Vom începe ex abrupto prin a spune că volumul cercetătorului și universitarului Norbert Petrovici, sociolog de profesie, Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc (Editura Tact & Presa Universitară Clujeană, 2017, Cluj-Napocă) ridică mai multe probleme, unele de-a dreptul spinoase, decât reușește să rezolve în cuprinsul lui, presupunând că aceasta a fost intenția originară a autorului. Extrem de stufos documentat, studiul lui Norbert Popovici se află la joncțiunea dintre un excurs teoretic cu pretenții mari, după cum vom vedea, și o secțiune empirică sumară, concretizată îndeosebi în conținutul a două capitole mediene, despre politicile reale dezvoltaționiste propuse și implementate de statul socialist în intervalul 1948-1989.
Latura de reașezare epistemică a conceputului de socialism este cea care îl preocupă în primul rând pe Norbert Petrovici. Încă din introducere suntem informați cu privire la ,,modul în care agendele critice estice au ajuns să se transforme în opusul lor, în concepte legitimatoare ale comunismului real, în care critica capitalismului actual este echivalată cu o aparentă afirmare sau adeziune la comunism. Aceasta întreprindere nu înseamnă o respingere în bloc a intelectualilor critici ca naivi sau a teoriilor lor ca nefondate, ci o investigație a intențiilor critice și a modalităților în care acestea au fost rearanjate în alte sintaxe, locale și globale, pentru a se transforma treptat în narațiuni provincializatoare și legitimatoare.” (p. 18) Norbert Petrovici respinge, într-o notă de subsol de doar câteva rânduri, critica antitotalitară neoconservatoare, de inspirație anglo-saxonă, ersatz ideologic și galimatias moralizator al Războiului Rece, ca un inamic cu care nu are sens să te lupți, narațiunea acesteia contând prea puțin sub aspectul criticii aplicate, cu instrumente științifice, de natură sociologică sau economică, a regimurilor socialiste existente. Reabilitarea socialismului ca proiect de cercetare încă (chiar așa: există un consens academic internațional care a lichidat simplist acest subiect?) viabil țintește la articularea unei noi perspective metodologice, îndreptată împotriva a trei piloni de analiză: ,,statul muncitoresc degenerat” (teorie elaborată de antistalinistul Troțski), ,,colectivismul degenerat’’, birocratic (Pavel Câmpeneau și Iván Szelényi) și ,,capitalismul de stat” (la origine, teorie care îl are ca părinte tot pe Lev Troțski). Petrovici nu se ferește să pună la lucru zeci de autori, afiliați celor mai performante universități și centre de cercetare de pe mapamond, care au scris într-un câmp exegetic competitiv ce ridică, mai ales, dificultăți de natură cantitativă pentru orice cititor al literaturii de specialitate. Pe scurt, istoria industrializării URSS este astfel descrisă de aripa troțkistă, pentru că, în fond, acesta este nucleul inițial al școlilor sociologice cu care se confruntă Petrovici: un stat cu o birocrație mamut, care constituie o clasă socială în sine, cu diferențieri și gradări imanente, un fel de nouă burghezie puternic antirevoluționară, conservatoare în intenții și slab reformistă în practică, care exploatează o nouă pătură de proletari, creați de recenta inginerie socială stalinistă, incapabili să dezvolte o conștiință de clasă din pricina dictaturii nomenklaturii și care speră să ajungă la nivelul de trai din țările dezvoltate. Sistemul economic socialist a fost descris, mai ales după 1960, de către criticii săi savanți, cum ar fi economistul János Kornai și sociologul Iván Szelényi, ca suferind de contradicții interne proprii, formând economii ,,de penurie” sau ,,de lipsuri”, ,,suprainvestind în bunuri de producție și subinvestind în bunuri de consum, efect al priorităților stabilite de birourile politice ale partidelor comuniste” (p. 21) Primele tipuri de bunuri, sau capital-marfă sub formă de mijloace de producție în limbaj marxist, se bazau pe un exces de materii prime, pe care cele mai multe economii centralizate nu-l dețineau, în vreme ce bunurile de consum, produse excedentar în țările capitaliste nu se vând populației pentru că aceasta nu deține resursele financiare necesare, adică salarii medii relativ mari, pentru a consuma ,,neproductiv” (în afara producției biologice de forță de muncă propriu-zisă, desigur) noile mărfuri domestice. În acest loc, Norbert Petrovici intervine în forță: înainte chiar de a urmări demonstrația sa împotriva școlilor analitice amintite mai sus, demonstrație care articulează cartea în cele din urmă, Petrovici pornește oarecum la drum cu concluzia la care vrea să ajungă. Procedeul e unul de parcurs circular și nu tocmai convingător din punct de vedere științific sau măcar logic. Sociologul clujean nu este mulțumit de școala Kornai-Szelényi et al., pe care îi acuză în bloc de provincialism în tratarea unui subiect atât de complex ca regimurile socialiste în secolul al XX-lea. ,,Descrierea socialismului real ca o economie de lipsuri este în mare măsură răspunzătoare pentru izolarea epistemică a Europei de Est și Centrale. În aceste teorii, socialismul a devenit treptat o economie și o societate cu proprii reguli distincte, care par să funcționeze în mod răsturnat față de capitalism.” (p. 22) Scopul recunoscut al lui Nobert Petrovici este acela de a nega specificitatea regimurilor socialiste în doi pași: 1) socialismele cunoscute istoric sunt, de fapt, forme statale și sociale similare până la indistincție cu economiile capitaliste de după 1945 și 2) neoliberalismul și globalizarea accelerată a lanțurilor de producție de după 1980 emană nu numai din relațiile statelor capitaliste între ele, ci și din interacțiunile locale și globale ale economiilor centralizate înseși. Cortina de Fier nu este doar un mit sau o mistificare churchilliană interesată geopolitic, dar se dovedește a fi, de asemenea, o profundă eroare de receptare în desenul din covorul capitalist: de fapt, România sau Bulgaria etc. nu au ieșit niciodată din rețeaua economiei mondiale, unde orice activitate economica majoră are un rol singeric la scara planetei.
Ce pune în loc Norbert Petrovici, având în vedere caracterul temerar și demolator al demersului său? Conceptul salvator este dezvoltaționismul periferiilor și semiperiferiilor lumii. Mecanizarea producției, industrializarea ca politică națională unitară, impunerea tarifelor vamale ridicate, protecționism, orientarea spre export și o balanță comercială pozitivă etc. sunt soluții luate în trecut ca parte din rețeta dezvoltării rapide și controlate a unui stat. În această linie de gândire, între politicile economice ale regimului stalinist dintre 1928-1941 și progresul socio-economic din cele trei decenii de la finele secolului al XIX-lea în Statele Unite, celebra Gilded Age, nu pare a exista diferențe structurale, ambele fiind realizate sub regimuri politice puternic dezvoltaționiste. Aceasta este o implicație neprevăzută a raționamentului petrovician. Nici măcar nu se mai poate afirma că URSS-ul a suferit sub opresiunea ,,capitalismului de stat”. ,,Teza dezvoltaționismului este o variantă de critică a socialismului de stat. În versiunile anterioare ale acestei paradigme, socialismul este analizat în sine ca un sistem capitalist sau ca un sistem care reacționează la politicile imperiale ale țărilor capitaliste. Diferența specifică importantă, relativ la generațiile anterioare ale teoriei <<capitalismului de stat>>, este legată de faptul că noile versiuni plasează socialismul în ierarhiile globale ale sistemului-lume capitalist. Această mișcare conceptuală permite ruperea izolaționismului epistemic prin punerea regiunii în relație cu strategiile țărilor care ocupau o poziție periferială similară în sistemul-lume capitalist. Strategiile socialiste devin astfel una din formele în care are loc dezvoltarea țărilor subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate. Iar această dezvoltare are loc în condițiile unor schimburi economice asimetrice, relații politice și ciocniri militare cu centrele capitaliste.” (p. 25) Prin urmare, dacă putem reformula mai plastic fragmentul decupat puțin mai sus, ceea ce Nobert Petrovici vrea să ne determine să înțelegem este, de pildă, ca revoluțiile ruse și cubaneze din secolul al XX-lea – luăm doar două exemple la întâmplare – au avut loc nu pentru ridicarea claselor exploatate și distrugerea modului de producție capitalist și înlocuirea sa cu unul, obiter dicta, socialist, în vederea realizării comunismului, nu, nici vorbă de așa ceva, ci pentru ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate. Ceaușescu nu aplica, de fapt, proiectul socialist și nici Stalin pe cel leninist, idealurile lor politice erau, indubitabil, pure fantasmagorii discursive, mai mult sau mai puțin, conștiente, pentru ca, în viața economică a unei societăți, singura care contează în materialismul istoric petrovician (nu și în cel marxisto-engelsian, unde economia este primordială într-un mod relativ, nu dogmatic și fixist, deci absolutist), acești doi conducători despotici să joace numai rolul unor actori istorici dezvoltaționiști, chiar dacă unii brutali, prinși în pânza de păianjen a marelui capital global. În acest fel, prin nimicirea oricărei specificități a sistemului economic socialist, considerat ca o altă fațetă nedescoperită a capitalismului, Norbert Petrovici nu numai că purifică stânga politică de orice pată istorică decelabilă în discursurile neoliberale de astăzi, dar aruncă, fie și indirect, vina eșecurilor – atâtea câte au existat – acestor regimuri dictatoriale asupra tiraniei exercitate de New York Stock Exchange, City-ul londonez și altor câteva centre ale puterii economice globale. Rămâne să vedem acum cum articulează Norbert Petrovici dezvoltaționismul ,,non-socialist” pe cazul României și a expansiunii orașului Cluj după 1948. În inedita sa perspectivă asupra economiei politice românești, Petrovici afirmă următoarele: ,,Rezumând, analiza mea arată că forma pe care a luat-o dezvoltaționismul în România a fost aceea de a combina, pe de o parte, sistemul de asigurare a cererii interne prin dezvoltarea capitalului fix și, pe de altă parte, inserarea în fluxurile internaționale de lanțuri de producție pentru a-și asigura un volum al cererii externe.” (p. 36) Dată fiind înapoierea economică a României până în anul 1948, dar și după, în raport cu majoritatea țărilor continentului european, Petrovici vede în dezvoltarea industrială a orașelor, ca ,,structuri de conținere”, un mijloc de a stabili raporturi viabile între oraș și mediul rural proxim, care se modifică substanțial după 1960, formând, pe fondul elaborării unor raporturi intersectoriale între industrie și agricultură (dar și servicii), ,,zona urbană” din titlul cărții. O mare parte din capitolul 1 este o reluare în linii marii a dezvoltării economice românești din anii regimului socialist, așa cum ne este accesibilă deja, la un nivel superior științific celui practicat de Norbert Petrovici, din cărțile similare ale unor Cornel Ban, Bogdan Murgescu sau Victor Axenciuc.
Nici în capitolul 2 nu ne apropiem prea mult de o argumentare serioasă dezvoltaționistă, care să infirme istoriile economice cunoscute, cele pentru care modelul socialist de modernizare alcătuiește o altă direcție în cadrul sistemelor economice existente la scara istoriei. Petrovici realizează o doctă revistă a literaturii pentru ca, apoi, să revină cu propiul său model de analiză. Acesta expune în câteva pagini problema acumulării de capital fix în teoria economica leninistă, cea care a stat la baza planurilor de industrializare sovietică. Pentru Uniunea Sovietică, dezvoltarea unor industrii care produceau mașinării ori mecanisme tehnologice și mărfuri intermediare (materie primă, piese de schimb etc.) în cadrul producției naționale era politica de stat capitală a regimului. Viziunea leninistă asupra economiei este tributară, cel puțin în țările înapoiate ale lumii, independenței de bunurile manufacturate, finite ale economiilor dezvoltate, care își subordonează pas cu pas, profitând de avatajul acumulării anterioare, piețele Sudului Global sau ale Lumii a Treia. Nu există avantaj comparativ în comerțul internațional al unei țări agrare și fără industrie. În același timp, cooperativizarea în agricultură în spațiul sovietic era interpretată tot ca o metodă de a concentra pământurile și, subsecvent, tehnologia existentă, i.e. mijloacele de producție, în vederea atingerii unei rate a productivității compatibilă cu economia de scară (implicând aici randamente pozitive) a centrelor capitaliste. Petrovici sugerează că, în fond și la urma urmei, Uniunea Sovietică avea politici de modernizare a societății care acționau tot după logica teoriilor economice clasice. Mai mult, Petrovici arată că există o literatură de specialitate care se ocupă de ciclurile economice observate în URSS și-n spațiul Europei de Est, exact cum ne-am aștepta în orice economie capitalistă, adică una de piață cvasiliberă. Până și concentrarea de capital fix, înlocuit prost și necompetitiv (aici autorul nu caută explicații lămuritoare), nu face decât să confirme așteptările teoretice ale lui Petrovici (self-fulfilling prophecy) – ca atare, nevoia de retehnologizare în regimurile socialiste se aseamănă cu practicile curente la un deceniu în țări ca Franța, Japonia sau Canada în aceleași perioade istorice raportate. Investițiile de 15-30% în capital fix din URSS nu ajută la redresarea economiei în intervalul 1970-1989. Din nou, cu toate că Petrovici știe că motivul central era necesitatea de a da afară muncitori și de a restructura fabrici nerentabile pe piața globală, chestiuni inabordabile politic în URSS-ul anilor ’70-’80, acesta se cramponează de nota comună dintre Est și Vest, una eminamente capitalistă, cum crede sociologul clujean. ,,Popov arată convingător că problema era legată de capitalul fix. Investițiile au fost folosite nu pentru a retrage din folosință capitalul fix uzat, ci pentru a-i extinde durata de viață. Accentul pus pe maximizarea cantităților produse descuraja retragerea din folosință a utilajelor uzate, iar în locul dărâmării halelor învechite se preferă construcția de hale noi.” (p. 59) Strategia națională de creștere a capitalului fix din URSS (dar nu numai) a dat greș nu pentru că regimul politic era capitalist, ci, dimpotriva, tocmai fiindcă, după cum arată Petrovici prezentând diverși economiști specializați pe subiect, nu acționa exclusiv conform legilor profitului și ale costului de producție mediu pe piață. Capitalul constant, un concept similar, dar nu identic cu cel de capital fix, este apreciat în teoria marxistă ca parte din costul general al producătorului, cost care trebuie recuperat în timp odată cu vânzarea mărfii finale (realizarea ei pe piață), cea la care contribuie direct sub formă de valoare și preț. Necesitatea urgentă a asigurării profitului nu constituie prima politică economică a regimurilor socialiste, cu toate că era imposibil să faci comerț exterior cu țările capitaliste fără să ai în plan profitabilitatea schimbului. Petrovici continuă să citeze autori care s-au ocupat de relațiile dintre mediul rural și cel urban în Rusia sovietică, la fel de încordate și opuse ca în Anglia Revoluției Industriale: țăranii cooperativizați nu aveau salarii fixe (sau, atunci când primeau bani pentru munca lor, aceste venituri erau ajustate la cote mici față de cele din mediul urban), iar produsele agricole se vindeau la prețuri deficitare față de cele industriale (Petrovici uită să amintească faptul că aceste vânzări și cumpărări erau reglate de lista de prețuri stabilită în prealabil de stat). În plus, proletariatul industrial nesindicalizat era la fel de aspru tratat în fabricile staliniste ca în cele mai dure medii muncitorești americane, ceea ce ar proba încă o dată prezența logicii capitaliste aflată la lucru. Cele doua departamente fundamentale în producția capitalistă, departamentul producător de mijloace de producție industrială și departamentul furnizor de mijloace de consum domestic, apar cvasi-incontrolabile în economia sovietică, alt factor care a periclitat stabilitatea regimului, nu mult diferită de normalitatea stresantă a binecunoscutelor cicluri capitaliste.
Petrovici discută pe larg despre modelul endogen al economiilor planificate, în care ciclul de producție declanșează în sine blocaje interne aproape insuperabile, anumite ramuri de producție suferind de lipsa materiei prime, de părți din capitalul constant fix (componente de schimb etc.) și chiar de forță de muncă specializată corespunzător. Sistemul nu se agregă ca în planul de la centru. Petrovici, folosindu-se de studiile deja scrise pe acest subiect, arată ca instalarea de capital fix dura în medie sub un an sau că investițiile sub socialism nu depășeau limita de doi ani pentru cele mai multe proiecte investiționale. Mai mult, managerii socialiști acționau pragmatic. ,,Costurile diferitelor proiecte erau anual revizuite, pentru că prețurile se modificau în funcție de valorile resurselor și bunurilor intermediare importate, de variația anuală a volumelor de produse primare agricole și minerale extrase, de costurile salariilor și angajamentelor de export cu impact asupra volumelor de produse disponibile local etc. Acest lucru făcea ca seriile statistice ale <<angajamentelor de investiții>> să fie ajustate anual”. (p. 67) Modelul endogen nu există în stare de laborator, țările socialiste fiind implicate în schimburi comerciale intense fie în CAER (anii 1950-1960), fie cu lumea capitalistă (în mod semnificativ după 1970). Nici planificatorii de la centru nu dețin inelul lui Polichinelle în materie de calcul economic. ,,De fapt, planificatorii aveau instrumentele de control indirect la nivel macroeconomic similare echivalentelor lor în sistemele capitaliste.” (p. 69) În orice direcție am lua-o prin acest labirint teoretic, un lucru este sigur pentru Nobert Petrovici: capitalismul e grundul tabloului din socialismul real dinainte (experiența sovietică) sau de după (Europa de Est și China) 1945.
Modelul exogen este amintit și apoi criticat, în mod documentat, de Norbert Petrovici ca insuficient în vederea explicării economiei socialiste: fluctuațiile economice se datorează parțial comerțului internațional, ,,constrângerilor competiței globale”, ,,volatilității introdusă în sistem de fluctuațiile produselor agricole” (p. 72). Respingerea modelului exogen de a sintetiza ceea ce este propriu regimurilor socialiste s-a realizat prin reintroducerea în ecuație, destul de oportun, aș zice, a puterii exercitate discreționar de partidul unic și a logicii politice non-economice, adică arbitrare.
Ce păstrează Norbert Petrovici din aceste binocluri teoretice, cu lentile șlefuite de un vocabular economic nu tocmai specific unui sociolog? Totul, depășind discursiv orice contradicții între ele. Practic, Nobert Petrovici enumeră aceste modele de dezvoltare și nu adaugă nimic semnificativ, original, la cele deja discutate de comunitatea cercetătorilor. Și, totuși, Petrovici pretinde altceva: ,,Un aspect foarte important, ignorat în literatură și analize, este că, de-a lungul celor opt cincinale, între 40% și 80% din investiții au fost direcționate către lucrări de construcții și montaj. Statisticile anuale ale Institutului Național de Statistică raportau, pe lângă domeniile de activitate spre care erau direcționate resursele financiare, și categoria specială de <<lucrări>>, care colecta într-o singură cifră toate investițiile de capital fix, fie ele lucrări de construcții, de montaj, reparații, întreținere.” (p. 80) Pe tot cuprinsul cărții sale, Norbert Petrovici apasă pe pedala acumulării de capital fix. Acum, dacă acest capital fix ar fi exclusiv unul productiv, în sensul în care o uzină sau linie de producție nouă livrează mărfuri, care se vând pe piața globală sau se consumă local contra cost, ne îndoim că observarea acestei situații ar depăși nivelul cuminte al unui truism. Problema lui Norbert Petrovici nu constă în afirmarea unor lapalisade, deși mare parte din studiul sau este o trecere în revistă a unor tematice cunoscute în lumea academică (nu și pentru publicul larg din România, firește, dar pe cine interesează?), ci a jonglării între definițiile capitalului fix: pentru Petrovici, un bloc de locuințe sau un cartier înălțate de statul socialist pentru muncitori constituie capital fix, de aceeași natură economică, ca o fabrică de ulei sau una de medicamente. Lucrurile nu stau deloc așa în teoria marxistă, pe care, grație leninismului, economiștii partidelor comuniste o cunoșteau cel puțin bine: o uzină este productivă în exact același sens în care o clădire de locuințe nu este. Ultima, din păcate, nu livrează nici o marfă și nu face nici un serviciu comercial. Nu poți să le compari pe amândouă din punct de vedere al productivității: industrializarea forțată din România anilor 1950 nu s-a înfăptuit construind complexe de apartamente decât atunci când ,,investițiile în locuințe au urmat spațial investițiile industriale, iar populația industrială a urmat prin migrație dinamica investițiilor industriale și locative.” (p. 83) Până și Norbert Petrovici recunoaște raportul de cauzalitate standard: întâi zonele industriale și abia apoi cartierele de blocuri muncitorești, niciodată ultimele investiții nu au loc în absența primelor, deși primele se pot realiza, cel puțin până la remedierea situației, fără ultimele. Or, dimpotrivă, Petrovici vede ca noutate exact acest element absolut banal: la pagina x, regimurile socialiste creau spații locative first and foremost pentru ca la pagina y tot Petrovici să admită că investițiile industriale atrăgeau după ele dezvoltarea ariei de locuințe ale orașelor.
În capitolul 3, care pare a nu avea o legătură organică cu restul cărții, deși subiectul este fascinant, Norbert Petrovici ridică problema ,,teoriei valorii”. Din nou, Petrovici basculează între un marxism scheletic și aglutinarea de concepte economice cunoscute din manualele neoclasice, predominante în toate facultățile de gen la ora actuală. Sociologul clujean nu face o clară distincție între teoriile economice existente, care, deși se aseamănă până la un punct, nu se confundă și nu se suprapun nicidecum. Simplu spus, în acest capitol, Petrovici își propune, nici mai mult, nici mai puțin, să explice problema exploatării în socialism. Proletariatul industrial livra plusvaloare, adică timp de muncă neplătit, obținut pe gratis, de la natură (forța de muncă umană activă), de către capitaliști, în cadrul sistemului socialist. Cine erau capitaliștii aici? Greu de spus: elita de partid și comitetul de stat al planificării din fiecare țară cu economie centralizată, care organiza exploatarea pe scară largă a țăranilor (cazul Rusiei sovietice în anii 1920) sau a acelorași țărani proletarizați (URSS după 1928 etc.). Petrovici nu face decât să prezinte șirul disputelor pe această temă. Strădania sa conspectivă merită toată aprecierea, cu toate că, iarăși, nu am băgat de seamă în ce constă inovația autorului. Birocrația comunistă de top este asociată cu clasa manageriala ivită în anii ’50 în centrele capitalismului mondial, mai ales cel american, planul cincinial este un analogon pentru strategia managerială din multinaționalele capitaliste etc. Petrovici estompează și aproape că elimină divergențele dintre cele două sisteme economice rivale, amândouă fiind subsumabile imperativelor capitaliste, deci, în cele din urmă, socialismul experimentat în Estul Europei având toate atributele unui mod de producție exploatator capitalist. Însă, din nou, ceea ce se asertează într-o secțiune este luat înapoi în alta: ,,Formarea prețurilor prin legea valorii în economia socialistă este de fapt atât o teorie legată de necesitatea ca statul să intervină în a regla masa monetară, cât și o teorie care sugerează că este nevoie să fie supravegheate și coordonate relațiile dintre întreprinderi.” (p. 109) Insistăm pe acest punct, cine sunt exploatatorii și cum își însușesc ei plusvaloarea generată de proletariat? Petrovici nu oferă răspunsuri, ci citează doar din bibliografia existentă: ,,Modernitatea socialismului constă în logica rațională și sistematică a producerii, colectării și redistribuției plusvalorii. Puterea elitelor manageriale de stat și de partid constă în capacitatea de a controla plusvaloarea. Maximizând controlul asupra plusvalorii, managerii își maximizează puterea.” (p. 113) Puterea lor este una eminamente politică, nu una primordial economică, precum în societățile capitaliste – în acest loc, Norbert Petrovici ar ricana astfel, autocontrazicându-se: ,,Atât teoriile antropologice, cât și cele sociologice de după 1990 construiesc un ideal-tip al capitalismului extrem de problematic, în care economicul este aparent autonom față de politic, constituind realul capitalismului. Paralel, socialismul este plasat într-o zonă în care realul sistemului este unul eminamente politic, cu consecințe foarte specifice economice, și anume cel al economiei de lipsuri din modelele endogene.” (p. 119) Din teamă (față de cine sau ce?) de a nu izola cumva epistemic experiența socialismului real, prea insolită, Norbert Petrovici se chinuie să șteargă granițele dintre capitalism și socialism prin declararea a priori a diferențelor ca nule sau neconvenabile metodologic. Argumentul științific întârzie, însă, să apară.
În capitolul 4, Norbert Petrovici ajunge la cazul orașului Cluj, pe care îl alege din considerente ce țin de ritmul alert al dezvoltării (deși alte orașe ale țării, după cum arată Ștefan Guga în studiul său rezervat cărții lui Norbert Petrovici, sunt mai dinamice din punct de vedere economic pe anumite porțiuni temporare decât Clujul în anii 1960-1989), unde, firește, vrea să depășească polarizările facile. ,,Clișeele referitoare la orașul antreprenorial occidental pot și trebuie să fie evaluate și apoi aplicate critic pentru a înțelege transformările orașului socialist de după 1970. Imaginile cu birouri strălucitoare, huburi high-tech, noduri de transport sofisticate, zone centrale gentrificate și enclave strălucitoare ale elitelor au fost folosite pentru a trasa contraste sugestive cu orașele socialiste. Totuși, a ne limita doar la aceste imagini prezintă pericolul de a cădea în capcana orientalismului.” (p. 132) Și, mă rog, a capitalismului, desigur. O parte apreciabilă din substanța acestui capitol este canalizată pe studierea clădirii și creșterii spațiului locativ din cartierele muncitorești ale orașului. Pretenția subiacentă a lui Norbert Petrovici este că politicile economice ale partidului unic în Cluj au fost astfel compuse încât cartierele de blocuri asigurau două lanțuri locale de producție, decisive pentru urbea de pe Someșul Mic: ,,(1) cele care integrează furnizorii de materii prime și (2) cele care integrează furnizorii de bunuri intermediare de piață.” (p. 143), în ciuda faptului că tabelul prezentat la pagina 150 arată că în județul Cluj în intervalul 1951-1985, ,,reziduurile standardizate ale investițiilor pe activități” favorizează net ,,învățământul, cultura și arta”.
În capitolul 5, Clujul redevine, finalmente, un oraș organizat structural în funcție de industrie. (Re)tehnologizarea obligatorie, diferențele salariale, condițiile de muncă în fabrici, migrația forței de muncă, gestionarea productivității muncii se prezintă ca variabile care schimbă înfățișarea orașului. Petrovici observă conflicte latente de clasă și formarea unei conștiințe muncitorești pe bază de fluxuri migratorii în Cluj. ,,Orașul ca atare, prin rețeaua de grădinițe, școli de calificare, spitale, cartiere pentru locuire, a devenit o strategie de retenție. Tensiunile din interioriul fabricii privind controlul procesului de producție și cuantumul veniturilor s-au transformat în probleme urbane. Tensiunile de clasă au devenit și probleme de control urban.” (p. 170) Petrovici redactează, de asemenea, o istorie concisă a orașului Cluj având în vedere: originea și nivelul de educație al noii muncitorimi care a migrat la oraș, intensitatea valurilor de industrializare din județ, segmentarea alogenilor proletari de managerii și birocrații socialismului în cartiere diamentral opuse (centrul presocialist pentru elite, cartierele mărginașe pentru alteritatea proletară etc.), componența lor etnică, dar și atitudinile politice contradictorii (din interviurile post-1989) ale aparatului de control și ale muncitorimii propriu-zise, separate, din ce în ce mai mult, atât geografic, cât și cultural. Clasele sociale sunt doar menționate polemic de Petrovici, niciodată studiate separat în așa fel încât componența lor profesională, de venituri, educație etc., mai mult bănuită, să prindă un contur sigur și ferm.
În următorul capitol, al șaselea, Nobert Petrovici aprofundează subiectul urbanizării socialiste, unde tematica ,,urbanizării incomplete” (underurbanization) ocupă prim-planul analizei. Iván Szelényi revine în discuția privitoare la ,,săteanul urban”, locuitor specific al lagărului socialist. ,,<<Navetistul>>, locuitor simultan urban și rural, era actorul care valorifica în același timp resursele fabricii urbane și ale gospodăriei rurale. Dar acest lucru nu îl făcea nici urban, nici rural. În timp ce <<săteanul urban>>, cealaltă specie hibridă, este orășeanul care are o gospodărie rurală, ceea ce îi permite să își suplimenteze resursele pe baza schimburilor informale cu satul. Însă aceste schimburi îl fac să nu fie realmente orășean, chiar dacă nu mai este rural. <<Navetistul>> și <<săteanul urban>> devin prototipul actorilor ratați ai modernității socialiste, simboluri ale unor eșecuri sistemice mai ample ale economiei socialiste neperformante, care nu își permite o forță de muncă urbanizată pe de-a întregul.” (p. 196) Având în vedere că Norbert Petrovici înclină în a concepe orașul Cluj (dar numai acest spațiu urban) drept locul de predilecție în care industria constă în principal în a construi apartamente înguste, din plăci prefabricate ieftine, pentru muncitorii nou-veniți în urbe, iar pe muncitorii respectivi drept furnici proletare gândite de la centru doar în calitate de constructori utili pe șantierele viitorului spațiu locativ, ne-am fi așteptat ca sociologul clujean să respingă terminologia așa-numitului ,,sătean urban”. Nici vorbă de așa ceva. Economia de lipsuri (nu doar) socialist, care intră pe geam după ce fusese izgonită pe ușă de Petrovici, germinase hibridul rural-urban, muncitorul care câștigă puțin pentru că o parte din consumul său necesar pentru subzistență era garantat de ograda patriarhală din mediul rural limitrof orașului. Soluția lui Petrovici este de a dizolva caracterul singular al fenomenului de underurbanization: ,,Proletarizarea parțială ar părea, în acest context, efectul unor moduri de producție mai puțin dezvoltate, care nu au fost încă subsumate complet modurilor capitaliste. Sunt grefe moderne pe organizări mai arhaice, care produc hibrizi.” (p. 199) Or, dacă ne uităm la cum a avut loc sporirea demografică a marilor conurbații capitaliste din semiperiferiile și periferiile lumii în ultimul secol (Brazilia, Argentina, India etc.) se remarcă același fenomen de underurbanization. Dacă nu era deja prezivibil la Norbert Petrovici, se poate nota esența superpozabilă a capitalismului contemporan și a socialismului real, ambele capabile de dezvoltaționism în planul economiei politice, adoptată voluntarist de elite ca ghid de investiții. Cum se explică prezența fluxurilor migratorii? ,,Există o legătură agregată puternică între nivelul de investiții la nivel sectorial și fluxurile de migrație. Investițiile în agricultură s-au comportat ca un factor de eliberare a populației, în timp ce investițiile în industrie s-au comportat ca factori de atracție a populației.” (p. 211) Interesantă este aprecierea lui Petrovici (pp. 211-215) conform căreia restructurarea satului românesc prin inaugurarea unor ,,centre civice” de către regimul socialist a corespuns cu viziunea Școlii gustiene, propusă încă din interbelic ca planul general de urmat. Nici migrația rural-urban nu diferă de ratele cunoscute în Europa Occidentală, susține Petrovici, cu toate că datele și perioadele istorice lipsesc și în acest loc. Norbert Petrovici este, de obicei, mai zgârcit cu fondul empiric decât cu generalizările generoase în cartea sa. La paginile 219-225, Norbert Petrovici reexaminează construcția de locuințe în Europa Centrala și de Est socialiste. De data aceasta, capitalul fix plasat în locuințe încetează să mai fie unul decisiv pentru industriile regiunii, deși, iarăși, Petrovici supralicitează fără probe. ,,În țările economiei de piață, locuințele reprezintă cam o cincime din formarea brută de capital fix în anii 1970-1980. Ofer estimează că în țările socialiste ele reprezintă cam o treime. Însă punctul de pornire în urbanizare este foarte important. Faptul că întreaga regiune (cu excepția Cehoslovaciei și Germaniei de Est) a avut rate foarte mici de urbanizare în anii 1940 face ca nevoile populației să fie semnificative. Însă ca să acopere nevoile într-un ritm mult mai mare (raporturile dintre locuințe și gospodării), țările socialiste ar fi trebuit să aloce construirii de locuințe cam două treimi sau chiar totalitatea (depinde de țară) fondului de investiții în capital fix. Ceea ce ar fi însemnat că locuințele ar fi trebuit să ocupe între 70% și 100% din formarea brută de capital fix.” (p. 224) Se poate trage de aici concluzia că Norbert Petrovici adoră să facă știință la timpul condițional optativ. Nu industria productivă, ci construirea de blocuri este hobby-horse-ul lui.
În capitolul 7, care, aidoma capitolului trei, nu se integrează structural în ansamblul cărții, având aerul unui studiu autonom, autorul ne luminează cu privire la obiectul său central de studiu: ,,Analizez nașterea <<zonei urbane>>, o categorie de analiză și de practică, așa cum a fost dezvoltată de Miron Constantinescu și de asociatul său, Henri H. Stahl. Acesta a fost principiul dispozitiv care a legat creșterea economică la nivel subnațional și a permis planificatorilor să reglementeze economia ca un set de lanțuri de producție interconectate” (p. 229). Meseria de sociolog în comunism, în ciuda penalizării sale după 1980 în România, este descrisă admirativ de Norbert Petrovici, ca într-o necerută pledoarie pro domo. Dezvoltaționismul e pregnant în paradigma sociologilor agreați de regim, dar proveniți din defuncta Școala gustiană. Cum se definește zona urbană din perspectiva lor? ,,În jurul unui nucleu central, care este oraș-matcă, se întinde un teritoriu <<preorășenesc>> destul de larg, caracterizat prin existența unor <<localități-dormitor>> și – adaug – a unor <<localități-satelit>>, cu caracter semiindustrial. Dincolo de această zonă, o alta, purtând numele de zonă <<periurbană>>, e caracterizată prin specializarea în producerea de alimente perisabile, de consum imediat, necesare orașului, abia după aceea urmând zona propriu-zis <<agricolă>>. Dar și aceasta, pe măsură ce agricultura se industrializează, încetează de a fi rurală, pentru ca și în sate să asistăm la un proces care poate fi numit de <<urbanizare>>, în sens de ridicare a nivelului și stilului de viață de la cel arhaic, rural, la cel modern, urban.” (p. 238) Rolul capitolului șapte nu este, însă, acela de a evidenția conceptul de ,,zonă urbană” în afara sociologiei ca domeniu științific de producere a cunoașterii, ci, mai ales, de a sublinia locul important (chiar periculos pentru autonomia disciplinei în sine) pe care l-a ocupat sociologia, ca instrument de producere a cunoașterii oficiale și hegemonice, în primele decade de industrializare comunistă.
În capitolul 8, ,,circuitele de acumulare” de capital, adică, de facto, gama de exporturi și importuri existente în România între 1948-1989, sunt integrate în istoria economică a României socialiste. Impactul industrializării din anii ’50, ’70 și apoi, sub forma unui alt val, în anii ’80 este asociat cu rata și diversitatea exporturilor, care, după 1970, sunt orientate spre schimburi comerciale cu piața globală capitalistă. Departe de a poseda o economie autarhică, România este un stat dezvoltaționist vulnerabil la crizele globale de după 1970 în centrele capitalului mondial. Problematică și îndoielnică este, însă, asumpția sociologului Norbert Petrovici că economia României este financializată doar pentru că regimul Ceaușescu acorda credite preferențiale de investiții țărilor prietene din Sudul Global. Se vorbește, în plus, de absența unei politici dezvoltaționiste în anii 1980-1989, în condițiile în care exporturile și producția națională atinseseră o cifră record în istoria recentă a țării și investițiile industriale aveau rate superioare celor din anii ’50. Pe de o parte România era mai conectată ca niciodată la fluxurile comerciale ale Occidentului, unde își vindea mărfurile, în pofida austerității interne impuse de Ceaușescu ca măsură temporară de a plăti datoria externă la FMI, iar, pe de altă parte, Norbert Petrovici discută despre abandonarea politicilor ,,dezvoltaționiste”. România socialistă, era, din punctul de vedere al sociologului clujean, cât pe ce să intre de la sine în rândul țărilor capitaliste neoliberale. Pesemne că anul 1989 nu ar fi contat în cele din urmă prea mult în politicile economice ale României contemporane, terapiile de șoc postcomuniste constituind simple halucinații interpretative, deliruri stângiste. ,,În 1982, conducătorii Partidului Comunist propun o serie de ajustări printr-un set de politici economice interne, prin care leagă prețurile bunurilor interne, inclusiv al celor comune, de prețurile bunurilor importate. Dar, prin aceste ajustări, ei renunță de-a lungul anilor 1980 la modelul dezvoltaționist. Mai întâi se restrânge bruma de piață internă de bunuri de consum printr-un nou set de politici de austeritate, la fel de dure ca în anii 1950. Importurile scad dramatic, în timp ce crește volumul exporturilor, precum și diversitatea bunurilor exportate. Scopul major este plata datoriei externe și transformarea României în creditor pe piețele externe. Austeritatea este folosită nu pentru a finanța expansiunea capitalului fix, ci pentru acumularea de valută. Se renunță la industrializare și la retehnologizarea continuă, obiectul fiind acum expansiunea creditelor pe care le acordă România altor țări din Sudul Global. Practic, economia României este financializată.” (p. 285)
În concluzie, agenda sociologului Norbert Petrovici în Zona urbană constă dintr-o idee directoare și altele subordonate, nu întotdeauna derivând direct din ideea-sursă: socialismul est-european, euro-asiatic și asiatic din secolul al XX-lea nu doar că nu excedează cerințele luptei pentru emancipare și progres social, fundamental anticapitaliste, ci se integrează în orizontul mai larg al dezvoltării moderne, de apărare mimetică și, prin urmare, conformistă, dar și competitivă, de centrele capitaliste dezvoltate. ,,O astfel de problematizare a istoriei României pune în discuție relația dintre centru și periferie, apelând la limbajul conceptual al teoriilor sistemului-lume. Socialismul devine o modalitate specifică de a răspunde la problemele dependenței, alături de alte tipuri de încercări. Organizarea producției și modurile în care sunt organizate antagonismele sociale ce derivă de aici joacă un rol central în această schemă analitică. Gestionarea acestor antagonisme și formarea consensului hegemonic condiționează diferitele opțiuni posibile. Modernizarea prin dezvoltare industrială a fost un regim specific hegemonic care a condiționat organizarea producției între 1860 și 1980. După 1980 avem noi forme de organizare a extracției de surplus și de acumulare la nivel global, coordonate de centrele capitaliste, care schimbă jocul și în periferie.” (p. 295) Celelalte idei directoare sunt, respectiv, legate de poziția ,,centrală” a ramurii de construcții în România socialistă și de crearea rețelei de producție și consum arondată conceptului sociologic de ,,zonă urbană”, despre care Petrovici nu ne dovedește ce rezultate a dat în realitate.
Norbert Petrovici nu reușește, prin urmare, să propună o teorie coerentă și o bază factuală convingătoare în acest sens. Cartea sa îmbină o serie de conspecte din literatura sociologică existentă cu interviuri, tabele statistice, nu întotdeauna concludente sau limpezi: Zona urbană ar fi câștigat mai mult dacă ar fi fost scrisă de un economist versat, dublat de un sociolog riguros. Norbert Petrovici, după cum s-a mai observat, sare de la un subiect la altul în numai câteva zeci de pagini, aglomerează informații care sunt mai degrabă irelevante pentru teza principală a cărții sale, ba chiar scrie uneori într-o modalitate intenționat confuză, chiar prolixă, suferind de un pronunțat retorism academic. Însă, una peste alta, Zona urbană merită o atenție deplină, dar și apreciere pentru travaliul de a scrie și de a acoperi o bibliografie de peste treizeci de pagini, puțin cunoscută în mediul academic hemiplegic din România, și respectul pentru un cercetător român onest, tenace și harnic în proiectele sale științifice.