Două fantome bântuie azi Europa. Prima este cea a cea a austerităţii, care face ravagii pe un continent altădată reputat pentru generozitatea sistemelor sale sociale. A doua este asumpţia care clamează că soluţia la criză este „mai multă Europă”.
Reuniţi la Paris la începutul acestei săptămâni, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au agreat un plan de salvare a euro ce urmează să fie aprobat la summit-ul european care începe astăzi. „Planul Mercozy” prevede o reformă a tratatelor care vizează introducerea principiului rigorii bugetare, cu sancţiuni automate pentru statele al căror deficit depăşeşte 3% din PIB. Şi culmea, cuplul Merkel –Sarkozy a decis ca salvarea ţărilor cu probleme să nu se mai facă pe socoteala sectorului privat: „Ceea ce s-a întâmplat în Grecia, nu se va mai repeta”, încredinţează Sarkozy sectorul bancar, asigurându-l că restructurarea datoriilor suverane se va face conform procedurilor FMI. Iar când spui FMI, spui austeritate.
Acest plan, laolaltă cu declaraţiile care îl însoţesc, consfinţesc austeritatea ca regulă de aur pe plan european, regulă al cărei principal promotor este Germania, care se erijează arogant în rolul de elev model al Europei. De fapt, situaţia economică bună a Germaniei nu se datorează unei rigori teutone, aşa cum pare la prima vedere. Germania nu a aplicat nici pe departe măsurile draconice pe care le solicită acum statelor cu probleme. „Austeritatea” germană presupune reducerea posturilor din sectorul public cu 10.000 (!!!) până la sfârşitul anului 2014 şi niscaiva tăieri ale cheltuielilor publice. Economia germană o duce bine din multe motive, care nu au nici în clin, nici in mânecă cu austeritatea: scăderea ratei deficitului este explicabilă prin creşterea economică sănătoasă, ajutată de boom-ul exporturilor germane, devenite mult mai competitive pe piaţa globală datorită devalorizării euro. În rest, Germania nu este nici mai prudentă, nici mai cumpătată decât acele ţări cărora le reproşează cu înfumurare risipa şi lenea (printre altele, productivitatea muncii pe angajat în Germania (105) este mai mică decât în Spania (109) sau Italia (109), ca să nu vorbim de Irlanda (136)). Germania are o rată a datoriei publice de 81,7% din PIB, în timp ce Spania, ţară cu probleme, are o cotă a datoriei de doar 69,6%. Mai mult chiar, publicaţia germană Handelsblatt susţine că adevărata datorie a Germaniei s-ar ridica la 185% din PIB, în loc de 83%, cifra oficială, care se pare că nu include cheltuielile prevăzute pentru pensionari, persoane dependente de asistenţă socială etc; prin comparaţie, cea italiană este de 120% din PIB.
De fapt, de unde provine această încântare pentru austeritate? În mod cert, nu pentru că şi-ar fi demonstrat până acum eficienţa. Grecia a aplicat măsuri de austeritate, dar asta nu a împiedicat adâncirea recesiunii economice şi perpetuarea crizei euro. Marea Britanie trece zvăpăiată de la un set de măsuri de austeritate la altul, doar că datoria sa publică nu se reduce şi pace. Irlanda se află în pragul unui nou val de austeritate, fără ca economia irlandeză să dea semne de revigorare. Austeritatea pare să fie un fel de sac fără fund – oricât de multă ar fi, niciodată nu e suficientă. Dacă am dat afară 50 000 de angajaţi din sectorul public, nu înseamnă ca am adoptat o măsura greşită, ci că e nevoie de şi mai multă austeritate, deci e necesar să dublăm numărul locurilor de muncă desfiinţate – iată logica implacabilă a austerităţii. Lăsând la o parte costurile umane pe care le antrenează, grav este că aceasta nu îşi atinge nici măcar scopul propus – acela de a salva euro. Şi asta în primul rând pentru că austeritatea e un plan cu bătaie lungă, ale cărei efecte se resimt – dacă se resimt – numai în timp şi nu de la o zi la alta. Iar salvarea euro presupune o reacţie rapidă şi imediată. În aceste condiţii de maximă urgenţă, austeritatea se potriveşte fix ca nuca în perete: panica investitorilor nu este cauzată doar de dimensiunea deficitului bugetar sau cea a datoriei publice (Anglia stă mai prost la acest capitol decât Spania). Singurul lucru care poate calma în acest moment nervozitatea pieţelor este, conform opiniei analiştilor, fie emiterea de euro-obligaţiuni, fie transformarea BCE în cumpărător de ultimă instanţă, fie o combinaţie între cele două. În ambele scenarii, rezultatul va fi o creştere a inflaţiei. Numai că acest lucru nu este dorit de Germania, captivă a unei fobii istorice faţă de inflaţie. Doar că tragedia destinului german nu s-a datorat, paradoxal, inflaţiei, care fusese stabilizată încă prin reforma din noiembrie 1924, ci deflaţiei: ascensiunea lui Hitler nu s-a produs pe un fond de inflaţie, ci exact invers, în contextul unor politici deflaţioniste, orientate către reducerea cheltuielilor bugetare şi un şomaj galopant! Sună familiar, nu?
Fascinaţia liderilor europeni pentru austeritate nu poate fi explicată altfel decât prin orbirea lor în faţa realităţii şi persistenţa eronată în ceea ce poate fi numit pur şi simplu idee fixă. Această obnubilaţie îl determina pe Krugman să îi descrie pe eurocraţi drept nişte „euro-romantici cruzi şi plictisitori”, care în dorinţa lor nestăvilită de a salva visul uniunii monetare refuză să se adapteze realităţii şi se agaţă orbeşte, în pofida evidenţelor, de convingerea că toate se vor rezolva atâta timp cât Europa va practica virtuţile victoriene ale prudenţei fiscale. Cum altfel decât prin părtinire ideologică se explică faptul că măsurile drastice care vizează categorii vaste de cetăţeni şi salariaţi nu sunt îndreptate împotriva unor agenţii de rating care şi-au demonstrat cu prisosinţă credibilitatea acordând nota AAA unor produse subprime înainte de criză şi care azi continuă să facă legea pe piaţa financiară? O altă explicaţie posibilă pentru această fascinaţie oarbă ar putea fi aceea că austeritatea, dureroasă pentru cei mulţi, este avantajoasă pentru unii. Valul de privatizări impus de UE, BCE şi FMI Greciei a lucrat vizibil în interesul capitalului german: Deutsche Telekom (DT) şi-a sporit recent cota de acţiuni deţinute la OTE, compania grecească de telefonie, cu 10%. Pentru aceasta, DT a plătit 400 milioane de euro; cu doar puţin timp în urmă, nu mai departe de 2008, DT cumpărase 30% din acţiuni cu 3.8 miliarde euro! Exemplele pot continua…Şi atunci, mai contează că şomajul în zona euro a atins recordul istoric?!
Cel de-al doilea mit – mai multă Europă – vehiculează concepte precum crearea uniunii fiscale, emiterea de euro-obligaţiuni, creşterea rolului BCE, cedarea unei părţi a suveranităţii naţionale. etc. În mod automat, sintagma “mai multă Europă” este asumată ca fiind ceva intrinsec pozitiv şi dezirabil. Posibil că aceasta se întâmplă pentru că până acum, în imaginarul colectiv, Europa a fost asociată cu toleranţa, democraţia, securitatea socială şi bunăstarea – asta nu doar prin comparaţie cu nu ştiu ce regimuri autoritare, ci inclusiv în raport cu vecinul său transatlantic, SUA. Dar mai este azi Europa conformă acestei reprezentări? Chiar merită să avem mai multă Europă, indiferent de felul în care aceasta va arăta?
De ceva vreme, Europa suferă de un deficit democratic, iar direcţia înspre care ne ghidează liderii actuali, convinşi de necesitatea a „mai multă Europă” agravează această problemă. Să luăm chestiunea controlului de către Comisia UE a bugetelor statelor naţionale şi solicitarea de către executivul european a prerogativei de revizuire a bugetelor statelor membre dacă acestea nu se încadrează în reglementările europene. Care este legitimitatea Comisiei pentru a decide în chestiunea cheltuirii banului public? În cazul parlamentelor naţionale, acestea sunt reprezentantul voinţei populare, care prin mandatul conferit de popor decid aspra felului în care se vor cheltui banii acestuia. Pe cine reprezintă însă Comisia Europeana? Şi cu ce drept este bugetul irlandez – deci bugetul constituit din contribuţiile cetăţenilor Irlandei – dezbătut în Bundestag-ul german, aşa cum s-a întâmplat recent? Filosoful german Habermas atrage alarmat atenţia asupra riscului intrării Europei într-o eră a post-democraţiei, or, ce altceva se poate întâmpla atunci când tehnocraţii europeni, care nu reprezintă pe nimeni, în afara propriilor lor obsesii, vor prelua tot mai multe atribuţii ale suveranităţii naţionale?
De fapt, problema porneşte de la o confuzie – uniunea monetară nu este totuna cu Europa. Cele două sunt construite pe principii diferite, ba chiar antagonice, cum bine subliniază un recent editorial din The Guardian. Uniunea monetară este un proiect liberal ambiţios, un proiect al dreptei, consfinţit de la bun început ca atare prin instituirea regulii care limitează datoria publică la 60% din PIB, ceea ce reprezintă o frână majoră în calea unei abordări flexibile, care e vitală în perioadele de recesiune economică ca cea de acum. Eforturile de salvare a acestei uniuni antrenează întregul construct european pe o pistă de acţiune neoliberală, dominată de logica economică. Ori, economia, se ştie, poate genera creştere, bani, surplus, dar în nici un caz democraţie, pentru că democraţia este posibilă doar în interiorul unui sistem politic, care operează cu cetăţeni cu drepturi egale, nu cu consumatori sau agenţi economici. Prin urmare, când spunem „mai multă Europă”, trebuie să ne întrebăm ce anume se înţelege prin acea Europă. Un construct neoliberal, post-democratic, în care voinţa euro-tehnocraţilor primează în faţa voinţei cetăţenilor?
Dacă e aşa, s-ar putea ca salvarea uniunii monetare să se afle într-o profundă contradicţie cu principiul fondator al proiectului european – solidaritatea. Or, iată că azi prin solidaritate se înţelege nimic altceva decât rigoare fiscală, o spune chiar Sarkozy atunci când afirmă că “Europa are nevoie de mai multă solidaritate şi asta înseamnă mai multă disciplină”. Mare este puterea de manipulare a cuvintelor! Tocmai de aceea, trebuie să fim reticenţi în faţa unor formule magice de genul „mai multă Europă”. Nu, nu ne dorim mai multă Europă, dacă această Europă aparţine bancherilor, preşedinţilor de state, euro-tehnocraţilor şi dacă are drept crez austeritatea fiscală. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este dacă vrem mai multă sau mai puţină Europă, ci ce fel de Europă ne dorim.