Nu am fost niciodată la Cenaclul Flacăra, însă nu cred că din motive politice. Mi se pare că îmi plăcea moderat ce auzeam la radio, dar probabil că elanurile şi vitalismele de acolo erau totuşi ceva prea proteiform pentru gustul meu.
După Revoluţie, l-am urît violent pe Păunescu, alături de Iliescu şi de toţi cei care înainte de 1989 fuseseră exponenţi ai regimului pe care îl urîsem, iar după aceea, în opinia mea şi a multor altora, ne furau un mod de viaţă la care aveam dreptul. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce redistribuiam responsabilităţile pentru “ce nu mergea bine” între mai mulţi actori, categorii sociale şi elite intelectuale şi politice întregi, Păunescu a devenit tot mai irelevant. Am privit apariţiile lui la televizor din ultimii ani plictisit şi agasat; clişeele lui poetico-politice nu aveau ce să-mi inspire altceva decît repulsia faţă de modul în care personalităţile publice de diferite caregorii din România se agaţă pînă în pînzele albe de o putere sclerozată de parcă de asta ar depinde viaţa lor. Văd acest lucru în fiecare zi, la un nivel foarte primitiv, în cultură, media şi politică. Nu mai era nevoie şi de o întîrziată formulă Păunescu.
Aşa că prima reacţie semnificativă la moartea lui Adrian Păunescu, isteria media şi populară, m-a surprins puţin. Fără a subestima potenţialul şi apetitul televiziunilor de a face valuri, nu credeam că poetul mai are atîta putere asupra imaginaţiei oamenilor. S-a explicat deja destul de bine fenomenul Păunescu şi Cenaclul Flacăra, inclusiv puterea lor de atracţie; nu mai insist. Aş vrea doar să observ (simplificînd mult, desigur) că, practic, toate marile probleme ale României sînt reductibile la una singură, ruptura socială enormă dintre mase şi elite, inerţia maselor şi autismul şi egotismul elitelor. În această situaţie, aproape orice pune în legătură masele cu elitele are, în mod necesar, şi ceva pozitiv.
Din păcate, asta se întîmplă rar şi, tocmai de aceea, în forme accidentate. La nivel semnificativ, singurele mobilizări reuşite ale poporului, în afara diferitelor episoade de epopee naţională, sînt cea legionară şi cea comunistă. Este oare inevitabil ca mobilizarea să se poată produce la noi doar pe programe extremiste, nu şi pe programe care să permită continuitate în dezvoltare? Nu ştiu şi nu cred că poate şti cineva cu certitudine, ce e clar, însă, e că nici în perioadele cele mai benefice, cum ar fi cea de acum (valuri de bani de afară, stabilitate internaţională, plasa de siguranţă UE etc.) elitele nu fac aproape nici un efort să iasă spre mase, să înţeleagă şi să ia în calcul modul lor de a vedea lucrurile. Întotdeauna elitele ştiu cel mai bine, iar dacă poporul are altă opţiune, atunci poporul este greşit.
Inexorabil, moartea lui Adrian Păunescu a verificat acest egocentrism nevrotic, dus dincolo de orice limită: numeroşi intelectuali anticomunişti au deplîns incultura şi “lipsa de valori” ale mulţimii, singurele explicaţii posibile, după ei, ale afinităţii faţă de Păunescu. Din nou, poporul e greşit şi trebuie corectat. Multă aroganţă să crezi că ai dreptul să faci asta, multă prostie să crezi că poţi să faci asta, mai ales la modul acesta, adică pe o atitudine de supremă superioritate care vine de fapt din refuz de a înţelege şi izolare, probabil chiar o anume formă de frică. Asta nu înseamnă că varianta diametral opusă, cea în care elitele ar trebui doar să transcrie fidel voinţa maselor, e mai bună; probabil că ambele variante sînt sortite eşecului în condiţiile epocii în care trăim şi ale locului în care ne aflăm.
Cred că nu avem nevoie de nici una din aceste extreme. Însă lipsa oricărei conexiuni între marile mase şi arogantele elite este demolatoare; efectul poate fi camuflat în perioadele benefice în care lucrurile merg mai bine din motive exterioare modului intrinsec de funcţionare al societăţii noastre, dar cum se defectează ceva, de exemplu apare o criză economică, acest mod de funcţionare al societăţii noastre este expus în toată mizeria şi absurditatea lui. Printre altele, este expus şi impasul sistemului politic, care a cultivat şi el o politică autistă, divizată aproape de un singur lucru: programarea pentru accesul la resurse; în rest, foarte multă unitate în dezinteresul faţă de societate şi problemele ei fundamentale.
Moartea lui Adrian Păunescu şi isteria populară de după ar fi putut fi, astfel, nu doar încă un prilej de a strîmba suficient şi moralist din nas, ci de a medita la ce înseamnă mobilizare populară la noi, inclusiv cum putem evita ca acest gap social, politic şi cultural enorm dintre mase şi elite să se răstoarne, brusc, într-o mobilizare pe care nu şi-ar dori-o nimeni. Dar ca să meditezi la astfel de lucruri trebuie să ai motivaţia s-o faci. Mai trebuie să ai o minimă deschidere intelectuală (iar aici spălarea pe creier elitistă care funcţionează la noi automat, din şcoală pînă în media, este o explicaţie şi, probabil, chiar o justificare) şi o minimă onestitate (pentru lipsa căreia, însă, desigur că nu mai există nici o justificare posibilă).
Cine pe cine acuză
Aici intervine a doua reacţie semnificativă faţă de moartea lui Adrian Păunescu: denunţarea acestuia drept comunist, criminal, ilegitim etc., etc., în stilul deja impus. Liderul vituperărilor, cu o avalanşă de luări de poziţie furibunde, nimeni altul decît regele aproape unanim recunoscut al anticomunismului românesc, Vladimir Tismăneanu. Partea ciudată e că Tismăneanu însuşi este, ca şi Păunescu, autorul unor elogii la adresa preşedintelui comunist şi a ideologiei oficiale. E drept, aceste elogii sînt mult mai puţine şi nu la fel de intense precum cele ale bardului, dar oare să fie asta atît de important? Nicidecum. Miza propagandei comuniste era gestul simbolic de supunere, de asta se depunea atîta efort cu omagierea preşedintelui, altfel pentru orice om normal (deci, probabil, nu şi pentru cuplul regalo-prezidenţial) era evident că nimeni nu crede. Miza era gestul simbolic de supunere, iar Tismăneanu l-a făcut în mod explicit.
Din punctul meu de vedere, asta nu e o problemă capitală, în sine. Se poate explica, se poate răscumpăra, eventual. Dar, dacă tot ai apucat să faci asta, sînt cel puţin două lucruri pe care nu le mai faci niciodată a) nu mai elogiezi nici un alt preşedinte, indiferent cine ar fi el (iar Tismăneanu a făcut-o, cu Băsescu, cu o voluptate păunesciană) şi b) nu condamni pe nimeni altcineva care a făcut acelaşi lucru ca şi tine (iar Tismăneanu l-a condamnat nu doar pe Păunescu, ci şi oameni care au făcut obiectul represiunii comuniste şi care, spre deosebire de moralistul de azi, chiar aveau justificări serioase pentru cedarea lor). Asta spune minima decenţă, nu mai e nimic de discutat aici.
Un alt pilon al anticomunismului românesc de vodevil, Gabriel Liiceanu, a declarat, în stilul sforăitor şi ridicol cu care ne-a obişnuit, că Traian Băsescu nu mai e „preşedintele lui”, printre altele şi pentru că acesta şi-a anunţat o anumită afinitate faţă de poezia lui Păunescu. E foarte adevărat că filozoful naţional nu a fost la fel de vocal ca alţii la moartea poetului naţional, însă în ultimii 20 de ani el a fost unul dintre cei mai duri critici ai acestuia, impunînd în rîndul publicului o viziune dihotomică extremă, pe de o parte Păunescu, Vadim şi ceilalţi, ca trepăduşi ai regimului, pe de altă parte rezistenţii prin cultură, ca eroi ai regimului. E o imagine profund ipocrită, în primul rînd pentru că ea îi elimină în mod cinic din ecuaţie pe adevăraţii opozanţi ai regimului, în al doilea rînd pentru că mitizează dimensiunea politică a activităţii rezistenţilor prin cultură, pentru a o opune apoi unei activităţi, desigur detestabile, a propagandiştior virulenţi ai regimului.
Desigur, Adrian Păunescu a susţinut fervent un regim opresiv şi nedemocratic, iar Gabriel Liiceanu s-a abţinut să facă asta. Dar deosebirile se cam opresc aici, la acest nivel important (mai ales pentru propaganda regimului, cum spuneam), dar nu cel mai important. În realitate, Liiceanu face şi el, ca şi Păunescu, un joc de putere în societate, în diferite combinaţii cu puterea politică, iar pentru perioada comunistă cu acceptul tacit al regimului. Pretenţia filozofului naţional din discuţia cu Herta Müller, de a nu-şi fi „prostituat cuvintele” (exprimată, desigur, în acelaşi stil sforăitor şi ridicol), este o simplă ipocrizie. Şi le-a prostituat şi înainte, şi după 1989.
În primul rînd, afirmarea lui Liiceanu a fost posibilă şi datorită protecţiei şi „ungerii” (cum ar zice Sorin Matei) de către Noica, cel care avea o înţelegere cu regimul şi care promova, la nivel superior, aceleaşi elucubraţii naţionaliste ca şi Păunescu. Dincolo de această circumstanţă, realitatea fundamentală a afirmării lui Liiceanu ca filozof naţional (pe atunci, doar delfin al filozofiei naţionale) este ocuparea, cu acceptul puterii, a unei nişe de intelectual public, dar fără a exercita nici o clipă funcţia de intelectual public.
Desigur, înainte de 1989 Gabriel Liiceanu nu a pretins explicit că este aşa ceva, dar a acceptat recunoaşterea publică arătată unui scriitor de nonficţiune care era atît de „social” şi „politic” cît permitea Partidul; adică aproape deloc, dar suficient ca, în context, asta să îl califice pe delfinul regelui filozofic în viaţă (Noica) drept „conştiinţă publică”. Or, o astfel de relaţie nu se construieşte decît bilateral. Nu cred că un astfel de mit civic se poate construi fără participarea „zeului”.
În cadrul întîlnirii cu Herta Müller, Gabriel Liiceanu a ratat semnificaţia cea mai importantă a discuţiei: dincolo de valoarea literară în sine, valoarea excepţională a traseului existenţial al Hertei Müller (ca şi al tuturor celorlalţi disidenţi reali ai regimului) este că nu a făcut jocuri de putere în timpul comunismului. Sigur, jocul de putere al lui Liiceanu nu avea indecenţa politică explicită a jocului lui Păunescu; pe de altă parte, nu avea nici un fel de dimensiune politică. Jocul de putere al lui Păunescu era, într-un fel, mai pe faţă, mai puţin insidios decît jocul de putere al lui Liiceanu.
Dar ceea ce relativizează cu adevărat dihotomia construită dintre Liiceanu şi Păunescu nu este doar statutul primului de conştiinţă publică tolerată de regimul comunist şi care, desigur, nu era nici un fel de conştiinţă. Este, mai ales, eşecul lui de a deveni o conştiinţă publică după Revoluţie, cînd pretenţia de a ocupa forul public a devenit mult mai explicită. Cu toate acestea, nici atunci Liiceanu nu şi-a onorat statutul de intelectual public, statut care presupune, în mod necesar, să discuţi despre teme relevante pentru societate. S-a înverşunat în clişee obosite şi patetice despre comunism, încercînd să îşi recupereze aceeaşi deficienţă din perioada precedentă. Nu era necesar; era suficient dacă după 1989 ar fi devenit un adevărat intelectual public, dar la momentul acela era deja prea tîrziu, probabil că traseul de vedetă şi dorinţa de putere din spatele lui erau deja prea betonate.
Unde e morala
Astfel a luat naştere un anticomunism de nivel intelectual redus, primitiv, interesat şi cinic; Liiceanu nu e singurul lui promotor, dar a fost liderul mişcării. Acest anticomunism a fost una din principalele cauze (pe de altă parte, şi simptom, desigur) ale rămînerii societăţii întregi într-o stare amorfă, de confuzie şi paralizie. Combaterea comunismului nu mai avea nici un fel de relevanţă după 1989, pentru că nici măcar înainte de 1989 societatea românească nu mai avea mare legătură cu comunismul. România s-a trezit, după triumfalismul Revoluţiei, în faţa unei largi selecţii istorice de tare, deficienţe şi lipsuri ale ei, dar, ce sa vezi! Spaţiul public intelectual nu se putea ocupa de ele, pentru că (printre altele, desigur) era pliat pe necesităţile de carieră ale foştilor delfini.
Este atît de mare diferenţa dintre Păunescu şi Liiceanu pe cît ne spune dihotomia de care vorbeam? Pentru mine nu şi, mai ales, nu sînt sigur de sensul acestei diferenţe. E adevărat, Păunescu a susţinut un dictator crud şi dement, în timp ce Liiceanu scria panseuri literaro-filozofice. Păunescu era un individ mai degrabă soios, evoluînd într-o lume dubioasă, în timp ce Liiceanu era bine manierat şi evolua într-o lume comme il faut. Însă, per ansamblu, cred că răul produs de Liiceanu societăţii româneşti este mai mare decît răul produs de Păunescu. Pentru motivele de mai sus şi, nu în ultimul rînd, pentru acela că, într-o societate ale cărei embleme sînt absenţa, fragmentarea şi autismul, Păunescu a făcut ceva, ceva cu semnificaţie socială şi politică, pe cînd Liiceanu a oferit constant doar travestiuri, acte ratate şi eschive.
Sigur, a face ceva nu e o valoare în sine. Ceea ce a făcut Păunescu era cel puţin imoral, dubios şi de prost gust. Dar, din punctul meu de vedere, există şi lucruri mai rele, şi cel mai rău este tăcerea, abandonul şi pasivitatea. Şi, bineînţeles, şi mai rău decît atît e tăcerea travestită în implicare civică. Lipsa oricărei atitudini coerente pe teme relevante pentru societate, compensată prin semnarea de scrisori gedesiste şi apeluri de susţinere sau nesusţinere a vreunui preşedinte, care par compuse la ora de educaţie civică de la grădiniţă.
Tăcerea aceea care în România se aşterne atît de uşor atunci cînd e dificil să spui ceva şi care, cumulată din toate domeniile şi pe toate eşaloanele, explică de ce ajungem periodic la momente în care totul depinde de lideri unici, scăpaţi de sub control (cum ar fi momentul Ceauşescu, cum ar fi momentul Băsescu). Iar tăcerea aceasta poate fi mascată perfect prin lozinci anticomuniste decerebrate şi jurnale pseudofilozofice, care în ultimul timp au ajuns la nivelul de jurnal de adolescent mediocru, care îşi experimentează narcisist vîna pentru platitudini şi preţiozităţi.
Văd peste tot, în societate, un mare apetit de a-i judeca pe „vinovaţii regimului”: de la vedete intelectuale pînă la ziarişti spălaţi pe creier şi public onest, dar la fel de îndoctrinat, fie şi de către partea comme il faut a societăţii. Defulare şi autopromovare non-stop, şi ce prilej mai bun pentru asta decît un eveniment senzaţional precum o moarte. Numai că departajarea rolurilor de victime şi eroi ai regimului este deja ipocrită şi interesată, este rezultatul unor jocuri de putere deja tranşate şi profund incorecte. Iar aici miza nu este doar de a repartiza echitabil merite şi vinovăţii, apreciere şi condamnare. Dincolo de persoane, e vorba de ceva mai important: posibilitatea de a elabora acel proiect coerent de societate care, în ultimii 20 de ani de spaţiu public dominat de panseuri ridicole, platitudini sfătoase şi moralisme dubioase, a lipsit cu desăvîrşire.
Am mai spus-o, îmi pare rău că simt nevoia s-o repet: cel mai sinistru lucru de după căderea comunismului în România a fost anticomunismul, aşa cum l-au instrumentat băieţii deştepţi din cultură şi, mai nou, politică. Din punctul meu de vedere de acum, am mari dubii că fariseii comunismului ar fi putut vreodată să îi întreacă în ipocrizie pe fariseii anticomunismului.
Fără îndoială, trecerea timpului a amestecat lucrurile, şi cred că, într-o anumită măsură, asta e normal şi chiar vital; trăim acum în altă lume decît cea în care alţii au suferit, din păcate, atît de mult. Dar, dincolo de asta, lucrurile chiar sînt, în sine, mult mai amestecate decît imaginea dihotomică impusă în conştiinţa colectivă. Şi într-o parte şi în alta, prea mulţi regi corupţi, delfini aproximativi, vedete rebarbative şi lideri iresponsabili. Prea mult moralism ieftin şi ipocrit, prea puţină morală elementară.