TEMA: Ce fel de feminism îmi doresc de 8 martie?
În perioade diferite, în funcţie de regimul social-politic în care trăiau, precum şi sub impactul viziunilor lor generale, feministele au găsit explicaţii diferite cu privire la diferenţele şi inegalităţile între femei şi bărbaţi, şi au definit rolul social al gândirii şi practicii lor în diverse feluri. Cele mai echilibrate dintre poziţiile existente sunt cele care combină explicaţiile feminismului egalităţii cu cel al diferenţei; analizează inegalităţile atât prin prisma ordinii de gen patriarhale, cât şi din punctul de vedere al unor fenomene eonomice şi politice mai ample; completează abordarea aspectului sexual al relaţiilor dintre femei şi bărbaţi cu investigarea altor dimensiuni ai acestor relaţii, astfel încât ajung la recunoaşterea asemenărilor şi diferenţelor între femei şi bărbaţi, dar şi între femei de diverse etnii, statut social, vârstă, orientare sexuală. Într-un final, aceste tipuri de feminisme reuşesc cel mai credibil să aplice şi asupra lor principiul spiritului critic pe care îl practică faţă de sistemele opresiunii; acestea sunt cele care le capacitează pe femei să creeze solidarităţi (punctuale, şi nu universal valabile, atemporale) între oameni indiferent de sexul, etnia, statutul lor, în vederea generării unor schimbări spre binele societăţii.
Astfel de feminisme mi-aş dori să văd în România de azi: care generează şi iau parte la o dezbatere publică despre “binele social“; care abordează probleme generale, cum ar fi funcţionarea puterii sau inegalitatea, din punctul de vedere al genului intersectat cu alte sisteme de diferenţiere (deci feminisme care nu vorbesc „doar” despre femei); care prin acţiunile lor urmăresc să creeze spaţii sociale în care fiecare persoană are şansa să îşi valorifice şi dezvolte abilităţile şi să negocieze asupra ordinii acceptabile (deci feminisme care nu militează „doar” pentru femei); care nu activează spre exemplu, doar pentru promovarea femeilor în politică, ci pentru integrarea unor principii feministe în modul de a face politică.
În cele ce urmează, reproduc aici fragmente dintr-o luare de poziţie pe care am lansat-o nu demult faţă de promovarea egalităţii de şanse în România şi pe baza experienţelor acumulate datorită participării mele la proiectul “Egalitate prin diferenţă. Accesul femeilor rome pe piaţa muncii”1. Consider că sistemul ideatic şi pragmatic al egalităţii de şanse, împreună cu cel al nediscriminării ar fi unul dintre câmpurile potenţiale în care feminismul şi-ar putea demonstra azi utilitatea teoretică şi practică. Căci el combină atât feminismul egalităţii cu cel al diferenţei, cât şi critica egalitarismului patriarhal cu recunoaşterea faptului că diferenţele, în funcţie de cum sunt ele tratate, nu sunt doar surse ale unei diversităţi pozitive, ci pot fi şi surse ale inferiorizării şi excluziunii. Mai departe, acest sistem ideatic observă influenţarea reciprocă dintre poziţiile social-economice/ excluziune socială şi conceptele culturale care justifică tratamentul inegal/ nedrept; recunoaşte intersecţionalitatea sistemelor puterii şi ale diferenţierilor sociale; şi impune o gândire şi practică integrată în materie de probleme şi/sau politici sociale. Din aceste motive, de 8 martie, de ziua femeilor, îmi doresc un feminism care să aibă un rol important într-o dezbatere publică reală despre egalitatea de şanse, dezbatere care în primul rând ar trebui să umple cu conţinut acest sistem ideatic şi să genereze acţiuni sociale în diverse domenii ale vieţii.
Toată lumea poate observa, că principiul egalității de șanse este formal asumat de către Guvernul României ca un capitol ce trebuia satisfăcut de-a lungul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Formalismul care înconjoară întreaga problematică se manifestă în mai multe fenomene, printre ele: lipsa unei metodologii adecvate care ar putea sluji implementarea Legii pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați atât în domeniul public cât şi cel privat; lipsa unei viziuni şi a unor practici guvernamentale care să conecteze prevederile acestei legi la celelalte prevederi legislative; lipsa interesului şi expertizei privind integrarea perspectivei egalităţii de şanse în toate politicile publice (de la elaborarea, prin implementarea şi până la monitorizarea acestora din acest punct de vedere); lipsa structurilor instituţionale care să asigure coordonarea politicilor ministeriale din perspectiva asigurării egalităţii de şanse; lipsa interesului şi expertizei de a trata principiul egalităţii de şanse în complexitatea sa, la intersecţia multiplelor axe care generează inegalitatea (gen, etnie, vârstă, statut social, orientare sexuală); plasarea Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați la Ministerul Muncii într-o poziție care nu-i permitea luarea deciziilor și nu-i asigura fonduri proprii (iar de vreo doi într-un statut din care existența ei este invizibilă); lipsa unor reglementări precise şi fonduri necesare care să asigure funcționarea efectivă şi eficientă a Comisiilor Județene pentru Egalitatea de Șanse, inclusiv lipsa definirii responsabilităților membrilor săi (instituţii publice şi persoanele care le reprezintă în COJES), dar și lipsa inițiativelor la nivel local în acest domeniu; neutilizarea expertizei din domeniul egalității de șanse acumulată prin programele de studii de gen, și atitudinea respingătoare a universităților față de aceste programe; față de ceea ce dictează piața neoliberală, sau Fondul Monetar Internațional, sau Banca Mondială, statul român este neputiincios în materie de asigurarea egalității de șanse; în perioade de criză economică toate măsurile afirmative ce urmăresc egalizarea şanselor sunt primele supuse riscului de a fi eliminate; reglementările europene privind egalitatea de șanse nu sunt obligatorii în Uniunea Europeană, ele sunt transmise către statele membre doar ca recomandări, iar în România nu există o forţă care ar putea negocia impunerea lor pe plan naţional şi local.
Starea de fapt descrisă mai sus este menţinută printre altele şi de gândirea actorilor sociali despre egalitatea de şanse, precum şi despre inegalităţile care au apărut şi se adâncesc tot mai mult datorită transformărilor economice din ultimii douăzeci de ani; dar şi despre experienţele legate de perioada socialistă în raport cu „egalitatea între femei şi bărbaţi”, sau cu „egalitatea dintre persoane cu statut social diferit”.
În vederea recunoaşterii egalităţii de şanse ca o valoare socială este nevoie de acceptarea faptului că inegalitățile sociale au cauze structurale și ele nu se explică prin capacitățile înnăscute sau dobândite ale individului; egalitatea de şanse este o problemă social-economică, și nu doar una juridică; indivizii nu pornesc de la baze egale în competiția pentru resursele necesare unui trai adecvat, iar aceste condiţii nu pot fi controlate/ schimbate doar de către ei, fără sprijinul unor actori instituționali (cum ar fi statul, sau corporaţiile naţionale sau internaţionale) ce au în mâini pârghii prin care pot interveni în vederea re-echilibrării, sau cel puţin ameliorării inegalităţilor produse; dincolo de asigurarea egalităţii în faţa legii există o serie de realităţi ale vieţii cotidiene care reduc capacitatea unelor categorii sociale de a trăi efectiv cu aceste drepturi; pe lângă precaritatea condiţiilor materiale, categoriile dezavantajate sunt afectate şi de prejudecăţile negative prin care ele şi condiţia lor defavorizată se percep de către opinia publică; asigurarea egalităţii de şanse nu se reduce la sistemele de cote care promovează categoriile dezavantajate în anumite poziţii la care nu pot ajunge doar prin efortul lor, ci presupun un set de măsuri afirmative care vizează capacitarea acestora în diverse domenii ale vieţii.
Pe baza celor de mai sus consider că în ţara noastră, în ceea ce priveşte politica egalităţii de şanse, ar fi nevoie de următoarele demersuri: crearea unei structuri guvernamentale în subordinea directă a cabinetului Primului Ministru, care să coordoneze politicile publice menite să asigure implementarea principiului egalităţii de şanse în toate domeniile; crearea unor structuri decizionale ai autorităţilor publice locale care să vină cu propuneri, să implementeze şi să monitorizeze aplicarea principiului egalităţii de şanse atât în domeniul public, cât şi cel privat; colaborarea acestor structuri de la nivel central şi local cu organizaţii şi asociaţii civice care vizează promovarea egalităţii de şanse în diverse domenii (educaţie şcolară, piaţa muncii, sănătate, cultură, politică); dezvoltarea unei capacităţi administrative care să gestioneze la diverse niveluri şi în diferite domenii practica analizei şi monitorizării politicilor instituţionale din punctul de vedere al impactului acestora asupra grupurilor dezavantajate; elaborarea şi susţinerea financiară a unor măsuri afirmative care vizează egalizarea şanselor între categoriile sociale multiplu dezavantajate în toate domeniile vieţii; introducerea problematicii egalităţii de şanse în curricula şcolară de la toate nivelele educaţionale; derularea unor programe de formare adresate autorităţilor şi instituţiilor publice, dar şi companiilor private şi publice în vederea sensibilizării lor sociale şi a dobândirii unor cunoştinţe de bază despre inegalităţi, discriminare şi asigurarea egalităţii de şanse.
La un astfel de feminism mă gândesc de 8 martie, care se gândeşte la astfel de lucruri… Dar în rest nu mă deranjează dacă femeile sunt sărbătorite în toate celelalte zile ale anului de către partenerii/ partenerele lor de acasă sau de la locurile lor de muncă.
________
- Proiect implementat de Asociaţia Femeilor Ţigănci „Pentru Copiii Noştri” din Timişoara în parteneriat cu Fundaţia Desire, Asociaţia Parudimos, Agenţia Naţională pentru Romi, Primăria Municipiului Timişoara, şi Fundaţia Autonomia din Ungaria. Proiectul este co-finanţat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 “Investeşte în oameni!” Fondul Social European, [http://www.femrom.ro/index.html].
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 