Ziua națională este sărbătorirea unei victorii militare. De aici și accentul disproporționat pus pe parade militare și pe desfășurări de forță ce sunt menite să reconfirme forța coercitivă și combatantă, pe care se întemeiază construcțiile naționale. Departe de a fi o simplă celebrare a națiunii – adică, în termeni liberali, a cetățenilor și a liantului simbolic dintre aceștia – ziua naționala este de fapt o aniversare a puterii de anihilare a statului și a logicii sale expansioniste.
În cazul concret al României, 1 decembrie semnifică desigur formarea României Mari prin Marea Unire – „visul milenar al poporului român”. Desigur, aceste construcții sunt foarte ușor de ironizat, mai ales astăzi când forța mitologiilor naționale și a istoriilor oficiale și ritualice care legitimează națiunea și-au pierdut din forța pe care o aveau cu un secol-două în urmă. Putem să ironizăm și să fim indiferenți față de parada de 1 decembrie – cum, de altfel, cei mai mulți dintre noi și sunt – fără însă ca asta să schimbe cu ceva forța performativă și ritualică a acestor momente. În fapt, cu cât mai puțin suntem mobilizați și pătrunși de acestea, cu atât mai mult sunt ele normalizate și devin parte dintr-un orizont pe care îl luăm de-a gata, fără să-l mai chestionam cu adevărat. Abia în baza acestui dezinteres aparent se inserează de fapt naționalismul de zi cu zi, dragostea de țară trăită la nivel individual care face posibilă participarea la o fantasmă colectivă în care națiunea este o colectivitate organică din care sunt excluși străinii și toți cei care sunt diferiți – de la romi la lesbiene, la săraci și emigranți. Astfel, felul structural în care funcționează și se articulează fantasma colectivității organice pe care se întemeiază națiunea nu poate fi demontat neapărat printr-un surplus de cunoaștere istorică, de istoricizare. Ideea cum că, dacă am ști mai multă istorie dincolo de povestea mitologică prezentată de istoria oficială, miturile națiunii s-ar dizolva în eter, nu mi se pare plauzibilă tocmai pentru ceea ce face posibilă națiunea nu este falsul istoric, ci un joc complex de includeri și excluderi, de apartenențe și alterități care abia apoi sunt justificate ideologic.
Un exemplul elocvent în acest sens este chiar formarea României Mari. Cum spuneam mai sus, aceasta a venit în urma unei victorii militare a statului român într-un context istoric, care prin forța armatei (și a prezenței fizice a acesteia) în Basarabia, Bucovina și Transilvania a reușit să impună incorporarea acestora în granițele Vechiului Regat. Această alipire prin forță (niciodată manifestată ca atare, ci sub forma unor parlamente locale ce au cerut unirea, desigur) s-a realizat împotriva unor cereri și proiecte locale ce nu au putut fi materializate datorită lipsei de forță militară care să le impună. În cazul Transilvaniei de exemplu, mare parte din elita locală încerca de fapt formarea Transilvaniei ca stat de sine stătător, în afara atât a Ungariei cât și a României. Pentru socialiștii transilvăneni ai vremii, din contră, Transilvania trebuia să rămână în granițele Ungariei tocmai pentru că Ungaria în 1918-1919 era o țară în pline transformări revoluționare ce au culminat cu republica bolșevică a lui Bela Kun – brutal distrusă de armata Română însă. O situație similară s-a petrecut și în Basarabia, pe fundalul dezagregării forței armate țariste și ulterior a izbucnirii războiului civil.
Unirea reprezintă de fapt mai degrabă o impoziție a unei forme particulare de statalitate și guvernamentalitate asupra unor teritorii și populații diverse și disparate. Desigur, motivațiile aici sunt strict materiale. Pentru elita liberală care a făcut Marea Unire, industrializarea semnificativă a Transilvaniei, precum și întrevederea unei piețe naționale mult lărgite prin includerea de noi teritorii în Vechiul Regat erau în consonanță cu interesele sale de clasă și de acumulare. Desigur, acest deznodământ nu putea fi prezis la începutul războiului, însă, atunci când oportunitatea s-a creat, Marea Unire s-a produs în jurul intereselor de clasă ale elitei de la conducerea statului și nu în baza unor iluzorii aspirații naționale preexistente, care nu sunt de fapt decât legitimarea ideologică sub chip general a unor interese foarte particulare.
Prin urmare, Marea Unire a însemnat de fapt centralizarea și mai puternică a statului în mâinile unei elite liberale corupte – care a fost incapabilă să pregătească războiul, ducând la măcelărirea armatei în chiar primele lupte, mai ales la Turtucaia, adică în principal a țăranilor săraci care constituiau cea mai mare parte a trupelor. Totodată, Unirea a însemnat reprimarea unor mișcări sociale emancipatoare și un triumf de clasă al elitei financiare de la conducerea statului împotriva țărănimii care era astfel exclusă de la participare. Mecanismul a rămas același și în trecerea de la național-liberalism la național-comunism – doar elita s-a schimbat.
Astfel, puși în fața manifestărilor naționale (și naționaliste) prilejuite de 1 decembrie, răspunsul critic nu ar trebui să fie unul de dezinteres sau de respingere neoliberală cinică în baza unor valori și forme de identificare presupus cosmopolit-globale. Existența Zilei naționale ar trebui să fie un prilej de reafirmare a necesității internaționalismului – un termen poate perimat, dar ce vizează de fapt încercarea de a suspenda mecanismele de excludere, deopotrivă naționale și sociale.