Săptămâna asta se împlinesc șase luni de la victoria partidului condus de Tsipras în alegerile generale din Grecia. Venită pe fondul a cinci ani de austeritate brutală, ea a fost expresia disperării a milioane de oameni simpli puși să plătească pentru o criză creată de elitele financiare și politice. În ciuda ultimelor evoluții, cred în continuare că această victorie va rămâne de o importanță istorică, din cel puțin două motive.
În primul rând, a schimbat termenii dezbaterii publice în Europa, nu doar prin revenirea „austerității” în centrul atenției, ci și prin pătrunderea în mainstream a discursului anti-austeritate: se fac auzite tot mai multe voci respectabile, de la Krugman și Piketty la Habermas și columniști în Financial Times, care vorbesc de falimentul social și economic al austerității. În al doilea rând, rezistența pusă de Tsipras Troicii, atât cât a durat, a revelat adevărata natură neoliberală și neocolonialistă a Uniunii Europene (încă o idee bună prost aplicată): nu e vorba atât de armonie și cooperare între popoare cât de interesele exigente ale marelui capital, care la nevoie calcă în picioare orice noțiune de solidaritate și democrație. Unitatea europeană e mitul de legitimare a colonialismului european – în speță german – de secol XXI[1], iar SYRIZA a contribuit la demascarea acestui mit.
Numai că toate acestea nu îi ajută cu nimic pe oamenii care au votat partidul lui Tsipras în ianuarie iar apoi „Nu” la referendum. Pentru ei, SYRIZA a întruchipat ultima speranță de a ieși din cercul vicios al austerității, iar prin capitularea consfințită joi în parlamentul elen cu sprijinul vechii puteri Tsipras a ucis acea speranță. Mai mult, e pe cale de-a aduce țara într-o situație și mai disperată decât înainte: mai multă austeritate, în special prin reducerea pensiilor și creșterea TVA-ului și a taxelor pentru fermieri (ceea ce va duce, aproape sigur, la o nouă recesiune economică); datoria externă nu va fi redusă, ci umflată cu un nou împrumut de peste 80 de miliarde de euro, urmând astfel să ajungă, cel mai probabil, la 200% din PIB până în 2016; mai grav, creditorii internaționali vor lua în gestiune bunuri publice în valoare de 50 de miliarde de euro destinate privatizării și vor coordona îndeaproape „reforma administrativă” a statului, transformând practic Grecia într-o colonie a Troicii (deja primul pas în acest sens a fost făcut prin anularea majorității măsurilor luate de Tsipras în primele cinci luni de guvernare!). Dincolo de toate astea, oamenii își vor fi pierdut speranța – până acum puteau crede în SYRIZA, acum în cine s-o mai facă? Fasciștii din Răsărit de Soare stau la pândă.
Sigur, există voci de stânga, inclusiv la noi[2], care spun că Tsipras n-a avut încotro în fața șantajului teribil al Troicii – în special al Germaniei – de a trimite țara în colaps financiar, că nu putea face mai mult în condițiile date. Așa e, nu putea face mai mult în condițiile date – tocmai de aceea ar fi trebuit să schimbe condițiile! Și au fost mai multe momente când ar fi putut s-o facă, iar primul a fost, evident, chiar după câștigarea alegerilor. N-o să spun că ar fi putut ieși din start din zona euro, fără nicio negociere, conștient fiind că nu are cu cine negocia, însă ar fi putut măcar amenința cu ieșirea din zona euro. Nu a făcut-o. Mulți am sperat că e o strategie prin care Tsipras vrea mai întâi să demaște adevărata față a Troicii – să demonstreze în fața poporului său și a întregii lumi că el a vrut să termine cu austeritatea rămânând în zona euro, dar că s-a lovit de inflexibilitatea creditorilor și obsesia lor pentru austeritate, grexitul impunându-se atunci ca singura cale de a-și onora promisiunile electorale. Am crezut în această strategie chiar și când ultima ofertă făcută de Tsipras înainte de anunțarea referendumului prevedea plata integrală și la timp a datoriilor (dar cu mai puțină austeritate și mai multă taxare a bogaților și corporațiilor) – cale lungă de la Programul de la Salonic din septembrie 2014, care prevedea anularea cel puțin parțială a datoriei și a tuturor măsurilor de austeritate (de fapt, ultima poziție radicală avută de SYRIZA) și despre care Tsipras a spus atunci că nu e negociabil.
Al doilea moment ratat de Tsipras a fost după referendumul din 5 iulie. Votul masiv pentru „Nu” – 62% la nivel național și aproape 80% printre tineri și muncitori – a reprezentat un mandat foarte clar dat de poporul grec guvernului său: „Nu mai vrem austeritatea impusă de ăștia și vă susținem chiar dacă ar însemna să mergeți până la capăt, ceea ce probabil că va trebui să faceți!” Nu spun că prin acest referendum oamenii au zis că vor să renunțe la euro, însă au zis că sunt dispuși să o facă dacă de asta e nevoie pentru a termina cu austeritatea. Tsipras însă ce a făcut în săptămâna care a urmat? În mod inexplicabil, a venit cu o ofertă substanțial mai proastă decât cea respinsă de referendum! Astfel, spațiul de manevră câștigat de Tsipras prin referendum a fost deodată oferit Troicii prin această eroare strategică monumentală.
Al treilea moment a fost la finalul negocierilor din weekendul următor, când Germania[3] a venit cu înțelegerea catastrofală creionată mai sus, pe care Tsipras a acceptat-o și apoi a trecut-o prin Parlament pe 16 iulie, declarând că nu e de acord cu ea, dar că n-a avut încotro. După cum zic și mai sus, a avut încotro. Ar fi putut evita de la bun început să ajungă în acea situație de dezavantaj care i-a permis Germaniei să vină cu o ofertă la care Schäuble nici n-ar fi visat cu câteva zile înainte. Dar chiar și în ultima clipă, Tsipras putea și trebuia să refuze acea ofertă! Trebuia să refuze nu numai pentru că se opune valorilor și principiilor partidului pe care-l conduce, nu numai pentru că a câștigat alegerile tocmai fiindcă a promis să termine cu austeritatea, nu numai pentru că a reprezentat ultima speranță a milioanelor de greci loviți de criză în ultimii cinci ani, nu numai pentru că milioane de oameni din alte țări europene au sperat ca o victorie a sa împotriva Troicii să fie preluată și în țările lor – în primul și în primul rând trebuia să refuze pentru că această înțelegere este infinit mai rea decât alternativa (ieșirea din zona euro). Este o înțelegere cu consecințe grave pe termen lung, care ar arunca Grecia în abisul austerității, al recesiunii economice și al inegalităților sociale și care, pe deasupra, ar condamna-o pe termen nedefinit la statutul de colonie a Troicii, văduvită de orice putere reală asupra propriului destin.
De ce a ratat Tsipras aceste momente în care putea obține mult mai mult? De ce a ajuns să capituleze și să ofere grecilor un orizont și mai sumbru decât înainte? Pentru că marea sa greșeală a fost să creadă că poate învinge în fața elitelor politico-financiare ale Europei jucând după regulile lor, adică rămânând în cadrul unei uniuni monetare care a fost special creată ca să servească interesele acestor elite. Cum bine punctează Costas Lapavitas într-o intervenție de zilele trecute, moneda euro cristalizează raporturile de putere dintre țările europene și raporturile de clasă din cadrul acestor țări (iar asta s-a văzut cel mai bine chiar la referendum, când stratificarea socială a votului a fost evidentă). Tsipras a comis eterna greșeală a reformismului – iluzia că poți învinge sistemul din interior.[4] De la bun început, singura șansă de a termina cu austeritatea nu a fost decât una singură – ieșirea din zona euro.
Așa e, grexitul nu ar fi deloc ușor, însă scenariile apocaliptice prevăzute de unii în cazul în care se ajunge acolo se bazează pe simulări și calcule determinate de actualele condiții structurale ale situației economice. Or, grexitul ar fi reprezenta tocmai schimbarea acestor condiții structurale. Cum ar arăta atunci o astfel de schimbare? Conform aceluiași Lapavitsas, s-ar impune, în primă fază, anularea unilaterală a datoriei, naționalizarea băncilor, menținerea controlului asupra capitalului (cum mulți au zis deja, jumătate din treabă deja a fost făcută prin impunerea acestui control înainte de referendum), trecerea la drahmă la paritate cu euro și organizarea distribuției bunurilor de bază (mâncare, medicamente, petrol). Ar urma, foarte probabil, câteva luni de recesiune economică (în cazul Argentinei, de pildă, a fost vorba trei), moneda ar fi la început devalorizată, iar puterea de cumpărare a celor cu depozite bancare ar scădea (deși ar scădea și valoarea relativă a datoriilor lor), ceea ce ar afecta consumul și întreprinderile mici și mijlocii. Însă după aceste luni dificile, economia ar începe să-și revină și să atingă, în 12-18 luni, cote pozitive de creștere, iar asta din cel puțin trei motive: recucerirea pieței domestice de către sectorul privat grecesc, creșterea exporturilor și demararea de investiții publice care ar crea locuri de muncă și astfel stimula consumul. Da, grexitul ar fi dificil, dar nici pe departe atât de devastator pe termen mediu și lung ca scenariul actual pus la cale de Germania, care aruncă Grecia în bezna austerității, a stagnării economice și a aservirii economice și politice pentru ani buni de acum înainte.
Orice analiză de stânga trebuie să pornească de la caracterul anti-democratic și neocolonialist al elitelor europene, dezvăluit întregii lumi de-a lungul acestor luni, însă asta nu trebuie să eludeze erorile și limitele guvernului grec din ianuarie și până azi. Cu alte cuvinte, una e ticăloșia Troicii, alta e capitularea lui Tsipras, cu mențiunea că această capitulare nu a fost cauzată de mișelia ori oportunismul lui Tsipras (abia atunci am fi vorbit de trădare), ci pur și simplu de limitele viziunii sale reformiste, care nu puteau produce alt deznodământ. Dacă ar fi fost consistent cu doctrina și promisiunile partidului pe care-l conduce și, mai ales, dacă s-ar fi ridicat la înălțimea elanului popular din jurul referendumului, Tsipras ar fi ales, măcar în ceasul al doisprezecelea, grexitul – nu numai pentru că e de preferat scenariului neocolonialist impus de Troica, ci și pentru că ar fi reprezentat prilejul ideal pentru SYRIZA (care pe hârtie aderă la socialismul democratic) de a porni de la zero și de a pune bazele unei societăți mai juste și mai democratice.
Totuși, să nu-l confundăm pe Tsipras cu SYRIZA. Peste jumătate dintre membrii comitetului central al SYRIZA au respins înțelegerea cu Troica. Nu a fost de ajuns pentru a-l întoarce din drum pe Tsipras, însă poate fi începutul unei noi rezistențe. Tsipras va fi de-acum probabil nevoit să se bazeze pe sprijinul parlamentar al opoziției, ceea ce ar putea duce la noi alegeri anticipate. Astfel, facțiunile din SYRIZA care resping înțelegerea ar putea să pregătească până atunci – fie sub același nume ori altul – o noua rezistență anti-austeritate alături de celelalte forțe progresiste din Grecia care refuză capitularea. Această mișcare ar trebui să coaguleze sentimentul popular împotriva austerității exprimat atât de limpede la referendum și să promită ieșirea din zona euro ca singură cale de-a evita afundarea în prăpastia în care țara se află de cinci ani încoace. Poate exista viață după capitularea lui Tsipras: SYRIZA se poate reinventa prin revenirea la valorile sale fondatoare și agenda care a adus-o la putere, dar trebuie s-o facă cât mai repede. SYRIZA trebuie să lupte dacă vrea să existe.
[1] Reorientat acum spre propriul continent, că în restul lumii nu mai e loc de alții.
[2] Apropo de stânga din România, chestiunea grecească a avut un dublu efect asupra ei: a adus-o parțial laolaltă în jurul unei cauze comune (vezi petiția de solidaritate lansată aici, iar apoi protestul din București din ziua referendumului), dar i-a și reliefat diviziunile, unii dintre stângiști preferând, la fel ca establishment-ul social-democrat european, să ia partea creditorilor, iar alții opunându-se din start „trădătorilor” de la SYRIZA, în spiritul profund sectar al KKE (care a respins a priori orice colaborare cu guvernul Tsipras deși ar fi putut juca un rol important în menținerea acestuia pe poziții mai radicale).
[3] Căci dacă Troica e cea care controlează de fapt zona euro, atunci Germania e cea care controlează de fapt Troica. Asta nu înseamnă că FMI e peste noapte mai progresist decât alde Schäuble. FMI îi poate surprinde plăcut pe unii cu condițiile ceva mai blânde pe care le cere – fie ștergerea unei părți din datorie, fie prelungirea termenului de plată. Însă poziția asta e progresistă doar în aparență: știm că prima variantă e exclusă de Germania, deci se va ajunge la prelungirea perioadei de plată, adică exact ceea ce FMI a urmărit întotdeauna cu țările îndatorate – căci cu cât datoria se prelungește mai mult, cu atât se prelungește și se consolidează raportul de dominație economică și politică asupra țării îndatorate, căreia îi poți dicta ce să taie, ce să de-reglementeze și, mai ales, ce să privatizeze și cui. Nu degeaba FMI va juca un rol principal în gestionarea bunurilor de stat ale Greciei în valoare de 50 de miliarde de euro.
[4] Din păcate, nici măcar cartea reformismului nu a jucat-o cum trebuie: marile reforme s-au obținut sub presiunea unei amenințări de schimbare radicală, iar Tsipras ar fi putut obține o înțelegere mai favorabilă dacă ar fi amenințat cu grexitul, însă nu a făcut-o nici măcar după referendum!