Piketty, un social-democrat aşezat, are talentul de a aborda cuminte şi cu argumente atente subiectele esenţiale ale momentului. Un exemplu bine ascuns sub preş în UE este tensiunea Est-Vest. NU e aşa populară precum tensiunile Nord-Sud, mai e şi bine învelită în “conflicte culturale”, Ungaria şi Polonia au readus la modă diverse forme de autohtonism conservator, în replică. Însă faptul că retorica politică e dubioasă nu înseamnă absolut deloc că motivul tensiunilor nu e real:
Between 2010 and 2016, the annual outflow of profits and incomes from property (net of the corresponding inflows) thus represented on average 4.7% of the gross domestic product in Poland, 7.2% in Hungary, 7.6% in the Czech Republic and 4.2% in Slovakia, reducing commensurately the national income of these countries
By comparison, over the same period, the annual net transfers from the European Union, that is, the difference between the totality of expenditure received and the contributions paid to the EU budget, were appreciably lower: 2.7% of the GDP in Poland, 4.0% in Hungary, 1.9% in the Czech Republic and 2.2% in Slovakia (as a reminder, France, Germany and the United Kingdom are net contributors to the EU budget of an amount equivalent to 0.3% – 0.4% of their GDP.
Profiturile extrase din est sunt cu mult mai mari (aproape duble) decât ceea ce se cheamă “ajutor european”. De aici trebuie să pornească discuţia. De aici şi de la drepturi sociale cu jumătate de măsură acordate pentru estici în raport cu UE. Investitorii au încurajat o politică a salariilor mici şi a marjelor de profit enorme, comparabil cu ce aveau pe acasă.
Foarte interesantă e şi concluzia lui Filip Novokmet (aveţi acolo lucrarea lui de doctorat gratis de dwldat, abia aştept s-o citesc) citată de Piketty: în Est inegalităţile au rămas totuşi la cote destul de mici dintr-un motiv foarte simplu, anume că profiturile au fost extrase din ţările respective. Aş adauga că trăim un reviriment al inegalităţilor în Est, în România cel puţin, prin simplul fapt că au reuşit să găsească noi forme de stipendii şi privilegii şi noi forme de spoliere a populaţiei, în paralel cu spolierea principală, în forţă, a investitorului mare care plăteşte taxe foarte mici.
Din păcate, ca de obicei, studiile, articolele mai serioase despre Est nu cuprind România. Aşa se întâmplă şi în intervenţia lui Piketty. Sunt sigur că cifrele ar fi şi mai spectaculoase, ce dăm în comparaţie cu ce luăm, dacă adăugăm şi cea mai ieftină mână de lucru şi cea mai puternică ofensivă a capitalului multinaţional din ultimul deceniu. Iar această problemă pusă pe masă de Piketty ar trebui să însemne începuturile unor critici ferme la adresa UE. Critici, nu pierderea timpului cu vis de “eliberare”. Criticile eficiente le mai poţi face cât timp eşti în interior.
Din păcate, orice critică UE se duce în barbarisme de dreapta în Est. Asta şi pentru că UE a încurajat fix mişcările intelectuale şi civice care n-au făcut decât “cântarea europei” toată ziua şi au demonizat non stop poporul prost care e nerecunoscător Bruxellesului. Reacţia a fost de aceea pe măsură: activismul globalist penibil şi plin de bani a fost compensat naţional de dansuri populare, conspiraţii penibile şi mascarada capitalului local oropsit de Soros.
Misiunea stângii şi la noi şi în Est e de aceea extrem de nepopulară: cum ataci capitalismul european şi ipocrizia bruxelleză ţinând departe tendinţele capitaliştilor şi politicienilor autohtoni de a-şi găsi noi forme de dominaţie naţionaliste în numele “independenţei?
Lumea toată se împarte între cine dă mită şi cine ia
Cea mai mare comedie anticorupţie europeană a fost un raport la nivelul Uniunii, în care doar esticii şi ceva sudici erau corupţii, restul lumii strălucea de curăţenie. Între timp au şi renunţat la raport, nu l-au înnoit. Era prea ridicol. A rămas că în UE nu se face evaziune nesimţită tocmai prin state membre, a rămas că mari companii europene nu au fost prinse în şah cu ceea ce s-ar putea chema uşor corupţie sistemică. În schimb fură toată bunăstarea câţiva moguli locali. Dacă era aşa, aveam miliardari nesimţiţi ca în Est, aici însă avem doar milionari nesimţiţi, restul a fost extras curat şi necorupt de investitori europeni, mai ales germani, cum arată Piketty.
Iar asta se reproduce la scară mică şi în România unde preocupă doar corupţia medie şi mică, e adevărat şi ea extrem de gravă şi de stresantă, dar e ignorată marea corupţie. Să mai repetăm şi că marile abuzuri s-au făcut prin intermediul unor legi cu lobbyşti insisteţi şi puternici? (vezi ultima amnistie fiscală dată ălora din imobiliare).
Mă rog, o opinie interesantă găsiţi aici, şi începe cu o observaţie interesantă despre cum harta lumii are o luminoasă bucată vestică necoruptă, iar restul e un ocean de hoţie. Superputerile economice strălucesc de curăţenie, în timp ce în lumea mai puţin dezvoltată autorităţile locale colcăie de corupţie.
Şi atunci omul nostru face o comparaţie simplă, între volumul estimat de furt clasic din bunurile publice şi evaziunea fiscală făcută de marile companii. Proporţia spune totul:
According to the World Bank, corruption in the form of bribery and theft by government officials, the main target of the UN Convention, costs developing countries between $20 billion and $40 billion each year. That’s a lot of money. But it’s an extremely small proportion – only about 3 percent – of the total illicit flows that leak out of public coffers. Tax evasion, on the other hand, accounts for more than $900 billion each year, money that multinational corporations steal from developing countries through a variety of illicit practices.
Investitorii mari îşi returnează profiturile fără să plătească o taxă rezonabilă în ţara gazdă. Asta e principala cauză a sărăcirii şi vulnerabilizării continue. Autorul aminteşte şi de rezultatele dezastruoase produse de politicile Băncii Mondiale sau FMI în ultimele decenii – şi alea pot intra ca suport al corupţiei prin felul în care au susţinut politici dure de spoliere a averilor publice în numele deschiderii pieţelor.
Sărăcia e provocată de corupţie, dar de care corupţie?
(De aia făceam anul trecut comparaţia, care unora vi s-a părut deplasată, între corupţia puternică reprezentată de bancheri #rezist aflaţi în stradă şi nişte corupţi bâlbâiţi de nivel penibil în Guvern).
Aşa că da, bătălia se dă între corupţia normalizată, corupţia civilizatoare, “de bine”, şi corupţia unor vătafi locali, mai violentă în manifestare, dar mai mică în volum. Din acest cleşte trebuie să scăpăm. În Est, de exemplu, există un soi de reviriment al corupţilor locali pe care i-a apucat criza de demnitate. Ei au confiscat lupta împotriva corupţiei centrale. Aici trebuie lucrat, şi fărâmele de speranţă într-o luptă legitimă cu aceste nedreptăţi nu trebuie lăsate să moară. Pentru câţi mai înţeleg importanţa rezistenţei împotrva acestor opoziţii care zdrobesc totul în jur, misiunea păstrării unor poziţii critice legitime este esenţială.