”, „Challenges”, 04/ 10/ 2007.
(4) Denis Kessler era atunci preşedintele Asociaţiei patronatului francez, fostul Consiliu Naţional al Patronatului francez, rebotezat „Mişcarea întreprinderilor franceze” [Mouvement des Entreprises de France, MEDEF].
(5) http://www.europaforum.public.lu/fr/temoignages-reportages/2008/10/roth-schuman/index.html >. Vezi şi: „Daily Telegraph”, 19 septembrie 2000 – Extrase: 19/ 09/ 2000 (de la corespondentul nostru la Bruxelles, Ambroise Evans-Pritchard) – „Documente secrete ale guvernului american recent declasificate arată că serviciile secrete americane au dus, în cursul anilor 50 şi 60, o campanie în scopul promovării unificării europene. […] Conducătorii Mişcării europene (Jósef Retinger, Robert Schuman şi fostul premier belgian Paul-Henri Spaak) erau toţi trataţi ca nişte angajaţi de către boşii lor americani. Rolul Statelor Unite a fost camuflat – întocmai ca într-o operaţiune secretă. Banii ACUE (American Committee on United Europe: Comitetul American pentru o Europă Unită) proveneau din fundaţiile Ford şi Rockefeller, ca şi din mediile de afaceri în legături strânse cu guvernul american. […] Departamentul de Stat juca de asemenea un rol în asta. O notă emisă de Direction Europe, datată 11 iunie 1965, îl sfătuieşte pe vice-preşedintele Comunităţii Economice Europene, Robert Marjolin să urmărească subreptice obiectivul unei uniuni monetare. Această notă recomandă «descurajarea oricăror dezbateri, până ce adoptarea unor astfel de propuneri n-ar mai putea fi virtualmente evitată.»”
(6) Cu miniştri membri ai întregii „stângi plurale”, inclusiv comuniştii. Ceea ce a permis intruziunea unei pături de apropiaţi ai sistemului în sânul aparatului „comunist”.
(7) Decizie de aderare care a mers în tandem cu ruptura CGT de Federaţia Sindicală mondială.
(8) Vezi, pe acelaşi subiect, articolul lui Bernard Conte privind tasarea claselor de mijloc în capitalismul actual şi consecinţele posibile pentru renaşterea acţiunii de contestare socială de masă: http://www.comite-valmy.org/spip.php?article933
(9) OAS: Organisation de l’Armée Secrète [Organizarea Armatei Secrete] care, în timpul războiului din Algeria, i-a adus laolaltă pe durii colonialismului şi pe nostalgicii fascismului.
christmas card sayings
mytouch 4g review
astronomy for kids
bonita springs florida
new zealand map