de JOSEPH STIGLITZ in Romania Libera
Tocmai când credeam că situaţia nu se mai poate înrăutăţi, asta s-a întâmplat. Chiar şi unele dintre statele aparent „responsabile” din zona euro se confruntă cu spectrul dobânzilor mai mari. Economiştii de ambele părţi ale Atlanticului discută acum nu doar despre supravieţuirea euro, dar şi despre cum se poate face ca prăbuşirea monedei să se lase cu cea mai mică agitaţie posibilă. E tot mai clar că liderii politici din Europa, cu tot angajamentul lor în favoarea supravieţuirii euro, nu înţeleg prea bine de ce e nevoie pentru ca moneda comună să funcţioneze. Viziunea care s-a impus la introducerea euro a fost cea conform căreia ar fi nevoie doar de disciplină fiscală – adică nici o ţară nu avea voie să aibă deficit fiscal sau datorie publică prea mare. Totuşi, Irlanda şi Spania înregistrau surplusuri bugetare şi aveau datorii reduse înainte de criză, dar au trecut repede la deficite mari şi datorii ridicate. Aşa că acum liderii europeni spun că, de fapt, deficitul de cont curent al ţărilor din zona euro trebui ţinut sub control. În acest caz pare straniu că, pe măsură ce criza continuă, portul sigur pentru investitorii globali e America, ţara care a înregistrat deficite uriaşe de cont curent timp de ani buni. Cum va distinge deci UE între deficitele „bune” de cont curent – în situaţia în care un guvern creează un climat favorabil afacerilor şi generează intrări masive de investiţii străine – şi deficitele „rele” de cont curent? A preveni deficitele păguboase ar implica o intervenţie mult mai serioasă în sectorul privat decât ar presupune doctrinele neoliberale, la modă în momentul introducerii euro. În Spania, de exemplu, banii s-au dus de la bănci private spre sectorul privat. Ar trebui o asemenea exuberanţă iraţională să forţeze guvernul să calce vrând-nevrând frâna investiţiilor publice? Înseamnă asta cumva ca guvernul să fie nevoit să decidă care dintre fluxurile de capital – de pildă investiţiile în imobiliare – sunt rele şi, ca atare, urmează să fie taxate sau stăvilite în vreun alt fel? Pentru mine ideea ar avea sens, dar pentru susţinătorii pieţei libere a UE ar trebui să fie motiv de aruncat cu anatema. Căutarea unui răspuns limpede şi simplu aduce aminte de discuţiile care au urmat peste tot în lume unor crize financiare. După fiecare criză apare o explicaţie, contrazisă sau condamnată la irelevanţă de următoarea criză. Criza din anii 1980 din America Latină a fost indusă de împrumuturile în exces; dar asta nu a mai putut explica şi criza din Mexic din 1994, aşa că aceasta a fost atribuită economisirii insuficiente. Apoi a venit Asia de Est, unde rata de economisire era ridicată, aşa că noua explicaţie a fost „calitatea guvernării”. Dar nici asta nu prea suna logic, din moment ce ţările scandinave – cu cea mai transparentă guvernare din lume – se zbătuseră şi ele într-o criză cu câţiva ani în urmă. Interesant e că avem un fir roşu care leagă toate aceste cazuri, plus criza din 2008: sectorul financiar a avut un comportament deficitar şi a greşit analiza bonităţii şi gestionarea adecvată a riscului. Aceste probleme o să apară cu sau fără euro. Dar euro a îngreunat posibilitatea de reacţie a guvernelor. Şi problema nu e doar că euro le-a răpit două instrumente-cheie de ajus-tare – rata dobânzii şi cursul de schimb – şi nu le-a înlocuit cu nimic, sau că mandatul Băncii Centrale Europene e să se concentreze pe inflaţie, pe când provocările de azi se numesc şomaj, creştere economică şi stabilitate financiară. Fără o autoritate fiscală comună, piaţa unică a deschis calea concurenţei prin impozite – o spirală negativă în care toţi încearcă să atragă investiţii şi să crească producţia, care poate fi apoi vândută liber în toată UE. Mai mult, libertatea de circulaţie a forţei de muncă înseamnă că indivizii pot alege dacă să mai plătească datoriile părinţilor: tinerii irlandezi pot părăsi ţara, fugind astfel de plata obligaţiilor asumate prosteşte de guvernul lor pentru salvarea băncilor. Sigur, se presupune că migraţia e bună, pentru că realocă munca acolo unde profitul generat de ea e cel mai mare. Dar tipul acesta de migraţie, de fapt, subminează productivitatea. Migraţia este, desigur, parte din mecanismul de ajustare care face ca America să funcţioneze ca o piaţă unică şi cu o monedă unică. Mai important e însă rolul guvernului federal în asistarea unor state care se confruntă, să zicem, cu un şomaj ridicat, prin alocarea unei porţii suplimentare de venituri din taxe – adică aşa-numita „uniune de transfer”, atât de detestată de mulţi germani. Dar Statele Unite sunt inclusiv dispuse să accepte depopularea unor întregi state care nu pot face faţă competiţiei. (Unii atrag atenţia că asta înseamnă că marile corporaţii îşi pot cumpăra senatori din statele respective la preţuri mai mici.) Dar sunt ţările europene cu productivitate scăzută dispuse să accepte depopularea? Sau, ca să întrebăm altfel, sunt ele dispuse să facă faţă suferinţei unei devaluări „interne”, un proces care a eşuat când standardul era aurul şi eşuează şi acum, sub euro?