Este titlul unui articol al lui Kant[1], publicat în 1786, în aceeași revistă – Berlinische Monatsschrift – în care, cu doi ani în urmă, a apărut și „Ce este luminarea”.
Peste un an, în ediția a doua a Criticii rațiunii pure[2], Kant avea să insiste: gândirea însoțește toate reprezentările și le dau sens[3], iar a gândi înseamnă a construi un obiect reprezentat, cu ajutorul operațiilor ce implică „straturi” interdependente: unul logic, în care are loc tranzitivitatea proprietăților cunoscute, și celălalt metodologic/constructiv, în care gândirea reprezentărilor presupune deja concepte (deoarece altfel, reprezentările înseși nu ar putea fi gândite) și se construiesc concepte ce compensează caracterul inerent limitat al datelor senzoriale și, astfel, dau gânduri coerente despre lucruri / pur și simplu, dau cunoștințe.
Dar în articolul din 1786, Kant deja arătase că, atunci când rațiunea nu are nicio intuiție despre obiect (deci despre ceva necunoscut), ea nu poate decât să examineze „conceptul cu care vrem să ne aventurăm asupra oricărei experiențe posibile” pentru a aduce sub concepte „cel puțin raportul obiectului cu obiectele experienței”[4]. „Rațiunea”, amintește din nou Kant, „are nevoie de un temei explicativ”[5]. Altfel spus, urmărirea riguroasă a semnificațiilor conceptelor ne permite să legăm proprietăți și să deducem apartenențe și specificități, deci ce înseamnă noul obiect, înainte necunoscut: adică ne permite să avem cunoștințe noi.
*
Dar atunci când examinarea conceptului lipsește – înlocuită fiind de folosirea practică a intuiției prime – avem de a face cu păreri, iar unii cred că aceste păreri sunt absolut legitime: că sunt adevărate, „(căci ultima piatră de încercare a adevărului este totdeauna rațiunea)”[6], deci suficiente ca explicații. Ceea ce, putem conchide, duce și la o neglijare, dacă nu disprețuire, a căutării mai departe a explicațiilor și temeiurilor.
Diferența dintre părere și explicația ce urmează „principiile obiective ale rațiunii”[7] ce constau în urmărirea „legilor” după care se manifestă „cauzele” fenomenelor[8], este dată tocmai de:
– „credința de rațiune”[9] pe care se întemeiază părerile: adică pe credința că, având loc cu ajutorul instrumentelor rațiunii (inferența logică), părerile dau un adevăr la fel de obiectiv ca și examinarea atentă, critica și verificarea coerenței și consistenței declarațiilor/teoriilor; și
– „nevoia rațiunii” – care este un principiu subiectiv – de „a presupune ceva ce îi este inteligibil, pentru a explica astfel” fenomenul dat[10].
Ca urmare, părerile au un „temei subiectiv de deosebire”[11], și sunt „subiectiv suficiente”: și numai dacă intenționează să evolueze integrând cunoașterea, pot ele deveni știință. Dimpotrivă, dacă părerile nu conțin temeiuri obiective, „credința nu poate nicicând să devină o știință prin nicio întrebuințare a rațiunii”[12].
Părerile – așadar, inerent subiective – sunt date și despre „obiecte suprasensibile”[13]: adică, mai clar pentru noi, despre concepții furnizate pentru a mobila spațiul mental al elementelor de conținut între care omul face tot felul de legături, și a căror funcție este și aceea de criterii pentru judecăți.
Or, este imperios ca oamenii să aibă și despre „obiecte suprasensibile” nu doar opinii ci, mai ales, explicații coerente bazate pe temeiuri obiective.
*
Ideea e cunoscută din antichitate: deosebirea dintre opinie și „știință”/cunoștință întemeiată. Dar Kant a relevat de aici o problemă: arzătoare nu doar în secolul al XVIII-lea, ci și astăzi. Aceea a modului în care concepem faimosul deziderat libertatea de a gândi.
Adică, libertatea de a gândi nu înseamnă libertatea de a exprima orice părere pe care „fiecare și-o poate face după bunul său plac”[14]. Desigur că putem exprima orice părere, iar ceilalți pot judeca în ce măsură părerea este cât de cât rațională. Dar libertatea de a gândi este intim împletită cu responsabilitatea gândirii. Ca urmare, libertatea de a gândi constă, înainte de toate, în controlul asupra temeiurilor ideilor noastre. Și mai clar: în efortul de a aduna temeiuri obiective și de a se supune temeiurilor obiective ale coerenței raționale.
Nu, libertatea de a gândi nu este permisivitatea față de înlocuirea argumentelor cu emoții și idei confuze, ci ceva foarte precis: este capacitatea rațiunii de a se desfășura în funcție de propriile sale legi ce structurează ideile, adică rezultatele ei, dar totdeauna în relație cu mediul social, prin comunicare. Kant a definit libertatea de a gândi astfel:
– „este în primul rând opusă constrângerii civice…acea putere exterioară care smulge omului libertatea de a-și comunica deschis gândurile sale îi ia și libertatea de a gândi, adică singur comoară care ne mai rămăsese încă în condițiile stării burgheze și prin care poate fi obținut un mijloc împotriva oricărui rău al acestei stări”[15];
– în al doilea rând, este opusă constrângerii morale întreprinsă de „unii cetățeni (ce) se ridică prin tutelări peste alții” și proscriu – prin formule de credință prescrise, și prin inducerea fricii în fața pericolului unei cercetări proprii – „orice examen al rațiunii, printr-o impresie prematură asupra spiritelor”[16];
– în al treilea rând, înseamnă „a nu aservi rațiunea nici unor alte legi decât cele pe care și le dă ea însăși”, căci altfel, subordonată aberațiilor, este „pierdută”[17].
*
Intelectualii, cărora li se adresează expres Kant, pot fi atât de confuzi în ceea ce privește folosirea controlată rațional a gândirii, încât – poate și din cauza unor anterioare exagerări, fie de ordine prea mare, inevitabil redusă la scheme simple, la mecanicism, fie de speculație în sensul comun al acestui cuvânt, deci ca urmare a impresiei că rațiunea ar fi „înceată și greoaie” [18]– ei pot, căutând să dovedească geniul iluminat, să se complacă în avânturi[19] de iraționalism, obscuritate, vag, incoerență.
Acești intelectuali, prea convinși de independența capacității rațiunii de orice îngrădire, nu mai recunosc „nicio datorie”[20]. Dar tocmai această credință intelectuală în libertatea neîngrădită de a nu judeca asupra consecințelor duce, „în marea debandadă”, la intervenția autorității publice: deci la suprimarea libertății de comunicare / de gândire[21].
Folosirea rațiunii potrivit legilor ei ce dau temeiuri obiective ideilor este subordonată numai binelui moral și duce la acesta. Or, dacă folosirea rațiunii este pervertită, suprimarea libertății de a gândi atinge nu doar dorința intelectualilor de a experimenta neîngrădirea ci, mai ales, restul oamenilor: care sunt „fără vină” și ar fi fost dispuși să se servească de „libertatea conform legii și prin aceasta și în conformitate cu scopul unei lumi mai bune”[22].
*
Este ideea de mai sus un atac aluziv la intelectualii prea revoluționari? Mai degrabă, nu: „libertatea conform legii” este a rațiunii, nu a comportamentului social. Și, deși Kant a fost adeptul liberalismului utopic în care realizarea și a logicii societății moderne/capitaliste și a logicii unei monarhii luminate urmau să ducă la o lume mai bună, intenția sa a fost – și aici – să fundamenteze acest mai bine moral prin manifestarea consecventă a rațiunii. Dar deja demult a evidențiat el că această manifestare consecventă duce la înțelegerea de către oameni a criteriilor morale sine qua non, iar filosofia ce se ocupă de modalitățile și procesul de constituire a cunoașterii este, în ultimă instanță, subordonată filosofiei morale.
*
Scopul notației de față nu este, însă, a intra în detalii tehnice – azi fie cunoscute, și nu doar de către filosofi, deoarece Kant a fost părintele fondator al cercetărilor contemporane ale minții sau, mai larg, ale conștiinței, fie exterioare preocupărilor unor cititori neprofesioniști ai filosofiei. Ci a semnala că filosofia este interesată de aceleași lucruri ca oamenii obișnuiți, și chiar pornește de la sensuri comune pentru a le descifra sensurile profunde: dar care sunt intuite, presupuse/incluse în expresiile comune ce descriu comportamente comune.
Cuvântul de la care a pornit Kant este a se orienta. Desigur, cuvântul este legat de spațiu, de geografie, dar are și un sens figurat; despre cineva care își exprimă insistent și repetat adeziunea la punctul de vedere dominant, societal sau doar în organizații/microgrupuri – punct de vedere vulnerabil în mod evident sau cel puțin declanșând contra-argumente – noi spunem persiflant: „s-a orientat”/ „se orientează”.
Kant a explicat sensul figurat ca opus celui propriu. Desigur, el nu s-a referit la manifestarea socială pervertită. Dar a considerat că, dacă oamenii nu gândesc potrivit criteriilor formale (conceptuale și logice) și de conținut (informaționale, în funcție de dovezile empirice complexe, adică evidențiind și cauzele cele mai îndepărtate și nu doar cele imediat legate de evenimentul prezent), deci dacă nu gândesc pe baza temeiurilor obiective, atunci „se orientează” doar la figurat: doar potrivit credințelor și nevoilor subiective, aici și acum. Sec vorbind, ei au doar opinii/păreri/impresii, nu cunoștințe întemeiate și capabile să dezvăluie adevărul: adică, în plus față de vorbăria convinsă că relativismul ar fi semnul inteligenței ultime, ei nu au o reprezentare coerentă despre lucruri și capabilă să susțină acțiunile ce îmbogățesc realitatea cu sensuri umane.
Sigur că – din moment ce gândirea este dată de oameni și astfel ideile nefiind o entitate asemenea pietrelor sau apei, ci creații intangibile ce vibrează în funcție de existența concretă a creatorilor lor – ea (gândirea) este subiectivă. Dar problema nu este această origine subiectivă a gândirii despre lume, ci aceea a valorilor pe care această subiectivitate le implică: adică a criteriilor-scopuri-repere pentru cunoaștere și acțiune umană. Iar Kant a demonstrat nu doar această origine și constituție subiectivă, ci și, subliniind răspicat, rostul ultim al rațiunii: valorile morale ce determină comportamentul ființelor dotate cu rațiune. Adevărul este o valoare în cunoaștere și, astfel, modul în care el ghidează procesul de înțelegere și comunicare a înțelegerii este subordonat moralei. De aceea, opiniile transmise strident și în evidentă discordanță cu starea reală relevă o falsă orientare a gândirii, una care mimează efortul omenesc de a contribui la puterea speciei umane prin rațiunea ei.
*
Totuși, ce determină existența acestor opinii care denotă că emitentul lor „se orientează”? Ei bine, aici ar trebui să ne separăm definitiv de teoria care vorbește despre oameni în general, și echivalează punctele de vedere exprimate pentru a plăcea celor dragi, sau pentru a nu supăra sau a fi politicos în relații private, cu obediența clamată prin aprobări necondiționate ale celor care domină într-un fel sau altul spațiul public. Generalizările despre „toți” ce sunt „fățarnici, ipocriți, se disimulează, pentru că, nu-i așa?, a face compromisuri e firesc” sunt, ele însele, false.
Spațiul public este cel în care se presupune că toate atitudinile – deci în esență, pozițiile exprimate discursiv – sunt universalizabile, adică (a) pot fi asumate de toți, (b) deoarece reprezintă obiectivul tuturor și al fiecăruia în parte de a fi și a se manifesta ca ființă unică și irepetabilă, scop al speciei umane și emblemă a ei, și nu de a fi doar mijloc pentru satisfacerea nevoilor unora[23]. Iar dacă pozițiile nu sunt universalizabile, înseamnă că spațiul public este confiscat de grupuri sociale care impun valori restrictive și au puterea să forțeze aprobarea acestor valori de către întreaga societate, deci și de către cei din afara grupurilor dominante. Aici, caracterul confiscat al spațiului public se opune unui sens constitutiv al atitudinii umane în principiu: această atitudine umană în principiu a fost denumită de Giambattista Vico sensus communis, simţ al dreptăţii şi al binelui comun, rezultat prin viaţa comună şi „determinat de formele de organizare şi scopurile sale”[24].
Este evident că relațiile private concrete nu sunt universalizabile. Nu vom spune niciodată că exagerările sau afirmațiile în privat care sunt reciproce ar fi semne de supușenie. Doar cele care sunt unilaterale sunt astfel: dar deja această situație reflectă relațiile sociale din spațiul public și le este subsumată.
*
Așadar, cei care „se orientează” o fac în spațiul public confiscat. Și ei o fac repetat și subliniat: și pentru că numai manifestarea aliniată le arată părtinirea, adică cel puțin asumarea de către ei a pozițiilor dominante, dacă nu chiar – cred ei – apartenența la aceste poziții, și pentru că manifestarea aliniată le-a devenit „a doua natură”, adică a fost deja internalizată în corpul trăirilor lor psihice. De ce spunem că această manifestare aliniată a fost deja internalizată? Deoarece deja numai prin această atitudine se simt ei bine, adică într-o zonă de confort psihic pe care nu o mai conștientizează.
*
Cei care „se orientează”, se supun. Ei fetișizează autoritatea, oricare ar fi ea și, concret, mai multe autorități în același timp. Iar „autoritatea” nu este, cum s-ar presupune repede, personajul politic cel mai proeminent, ci puterea – reală sau imaginată – de a da valori/măsuri/criterii și, astfel, de a conduce destinele, de a da cadrul, ordinea existenței: în microgrup și în structurile care îl înglobează. Autoritatea este, astfel, politică: adică domină.
Și, în ultimă instanță, autoritatea este responsabilă pentru alegerile lor din viața de zi cu zi în cadrul în care se supun. Dar asta înseamnă că aceia care „se orientează” adulează necondiționat libertatea: căci, s-a spus demult în filosofie, numai omul liber alege. Subconștient, cei care „se orientează” vor să fie liberi: dar nu pot. Autoritatea este liberă: ea dă calea, iar supunerea necondiționată în fața autorității este semnul non-libertății totale ce, în același timp, se imaginează ca liberă.
Deci fetișizarea autorității exclude orice chestionare a ei, cea mai minoră critică fiind socotită de cei care „se orientează” drept absurdă: pentru că „autoritatea este singura sursă de încredere a informației și metodei de tratare a acesteia, adică singura sursă de adevăr”. Adică autoritatea fetișizată anulează discernământul: și cel cognitiv, și cel moral.
Autoritatea este, socotesc cei care „se orientează”, „singura sursă” de adevăr și „singura soluție” pentru problemele societale. Dar a fi liber în fața acestei „singure surse și soluții” nu este nici înecul într-o îndoială nesfârșită – scepticismul (cinic) devenind noua autoritate – și nici eșuarea într-o opoziție dată de simpla logică binară (popular exprimat ca „Gică contra”).
Într-adevăr, libertatea în fața autorității nu înseamnă defel simpla opoziție formală. Descrierea de mai sus arată relațiile formale între cei care „se orientează” și autoritate. Și, desigur, este totdeauna important să înțelegem relațiile formale: deoarece numai dacă ajungem la esențialul comun din n situații și relații, suntem în stare să conștientizăm ce și de ce acest esențial comun este forma relațiilor. Dar forma nu este niciodată suficientă, sau, altfel spus, forma este indisolubil legată de conținut. Care este acest conținut?, pentru că, desigur, el nu poate fi varietatea contingentă a concretului. Conținutul formei este telos-ul.
Autoritatea nu doar impune supunerea, iar cei care „se orientează” nu doar se supun ca relație formală, ci preiau valorile/criteriile date de autoritate. Acestea sunt conținutul relației formale de supunere în fața autorității, și îi dau rostul (telos-ul): cei care „se orientează” nu doar se supun, ci chiar o fac convinși, iar convingerea li se constituie asumând valorile date de autoritate. Încă o dată, ei nu aleg aceste valori – alegerea presupunând mereu deliberarea lăuntrică, examinarea inerent critică potrivit discernământului între bine și rău – ci le preiau. Și atenție, cei care „se orientează” sunt adulți, nu copii.
*
Preluarea valorilor fără să fie examinate critic înseamnă a nu fi liberi în gândire. Copiii sunt liberi chiar dacă, evident, preiau punctele de vedere ale adulților: deoarece niciodată nu preiau ce nu e bine pentru ei – iar binele este cel legat, la sugari și copiii mici, de starea lor fizică și afectivă (răul implicând suferință, deci „corect” față de ei fiind ceea ce le provoacă binele), iar la copiii de la 4 ani în sus, deja și de intuiția dreptății și nedreptății/corectitudinii și incorectitudinii față de alții – și sancționează cu plâns și opoziție, un refuz descumpănit și revoltat, acțiunile/vorbele care induc răul.
Sigur că și copiii pot fi constrânși și educați să accepte constrângerea: deci, pentru a evita suferința, ei pot să devină „orientați”, slugarnici, smeriți. Iar aceste atitudini pot să devină structurante în comportamentele lor de mai târziu. Așadar, modul de educație și formare a unor personalități capabile să integreze armonios și libertatea de manifestare și ordinea și disciplina sunt esențiale atunci când se observă continuitatea longitudinală a trăsăturilor de personalitate ale copiilor și orientările politice asumate de aceleași persoane peste 20 de ani. Simpla observare a continuității longitudinale[25] nu e suficientă.
Pe plan orizontal, cercetarea din psihologie a evidențiat demult un continuum pe axa normal anormal sau, mai aplicat la problema noastră, în ceea ce privește apetența pentru violență directă față de alții la indivizi normali despre care nu s-ar presupune că această apetență există[26]. După cum, teoria politică – nu cea dominantă – a evidențiat caracteristici comune ale regimurilor politice democratice și nedemocratice. Totuși, mai mult, filosofia discută semnificațiile conceptelor (ca democrația, libertatea, drepturile), ale atitudinilor, alegerilor și valorilor: deci cauzele acestui continuum.
Pentru problema noastră, nivelurile de conformism/aprobare a unor valori, de supunere, agresivitate, superstiție, cinism arată un continuum între regimurile autoritare și democrațiile capitaliste. Nivelurile mai ridicate atestă o anumită potrivire la și propensiune spre un regim autoritar: deci la o „personalitate autoritară”. Și Adorno[27] și Arendt[28] au inclus în această categorie atât pe cei care își exercitau autoritatea, având o clară poziție dominantă, cât și pe cei care au preluat cu totul punctul de vedere al autorității.
*
Dar după momentul de documentare a corelațiilor de mai sus, esențial este să vedem nu doar originea lor în tipurile de relații și cadre sociale, ci și caracteristicile diferitelor tipuri de orientări și de valori. Moralitatea convențională/normală în societățile bazate pe dominație-supunere, și mai ales în capitalism, implică, ea însăși, cel puțin un grad de „orientare”, de aliniere necritică la adevărul dominant. Caracterul contradictoriu și distructiv al acestei morale convenționale a fost evidențiat și deplâns de Nietzsche. Rezultatul acestei morale, adică al relațiilor de constrângere la acceptarea dominației, este alienarea indivizilor la paroxism: distrugerea conștiinței – aparent din propria voință a celor care, nesuportând iraționalitatea, cruzimea și lipsa de orizont, sunt dependenți de mijloace chimice de uitare – violența în spirală demențială, pesimismul deplin dar și non-empatia deplină într-o atmosferă socială de disimulare deplină sunt manifestări ale acestei alienări. Cel mai „pragmatic” pare să te „orientezi”: inducând suferință și moarte semenilor și justificându-te mereu cu „eu doar am respectat ordinele”.
Între perspectiva „pragmatică” extremă și obediența devenită obișnuită există o incredibilă continuitate: care se răsfrânge asupra constituției biologice însăși a persoanei umane. Da, obediența duce la modificări ale creierului[29] deoarece aversiunea de a face rău semenilor este codificată în gene, iar obediența contravine acestei aversiuni, dar putem noi oare să inferăm, atunci când avem în față aceste modificări, că obediența ar fi rezultatul unor date obiective naturale (genetice)? Evident că nu. Nu doar pentru că din punct de vedere metodologic, determinismul este circular, cu n feedback-uri, ci și, concret, deoarece nu micro-modificări ce arată plasticitatea creierului determină irevocabil atitudinile, ci condițiile macro, structurile, relațiile și valorile sociale, influențele lor educative sunt cele care le formează. Atitudinile nu sunt reacții fiziologice, ci răspunsuri sociale (cultural construite, deci) la evenimente și factori determinanți sociali. Oamenii pot fi constrânși, dar circumstanțele și valorile ce legitimează constrângerea sunt cele care fac diferența între constrângeri.
Înaintea lui Nietzsche, prevenind pesimismul, Kant a dat un argument hotărâtor: puterea rațiunii de a impune gândirea temeinică – deci critică –, independentă, nefragmentată ci holistă/„până la capăt”, este condiția intrinsec individuală ce se opune ascultării oarbe.
În ultimă instanță, rațiunea = a vedea dezvăluirea rațiunii-de-a-fi a comportamentului uman, adică a gândirii care stă la baza comportamentului, deoarece rostul gândirii este moralitatea. Iar această gândire este sintetizată ca Weltanschauung[30], concepție generală despre lume. Iar atunci rațiunea = dezvăluirea rațiunii-de-a-fi a Weltanschauung.
Orientarea în gândire – și nu urmărirea obedientă a unor voințe restrictive – duce astfel la îndeplinirea rostului moral al oamenilor.
*
A gândi înseamnă, în fond, a se orienta în gândire. Iar asta presupune și „metoda”, adică logica desfășurării raționamentelor, și conținutul concret, adică semnificațiile concrete ale cuvintelor în propoziții și idei. De fapt, după cum știm, „metoda” și conținutul sunt interdependente, se conțin reciproc. Deoarece gândirea nu este niciodată o simplă descriere, ci întotdeauna aceasta presupune deja explicația. A e x / A are proprietatea x, deoarece într-adevăr este așa. Nu spunem/nu gândim că A nu e x, pentru că este absurd: ba da, A e x. Explicația este contextuală, presupune sensibilitatea față de context.
Putem infera tot felul de lucruri și în fapt s-a dovedit că oamenii pot face judecăți greșite. Cauza a fost informația greșită preluată ca adevărată. Forma judecății este mereu logică, doar conținutul pus în formă este greșit. Dar, dacă oamenii trebuie să fie atenți și la formă – de ex., deoarece fragmentarea judecăților și absolutizarea acestor judecăți fragmentate pot duce la neadevăr – ei trebuie să evalueze mereu informația. A o prelua necritic este semnul dezorientării. „Neștiința în sine este cauza limitelor, însă nu a erorilor în cunoașterea noastră”[31], a insistat Kant. Nu putem greși cu bună știință. Nu avem voie.
[1] Immanuel Kant, „Ce înseamnă a se orienta în gândire?” (1786). În: Ce este luminarea și alte scrieri, Ediție, traducere, note și anexe, postfață de Alexandru Boboc, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2009, pp. 70-90. (În Akademie Ausgabe, articolul a apărut în volumul VIII, paginile 131-147.
[2] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure (1781, 1787)Traducere, Studiu introductiv, Studiu asupra traducerii, Note, Bibliografie selectivă, Index de concepte german-român, Index de concepte român-german de Rodica Croitoru, București, Editura Paideia, 2019.
[3] Ibidem, ediția a doua (B) din 1787, §16; pp. 468-469: „Eu gândesc trebuie să poată însoți toate reprezentările mele; căci altminteri în mine ar fi reprezentat ceva, care nu ar putea fi reprezentat deloc, care înseamnă totodată că reprezentarea ar fi sau imposibilă, sau cel puțin pentru mine nu ar fi nimic”.
[4] Immanuel Kant, „Ce înseamnă a se orienta în gândire?”, pp. 74, 75.
[5] Ibidem, p. 82.
[6] Ibidem, p. 81.
[7] Ibidem, p. 74.
[8] Ibidem, p. 76.
[9] Ibidem, p. 81.
[10] Ibidem, p. 78; și p. 82.
[11] Ibidem, p. 74.
[12] Ibidem, p. 81.
[13] Ibidem, p. 83.
[14] Ibidem, p. 84.
[15] Ibidem, p. 86.
[17] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 89.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem, p. 90.
[23] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor (1785) în Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica rațiunii practice, Traducere, prefață, studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, index de concepte german-român, index de concepte român-german: Rodica Croitoru, București, Antet, 3013; vezi și Ana Bazac, “Our Most Important Everyday Use of Kant: The Categorical Imperative”, Analele Universității din Craiova. Seria Filosofie, 2, 2024, în curs de apariție.
[24] Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă (1960), Traducere de Gabriel Cercel, Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin Petcana, Bucureşti, Editura Teora, p. 28.
[25] Jack Block, Jeanne H. Block, “Nursery school personality and political orientation two decades later”, Journal of Research in Personality, 40 (5), 2006, pp. 734–749.
[26] Stanley Milgram, Obedience to Authority. New York: Harper & Row, 1974.
[27] Theodor W. Adorno, Else Frenkel-Brunswik, Daniel Levinson, and Nevitt Sanford, The Authoritarian Personality (Studies in Prejudice) (1950), New York, W. W. Norton & Co Inc; Abridged edition, 1993.
[28] Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim: Raport asupra banalității răului (1963), Traducere de Mariana Neț, București, Humanitas, 2007.
[29] Emilie A. Caspar, Just Following Orders: Atrocities and the Brain Science of Obedience, Cambridge University Press, 2024.
[30] Mai târziu, Heidegger a considerat, după momente în care a opus filosofia – ca cercetare a ființei – concepției generale despre lume, această concepție generală ca sinteză despre manifestările ființei.
[31] Immanuel Kant, „Ce înseamnă a se orienta în gândire?”, p. 75.