TEMA: Alegerile prezidențiale
Victor Ponta a fost desemnat candidatul PSD la președinție într-un mod care îl caracterizează: fiind singurul candidat la scrutinul intern, a câștigat cu zdrobitorul scor de 414.667 voturi. Au existat totuși și 68 de voturi împotrivă, și 182 de abțineri. Desigur, nu era nevoie de toată această șaradă a democrației interne: doar că Victor Ponta are nevoie de a colecționa tipul acesta de acolade, onoruri, aplauze și victorii, chiar și când acestea sunt ridicole.
Cu toate criticile aduse lui Victor Ponta, mi se pare că în general a fost trecută cu vederea o calitate deosebită a acestuia: el reprezintă întruchiparea perfectă a tranziției românești în ultimii 25 de ani. Victor Ponta este de fapt numele oportunismului, parvenitismul și carierismului care definesc societatea românească de după 1989. Produs și exponent al acesteia, ar fi numai natural ca Ponta să devină Președintele României pe 22 decembrie 2014. În acest fel, toate idealurile revoluției din 1989 și ale tranziției vor fi cu adevărat împlinite.
Victor Ponta face parte din ceea ce se numește ultima generație comunistă, generația “decrețeilor” cum i se mai spune în România, adică acei oameni născuți după 1965 și pe care 1989 îi prinde undeva între începutul liceului și finalul facultății. Această generație a fost foarte puțin, sau chiar deloc, ideologizată de comunism. De fapt, pe fundalul crizei terminale de la mijlocul anilor 80, a dezvoltat aproape în mod spontan o ideologie anti-comunistă și un dispreț total față de partidul-stat. Dacă pentru părinții lor comunismul fusese o formă de mobilitate și garantul unei ordini sociale cât de cât prospere și predictibile, pentru aceștia comunismul, sau mai exact forma politică a partidului-stat cu o familie osificată la vârf, constituia un impediment în calea realizării personale. Fiind prea tineri pentru o coagulare politică proprie, aceștia nu au putut decât să participe pasiv la dedublarea și cinismul părinților lor cu privire la sistem și să participe activ la schimburile informale de obiecte culturale occidentale. Pentru aceștia, vestul s-a materializat și a fost consumat înainte de 1989 sub formă de obiecte-fetiș, prelungindu-se apoi după 1989 într-o relație de fetișism cu obiectele de status în general. (Desigur, acestea sunt trăsături generale ale generație, asta nu înseamnă că sunt valabile întocmai pentru toți membrii acesteia).
După 1989, la fel ca restul cetățenilor, membrii acestei generații au beneficiat de accesul la zone sociale și instituții care până atunci erau accesibile doar unui cerc restrâns, precum politica. Dar totodată, spre deosebire de restul societății, reprezentanții acestei generații au beneficiat de biopolitica tranziției care vedea în tinerii nepătați de comunism salvatorii societății. Ascensiunea lui Victor Ponta și a altora ca el în ultimii 25 de ani este și o consecință a acestui program al tranziției de a facilita accesul și ascensiunea generației decrețeilor, nu neapărat în baza competențelor acestora, ci în baza tinereții acestora.
Însă acestei traiectorii de generație îi trebuie suprapusă o traiectorie de clasă, conjuncția acestora fiind determinantă pentru existența lui Victor Ponta. Tranziția, cel puțin până la criza din 2009, a reprezentat parvenirea micii burghezii comuniste, ascensiunea economică și politică a acesteia. Eliberată de chingile comunismului, care formal favoriza clasa muncitoare și intelighenția tehnică, mica burghezie comunistă s-a simțit în largul ei în timpul tranziției. Aceasta își dezvoltase aptitudinile antreprenoriale chiar în timpul comunismului, când, fiind mai slab plătită decât muncitorii și intelighenția tehnică, era nevoită să folosească la maximum beneficiile oferite de piața informală în vederea acumulării. Aceste deprinderi au fost apoi de mare folos în timpul tranziției, când acumularea a devenit scopul suprem. Așadar, tranziția a fost momentul probabil irepetabil în care un funcționar de primărie a putut deveni notar, un polițist, patronul unei firme de turism, o croitoreasă, proprietara unui magazin de haine – ei, și alții ca ei reușind să acceadă la un nivel de trai la care nici nu puteau spera înainte de 1989. Dacă pentru clasa muncitoare comunistă tranziția a fost un dezastru, pentru mica burghezie comunistă aceasta a oferit o nesperată formă de ascensiune socială și integrarea acesteia în rândurile clasei de mijloc comuniste, în condițiile în care categorii sociale importante înainte de 1989, precum doctorii, și-au pierdut în mod dramatic din statutul economic și social anterior. Mai mult decât orice, tranziția românească a fost momentul de glorie a micii burghezii în marșul ei triumfal spre împlinirea de clasă. Victor Ponta este produsul par excellance al acestui dinamici de clasă, de aceea centralitatea sa în politica românească nu este absolut deloc întâmplătoare, dincolo de propriile sale abilități.
Asta și datorită faptului că pentru tinerii mic burghezi precum Ponta, nu mediul economic, ci cel politic a fost cel în care s-a realizat această traiectorie ascendentă în tranziție. Sebastian Ghiță, colegul de generație, de mediu social și de partid al lui Victor Ponta, care a reușit să acumuleze o avere impresionantă prin afacerea proprie reprezeintă mai degrabă o excepție, și în orice caz, ca orice afacere, nu a fost străină de relațiile cu politicul. Doar pe terenul politic abilitățile lor puteau da maxim de roade. Lipsit de capital economic și intelectual, acumularea de capital politic a fost esențială pentru Ponta. Este semnificativ în acest sens momentul biografic al lui Victor Ponta când, la 18 ani, a plecat la Paris în încercarea de a-și face un rost acolo și de a câștiga bani. Eșuând, va reveni acasă unde va începe să acumuleze relații, care ulterior l-au propulsat în viața politică.
Participarea la viața de partid a deschis calea către ocuparea a diverse funcții în stat. În cariera sa de după 1989, Ponta a ocupat un număr semnificativ mai mare de poziții politice, decât profesionale, academice sau tehnice. Mare parte din venituri, conform declarației de avere, sunt realizate din cumularea retribuțiilor pentru funcțiile politice. Acumularea de capital financiar și intelectual este subordonată astfel în întregime dimensiunii politice.
Așadar, pentru cineva ca Victor Ponta, mediul politic este esențial, singurul teren pe care acesta poate evolua. Ieșirea din acest mediu ar duce la irelevanță socială completă, la o totală pierdere de statut. Dorința de a acumula cât mai multă putere politică este logică în acest caz, deoarece este singura formă de acumulare posibilă și relevantă. Dar cum capitalul politic este mai volatil decât cel financiar, teama lui Victor Ponta față de un eșec al candidaturii sale la președenție este complet justificată: dacă va pierde aceste alegeri, tot capitalul politic acumulat anterior va dispărea, făcându-l astfel să iasă nu doar din prin planul politicii, ci probabil din politică propriu-zis. Spre deosebire de Mircea Geoana sau Adrian Năstase, Victor Ponta nu are o profesie sau o competență tehnică la care se poate întoarce, sau o altă persoană socială pe care o poate prezenta public. Pentru Ponta competențele profesionale au fost doar pretextul ascensiunii sale politice, sau altfel spus, singurele sale competențe sunt în acest mediu. Absolvent de drept – facultatea cu predilecție a parvenirii sociale din secolul 19 încoace- Ponta nu a vizat de fapt o carieră în domeniu, ci doar a seziat abil proximitatea acestui spațiu cu elita politică. Nu e de mirare că din această zonă a fost recrutat de Adrian Năstase pentru o carieră politică.[1]
Lipsa unor pregătiri profesionale, tehnice și academice nu presupune și dezinteres față de acestea. Din contră, Victor Ponta este fascinat de acestea și ca orice mic burghez caută să acopere această lipsă printr-o serie de diplome și certificate menite a-i stabili o competență. Plagiatul din doctorat exprimă clar faptul că doar finalitatea titlului contează, la fel și masterurile fictive înșirate prin versiunile mai vechi ale CV-ului său. În definitiv, până acum câțiva ani, Victor Ponta trecea în CV faptul că a fost campion național la baschet în liceu. Trebuie să fim siguri că dacă ar fi luat coroniță la clasa întăi și aceasta ar fi apărut acolo deoarce parvenitismul presupune totodată tendința de a colecționa fără discernământ titluri și palmarese. Această tendință presupune o nevoie permanentă de recunoaștere și validare – dovadă și mascarada votului intern din PSD menționat mai sus – dar și o relație de fascinație și ură în raport cu intelectualii, nu doar cu cei ai lui Băsescu, ci în general. Este clar că Ponta nu dă doi bani pe intelectuali și pe activitățile intelectuale (doar cele sportive părând că-l pasionează), dovedind nepricepere totală atunci când a făcut propunerile pentru ICR, IICCMER și Ministerul Culturii, pentru a da doar câteva exemple superficiale. Pe de altă parte, spre meritul său, Ponta a fost singurul candidat care a dat curs lepșei cu cele 10 cărți importante atunci când a fost nominalizat de Costi Rogozanu, ceea ce denotă o oarecare dorință de a fi în contact cu mediul intelectual. Cu toate acestea însă este evident faptul că Ponta a dezvoltat un complex față de acest mediu datorită originii sale mic burgheze și prin urmare nu se poate raporta la el decât fie prin tăcere, fie prin agresivitate.
De asemenea, apropierea sa de social democrație sau de stânga nu a fost una ideologică sau intelectuală, ci strict oportunistă. Asta deoarece PSD-ul a fost partidul perfect pentru oameni ambițioși precum Ponta, singurul partid în care a existat o mobilitate internă semnificativă, cel puțin în primele două decenii ale tranziției. După 1989 partidele istorice de dreapta s-au coagulat și au fost definite de figuri seniorale și dominate de intelectuali și oameni cu important capital simbolic. Ascensiunea într-un asemenea partid ar fost aproape imposibilă pentru un tânăr mic burghez precum Ponta., lipsit de orice capital. Așadar, chiar dacă la începutul anilor 90 Ponta a rezonat cu idealurile anti-comuniste și neoliberale ale Pieței Universității, fiind înscris o perioadă în PNL, cariera sa va lua formă abia odată cu ajungerea în PSD.
Fiind un partid mare, cu diverse facțiuni, grupuri și interese, PSD-ul a avut totuși suficientă elasticitate astfel încât să permită acestor grupuri să vină în conflict, fără însă să se rupă, atunci când un grup sau altul era înfrânt. Această caracteristică a partidului a făcut posibilă ascensiunea rapidă, și decăderea ulterioară, a diverse grupuri și persoane, (mai ales în epoca post-Năstase când monopolul centrului s-a diluat), dar totodată a oferit oportunitatea deprinderii unor competențe politice veritabile. Practic, simpla supraviețuire în PSD presupune o lecție esențială de simț politic. În acest context, și în siajul unei istorii interne de două decenii, PSD-ul a fost mediul propice pentru afirmarea generației actuale de lideri PSD. Ponta, Bănicioiu, Șova, Corlățean s-au putut afirma în PSD tocmai pentru că partidul a valorizat și răsplătit calitățile și dispozițiile de clasă ale acestora: obediență față de liderii direcți, versatilitate, ambiție, pragmatism, oportunism, disciplină și o dependență totală de afirmarea în mediul politic. Totodată, aceștia dețin avantajul și faptului că sunt parte a aceleiași generații, pentru care nu există decât o singură logică: aceea a acumulării de orice fel, dar în special al acumulării de putere și status personal. Prin urmare, raportul acestora cu social democrația sau cu orice ideologie în general este absolut neglijabil și secundar. Interesul de moment și logica oportunismului determină adeziunea la o ideea sau alta, nimic altceva. Ponta a trecut de la tricoul cu Che Guevara la cămașa celui mai de business premier din Europa mai repede decât un tren de mare viteză chinezesc.
Nimic nu poate fi mai plicticos sau inutil pentru acești oameni decât discuțiile despre ideologie. De aceea, insistarea asupra faptului că PSD-ul este de stânga (eventual în siajul partidului comunist așa cum spun cei de dreapta) sau că acesta nu este de stânga (fiind unul perfect neoliberal, cum susțin cei de stânga) este complet contraproductiv. Victor Ponta s-ar declara și băsist sau nazist dacă asta ar însemna că rămâne la putere. Nu ideologia, ci flexibilitatea totală este ceea ce caracterizează PSD-ul și guvernarea Ponta.
Tot din PSD Victor Ponta a învățat că obediența maximă față de lider este răsplătită cu aroganța maximă când îi iei locul, deși ar fi nedrept să reducem acestă experiență doar la PSD. De exemplu, eu l-am văzut pe Victor Ponta o singură dată, cândva prin 2005 la o petrecere a tineretului TSD la care fusesem invitat. Acolo l-am găsit pe Ponta, președintele TSD, nu la intrare, ci în mijlocul străzii, așteptând cu emoție sosirea lui Mircea Geoană, proaspăt ales președinte al partidului. Știm cu toții cum a evoluat apoi relația dintre cei doi, mai ales după ce Geoană a pierdut alegerile în 2009. Astfel, aroganța de care este acuzat Ponta, la fel ca și Năstase în trecut, nu este neapărat o trăsătură de caracter personală, ci un efect social inevitabil al parvenitismului.
Dependența lui Ponta față de zona politică este totodată cu atât mai mare cu cât aceasta practic se suprapune cu familia, o situație asemănătoare fiind de găsit anterior și la Adrian Năstase. Căsătoria sa cu Daciana Sârbu a avut rolul de a cimenta o legătură politică, adică a avut un rol foarte clar strategic și a apărut așadar ca o oportunitate, fără a exclude învreun fel de aici partea sentimentală. Pur și simplu, în cadrul unor asemenea traiectorii, predispoziția și interesele de clasă se imprimă și asupra a ceea ce s-ar numi domeniul intim al unei persoane. În fapt, întreaga biografie este de fapt subordonată proiectului de ascensiune și mărire, ghidând astfel alegerea prietenilor, a partenerilor, a nașilor și așa mai departe.
Este desigur tentant (și nu neadevărat) să observăm în cazul lui Victor Ponta un fenomen mai amplu al politicii românești, anume colonizarea acesteia de către câteva familii înrudite între acestea prin diverse relații. În definitiv, Victor Ponta este finul șefului SRI (după ce a încercat să și-l facă naș pe Traian Băsescu), ginerele lui Ilie Sîrbu, nașul Larisei Mocioalcă, fiica unui PSD-ist, iar Gabriel Oprea este nașul fiului lui Ponta. Adevărul este însă că familia joacă un rol central în viața micii burghezii, în jurul acesteia organizându-se relațiile de rudenie, dependență, suport și acumulare. Familia nucleară este doar unitatea de bază în jurul căreia se dezvoltă apoi un lung șir de relații și înrudiri, cu propriile ierarhii, reguli și obligații de reciprocitate. Din acest punct de vedere, modul în care este organizată familia lărgită din care face Victor Ponta reproduce fidel relațiile de familie prin care se organizau acumularea și schimbul în timpul regimului Ceaușescu, cu diferența că ceea ce circulă acum prin aceste rețele nu mai este (doar) porcul de la tata socru sau cartofii de la nași, ci putere politică și control asupra instituțiilor statului. Familia lărgită, forma de organizare care a erodat în mod decisiv comunismul, a fost totodată instituția esențială în traiectoria ascendentă a micii burghezii românești și cea care a făcut posibilă implementarea neoliberalismului post-comunist. Un mic burghez de succes poate fi recunoscut după numărul mare de relații active de rudenie și cumetrie pe care le are dincolo de familia nucleară. O cercetare mai aplicată ar revela probabil faptul că acest tip de familii extinse sunt dominante în societatea românească de azi, îndeplinind diferite roluri și funcții.
Fără îndoială, Victor Ponta este din familia noastră, asemenea acelui văr enervant care întotdeauna este foarte de succes și prin urmare toată lumea vorbește numai despre el. Victor Ponta are ocazia să devină președinte, funcția supremă în stat. Pe lângă triumful său personal, ar fi și un triumf al unei clase, sau segment de clasă. Mica burghezie ar reuși să dea și ea un președinte, după ce intelighenția comunistă a dat trei. Problema lui Victor Ponta este că nu a reușit să se prezinte pe sine astfel, pierzând astfel voturile celor care au avut o traiectorie de clasă cu a lui. O altă problemă a lui Victor Ponta este că acesta candidează împotriva unor oameni cu o traiectorie relativ similară și prin urmare nu va putea folosi cartea mobilizării urii de clasă, așa cum a reușit Traian Băsescu împotriva lui Adrian Năstase în 2004.
Victor Ponta reprezintă oportunismul și parvenitismul traziției, a lipsei de credințe și vederi ferme, a capacității adaptării permanente, contextuale, fiind totodată maestrul “oportunităților” și al pragmatismului. Este exact cum trebuia să arate omul nou al tranziției, îndeplinirea cu succes a acestui ideal. Victor Ponta nu este așadar reprezentativ doar pentru o generație sau o clasă, ci pentru o întreagă epocă. Chiar dacă mai sunt două luni până la scrutin, și indiferent de rezultatul efectiv al acestuia, Victor Ponta este deja președintele nostru, al tuturor. Avem de ce să fim mândri că suntem români.
____
[1] Este interesant de observat cum una dintre contracandidatele lui Ponta, Monica Macovei, deși cu o carieră juridică mai lungă, este unul dintre oamenii care au făcut pasul dinspre drept spre politică în anii 90.