Reforma modernă este legată mereu de modernizare. Asta înseamnă că trebuie să convenim nu doar asupra conceptului de modernizare, ci şi asupra modernizării în pas cu vremea, adică a susţine acelaşi tip de reforme ca în ţările cele mai avansate. Dar se poate? Şi chiar dacă se poate, ce relevanţă are faptul că la noi cheltuielile sociale sunt cele mai mici din Europa (deci se presupune că pot creşte încă, mai mult – că tocmai „stânga” va putea să crească aceste cheltuieli), când este clar că aceste cheltuieli mici nu sunt numai pentru ca cei de la putere să aibă mai mulţi bani pentru clientela lor birocratică, ci mai ales pentru ca ţara să fie „atrăgătoare” pentru capital în general, pentru cel străin în special. Căci dacă nu atrage capitalul, aceste nu investeşte, locurile de muncă scad şi, mai ales scad taxele şi impozitele. Deci atragerea capitalului este esenţială astăzi pentru stat. Statele se şi concurează între ele pentru a atrage capitalul: scad impozitele pe capital etc., deci peste tot are loc o reducere a cheltuielilor sociale.
A treia cale” a fost: a) reformă pentru reducerea statului social, deci contrareformă, dacă ştim că termenul modern de reformă a fost legat tocmai de introducerea drepturilor economice şi sociale pentru populaţia muncitoare, mai mult decât drepturile politice introduse în prealabil de liberali, b) a fost contrareformă şi din punctul de vedere al dezindustrializării şi al trecerii Marii Britanii în economia serviciilor, dacă ştim că reforma modernă a fost legată mereu de industrializare şi de creşterea autonomiei economice a statelor. Faptul că „stânga” românească îşi asumă „a treia cale” nu este decât un alt semn nu doar al derutei sale ideologice ci, mai ales, al non-apartenenţei sale la stânga.
Reforma de dreapta ce descompune statul social: a) e împinsă în ţări de care nu depinde supravieţuirea capitalismului mondial ca sistem, şi există tendinţa de a păstra cel puţin unele aspecte sau unele proporţii din statul social, şi datorită rezervelor economice achiziţionate în timp şi datorită capacităţii mai puternice a populaţiei de a reacţiona politic, în ţările occidentale, b) e rezultatul capitalului şi capitalismului transnaţional şi e inerentă. De aceea, nici o „stângă” care nu îşi asumă radicalismul marxist nu face decât reforme de dreapta.
„Reforma statului” de la noi A) reflectă contradicţia dintre dorinţa şi nevoia de a reduce privilegiile birocraţiei, ne-munca ei şi stoarcerea de către ea a fondurilor publice, non-transparenţa actului de conducere şi, pe de altă parte, dificultatea de a îndeplini această nevoie datorită caracterului birocratic al statului român, adică datorită puterii reale a birocraţiei şi datorită funcţiei sale de aliat politic major al oricărei puteri.
Concret, USL este acum promotoarea intereselor birocraţiei de a frâna acest aspect al reformei şi, ca urmare, reprezintă o forţă mai rămasă în urmă şi mai reacţionară decât PDL.
Sigur că B) „reforma statului” are în vedere şi reducerea statului social. Problema este că, dincolo de vorbăria obositoare a personajelor care se perindă la televizor, toate forţele politice şi sociale – deci inclusiv birocraţia – sunt de acord. Şi nu există nici o diferenţă între PDL şi USL, din acest punct de vedere.
O altă problemă, însă, este că obiectivele „reformei statului” – A) şi B) – sunt confundate, chiar echivalate de unii. Unii de pe la stânga substituie cele 2 tipuri de obiective, fac uitat obiectivul A) indiscutabil necesar şi progresist, dacă îmi permiteţi acest ultim cuvânt, tot discutând despre drama reală pe care o reprezintă pentru societatea românească reducerea statului social (dar discuţia unora izolează cumva ceea ce se întâmplă în România de procesele obiective din capitalismul mondial). După cum, cei de dreapta legitimează reducerea statului social nu numai cu cerinţa economică de a reduce cheltuielile statului ci, mai ales, cu necesitatea lui A).
Cred că trebuie să fim atenţi la complexitatea dialectică a lucrurilor. Deci, de exemplu, cerinţa economică de a reduce cheltuielile statului trebuie pusă faţă în faţă nu doar cu risipa făcută de birocraţie, ci şi cu armamentul şi participarea noastră la războaie nedrepte – să ne amintim de jus ad bellum –, cu aiurelile costisitoare ale unor oengeuri plătite din bani publici şi cu mizeria „parteneriatului public-privat” care întăreşte cu monstruozitatea mega-catedralei România bigotă şi rămasă în urmă etc.
Rezultatul teoretic nu poate să fie decât necesitatea transformării capitalismului mondial dar şi necesitatea criticii pe faţă şi radicale a falselor alternative ca USL şi a falselor stângi: căci, dacă nimic nu se poate face în mod serios şi durabil „într-o ţară” fără această transformare, importanţa activismului politic în fiecare loc (deci depăşirea modelelor Iliescu, Geoană, Ponta, Antonescu) este copleşitoare şi pentru soarta ţării şi pentru procesele mondiale de reală reformă.
Desigur, la fel de pe faţă şi de radicală e cazul să fie şi critica iluziilor liberale: 1) că libertăţile politice actuale ar fi summa summarum şi ar fi suficiente pentru ceea ce este majoritatea populaţiei, 2) că ar fi posibilă corectitudinea din management-ul politic şi controlul public al birocraţiei în cadrul acestor libertăţi, 3) că înfăptuirea acestor libertăţi şi a acestei corectitudini ar reprezenta corijarea a ceea ce noi, cei de stânga, numim vulgar capitalism (dl. Dăianu consideră şi domnia sa că „economia de piaţă” este un concept mai realist şi mai respectabil), 4) că este suficientă mobilizarea fragmentată a oamenilor conduşi de oengeuri binevoitoare pentru ca interesele private să nu mai urâţească peisajul urban, corupţia universitară să înceteze iar şomerii să se recalifice şi să obţină tentante locuri de muncă, 5) că economia nu ar fi sfâşiată de interesele private şi că strategiile ce caută să limiteze unele „urgenţe” nu ar duce la accentuarea altora, 6) că legalismul şi statul de drept ar fi compatibile cu capitalismul aflat în criză de sistem, etc. Dar această ultimă iluzie nu înseamnă că tendinţele serioase şi consecvente de impunere a respectării legii şi de reducere a privilegiilor nu sunt şi necesare şi posibile.
Intelectualii sunt tentaţi să eşueze – interesaţi fiind, şi pe bună dreptate, de sensul cuvintelor şi de istoria conceptelor şi concepţiilor – în „discuţii culturale”, adică în apropieri de texte sau filme, în trimiteri la semnificaţii ale problemei şi colaterale, în sugestii relevate prin interpretări de contexte istorice. Putem să sesizăm, sau nu, şi putem să fim, sau nu, de acord cu mesajele lor. Un lucru este, însă, clar: atât timp cât nu privim lucrurile din perspectiva celor care suferă din motive sociale, atât timp cât nu trăim în mintea noastră profunda lor jale a irosirii, atât timp cât indignarea noastră nu este pe măsura indignării lor, abilitatea noastră în construirea de fraze şi argumente livreşti va folosi, în fond, duşmanilor celor oprimaţi.
De aceea, obiectivul nostru de căpătâi trebuie să fie de a opri pierderea timpului (la care am contribuit şi noi, prin intervalul pe care ni l-am alocat, cu nonşalanţa sentimentului veşniciei noastre, descoperirii raporturilor de putere): atât de către cât şi pentru societatea mondială şi pentru fiecare membru al ei. Să ducem până la capăt argumentele lui cui prodest şi să nu alegem, din comoditate, „cel mai mic rău”, care astăzi nu prea mai există. Căci acest „rău mai mic” – veşnica alternanţă şi revenire la conducere a falsei stângi sau a „tehnocraţilor non-ideologici” – înseamnă tocmai creditarea celor împotriva cărora credem că ne ridicăm.