Introducere necesară (nu bla bla)
Titlul este o parafrază a unei întrebări retorice puse de un comentator de pe ziare.com în 5 februarie. Întrebarea este formulată șmecherește, dar subliniază mult mai bine semnificațiile, inclusive prin paranteza ce atrage atenția (sic – chiar așa) asupra antagonismului fundamental al legii în societatea bazată pe dominație-supunere: ce faci când legile îs legale (sic) dar nu-s morale?
Nu este aici naivitatea pe care o găsesc unii. Și legile și morala sunt istoric contextuale, și legile și morala reflectă raporturile de forțe, și legile și morala sunt despicate potrivit intereselor și locurilor sociale pe care le reprezintă. Nu există morală absolută care să judece legile. Dar ce faci atunci când legile sunt respinse chiar pe baza moralei dominante la un moment dat? După cum, legile înseși par a se critica reciproc deoarece unele redau punctul de vedere al comunității, pe când altele – doar al claselor de sus.
Și deși stabilirea legalității este apanajul acestor clase, deși legile sunt bine întortochiate astfel încât să lase mereu porți pentru a scăpa hoții cei mari, deși interpretarea frazelor obscure se acoperă mereu cu ideea de respectare a drepturilor omului, conștiința morală – cu vectorul ei în morala existentă, nu în visuri din „ceruri ’nalte” – protestează și pune sub semnul întrebării legalitatea actelor juridice: deoarece or fie ele în acord cu legile, dar nu merg. Violentează simțul obișnuit al dreptății.
Societatea modernă este clădită, în urma a zeci de ani de critici și chiar revoluții, pe premisa că stabilitatea socială, adică acceptarea de către majoritatea populației/cei conduși a regulilor de dominație, are loc prin respectarea suveranității poporului. Poporul este autoritatea supremă ce fundamentează regulile sociale și, ca autoritate supremă, el își dă legi și veghează ca legile să nu îi în calce poziția de autoritate supremă. Societatea modernă este prima care se legitimează cu această suveranitate. Înainte, legitimitatea conducerii și a regulilor era socotită a emana din voința divină: care, desigur, era dincolo de puterea de intervenție a oamenilor.
Sigur că premisa de mai sus a suveranității poporului a fost și este transformată practic prin prisma diviziunilor de clasă; necesitatea tehnică a reprezentării a fost și este primul mijloc – tehnic, deci aparent neutru – de prelucrare a suveranității poporului ca inerentă delegare a acesteia către reprezentanți. Iar cum în procesul transmiterii se mai pierd sensurile inițiale ale mesajelor, se poate ajunge la o mai mare sau mai mică autonomie a reprezentanților față de populație: doar mandatul acestora nu este imperativ, nu?
Și totuși: fondatorii moderni ai teoriei contractului social au insistat că nici o delegare nu anulează suveranitatea poporului (ce constă în urmărirea binelui public), că reprezentanții sunt numai niște agenți ai binelui public și doar construiesc și aplică legi în acord cu binele public și că, dacă reprezentanții transcend limitele și acționează contrar funcției de promovare a binelui public, ei pot fi schimbați. Deoarece, încă o dată, o asemenea acțiune contrar rostului de a reprezenta binele întregii populații este ca o declarație de război împotriva celor mulți. Iar soluția lor este nu doar să se opună „prin forță” unor executori și chiar legislatori atât de rău-intenționați, ci chiar să le prevină evoluția nefastă.
Cu alte cuvinte, potrivit lui John Locke – la al cărui Second Treatise of Government (1689) m-am referit[i] – reprezentanții care își încalcă obligațiile, adică obiectivele pentru care sunt aleși sau numiți, devin, ei, niște rebeli (aducând din nou starea de război între toți specifică stării naturale nereglementate de lege) și singura soluție de a reveni la o societate umană marcată de lege și respectul pentru fiecare ființă umană este dreptul și necesitatea de a nu se supune acestor rebeli și de a-i răsturna. „Dacă întregul curs și tendința lucrurilor îi forțează (pe oameni) să-și suspecteze guvernanții de rea-intenție, cine trebuie învinovățit pentru asta? Cine poate să-i ajute dacă înșiși conducătorii se aduc sub suspiciunea pe care ar fi putut să o evite?” (Ch. 19, § 230, p. 112)
Oamenii au dreptul să se opună „insolenței conducătorilor și atentatelor lor de a lua și exercita o putere arbitrară asupra propriului popor” (ibid.). Deci prima concluzie a unui promotor legitimist al liberalismului politic utopic a fost dreptul la nesupunere și rezistență prin forță față de o conducere incorectă. Evident că vocile legate de exercitarea incorectă a conducerii au negat acest drept. „Ca și cum, a avansat polemic Locke, celor cărora legile le dau cele mai mari privilegii și avantaje le-ar da automat și puterea de a distruge legile. Dar de fapt, poziția lor privilegiată le face delictul mai grav (Ch. 19, § 231, p. 113).
Așadar, dreptul la nesupunere are în adânc o puternică indignare morală. Nu este vorba numai de opoziția punctuală față de nedreptăți concrete generate de unele legi și atitudini ale conducătorilor. Ci de opoziția față de nedreptate ca incorectitudine. Adică: înainte ca oamenii să dorească ceea ce este, într-adevăr, miezul dreptății, distribuția resurselor astfel încât fiecare om să aibă o viață demnă care să-i permită să-și manifeste întreaga disponibilitate de a crea și a se manifesta uman (și această dreptate distributivă, de asumare, este pozitivă), oamenii doresc să nu fie jigniți, să nu li se încalce demnitatea, să nu li se desconsidere capacitatea de a discerne corectitudinea de incorectitudine. Este dreptatea negativă, de îndepărtare a incorectitudinii).
După cum se știe, de la teoria liberală născândă – și care a legitimat revoluția burgheză din Anglia – dreptul la nesupunere civică a migrat în practica revoluțiilor ulterioare, americană și franceză, practică certificată în declarația de independență a primeia și în declarația drepturilor omului și cetățeanului. Și astăzi, dreptul la nesupunere civică este (încă) prins în constituțiile statelor New Hampshire, Tennessee, North Carolina.
OK, dar asta e istorie. Mai aproape de noi, nesupunerea civică și revolta sunt socotite chiar o obligație generată din și în procesele de dezbatere socială[ii]; sau nesupunerea civică este în continuare justificată dacă are loc în respectul legii și urmărește reinstaurarea autorității ei uzurpate de conducătorii care au inițiat legi care nu respectă calitatea liberă și egală a cetățenilor[iii]. Iar astăzi, unii consideră că dreptul la nesupunere nu s-ar justifica atunci când într-o țară există instituții democratice, alții – că protestele sunt doar modalități perverse de a întări sistemul, deoarece provoacă o atenție mai mare a conducătorilor pentru învelișul politicii. Alții, în sfârșit, că protestele și nesupunerea civică sunt forme politice de contestare[iv], dar rămân în sistem și sunt prelucrate de acesta.
Poziția de acceptare a legilor sistemului, deci limitele legaliste, par a caracteriza protestele și, în general, nesupunerea civică. Dar și cercetători actuali au arătat ceea ce acum două secole și mai bine John Locke a surprins: la bază este tocmai indignarea, sancționarea morală a conducerii incorecte (Locke a vorbit și despre corupție) de către oamenii care – atenție – „își cunosc datoria și se simt în siguranță în cadrul legii” (Ch. 11, § 137 p. 73) și e greu să-i scoți din vechile forme cu care s-au obișnuit deja (Ch. 19. § 223, p. 111). De aceea, simpla opoziție față de legi nu mai explică nesupunerea civică, conceptul însuși având un puternic sens etic[v]; sau, cum a punctat Rawls, un sens politic clar prin faptul că „este justificat prin principiile politice, adică prin principiile de dreptate ce reglează constituția și, în general, instituțiile sociale”[vi].
***
Marea problemă este, însă, ce poate face nesupunerea civică, ce pot face protestele?
Am văzut nu doar că teoria le consideră justificate ci și că toate vocile tuturor partidelor au susținut „drepul democratic de a protesta”. Cu alte cuvinte, dacă se rămâne în cadrul sistemului, dacă nu se răstoarnă relatiile de putere – nici raporturile de dominație-supunere în principiu și nici ordinea politică generată de alegeri – atunci protestele sunt, tocmai în logica sistemului, simple episoade, neplăcute desigur, dar trecătoare: un tribut plătit de guvernanți logicii moderne atât de supărătoare a suveranității poporului.
Aceasta a și fost și este intenția PSD (și nu numai): să aștepte – și între timp să facă totul în planul manipulării – ca protestele să se stingă din oboseala și chiar resemnarea manifestanților și, desigur, în principiu să nu cedeze nici cu o iotă. Această încăpățânare de a nu ceda cererilor mai mult decât îndreptățite ale oamenilor reflectă încâinarea claselor conducătoare într-o criză de sistem în care pericolul de a pierde tot ce au acaparat nu este mic deloc: fiecare zi de putere neștirbită de fumurile democratice ale „maselor” contează.
Dar odată cu tergiversarea – în care s-a cuprins și victimizarea tardivului auto-demis ministru de Justiție, și mai ales amânarea respingerii în Parlament a Ordonanței 13, ca și declarația ministrului interimar de Justiție că lucrurile vor trebui puse în acord cu bla bla, de fapt cu intenția inițială și permanentă de desființare a pedepselor celor corupți – se folosește mereu și tactica renunțării „mărinimoase” la un personaj sau altul. Este foarte plauzibil ca, împotriva escaladării protestelor, PSD să decidă să își detroneze secretarul general și prim-ministrul real, ba chiar și pe cel de formă cu tot guvernul său, adică să ofere „capul lui Moțoc”. Dar, lăsând la o parte ipocrizia și perfidia PSD (și nu numai), Moțoc a fost un personaj ticălos, după cum se știe.
Adică protestele – generate de exasperarea majorității populației, și mai ales a tinerilor, în fața situației fără speranță a unei economii spoliate la sânge de întreaga tagmă a jefuitorilor de după decembrie 1989 și doar ocazionate de ultima lor nerușinare „legală” – sunt o formă de neascultare civică și reușesc, eventual, să înlăture Ordonanța 13 (dar obiectivul celor care au dat-o rămâne) și să obțină niște demisii.
Dar cauza exasperării lor rămâne. Și pentru a nu-și continua acțiunea potrivită acestei exasperări, întreaga clasă politică ar dori să mulțumească formal orgoliul Pieței, chiar dacă știe că înfrângerea ei nu-i e a bună. Clasa politică este cunoscătoare intuitivă a efectului de fluture din teoria haosului.
Așadar, ce faci când legile îs legale (sic) dar nu-s morale?
***
Continuarea faptelor (5- 13 februarie 2017)
Continuarea manifestațiilor; marile manifestații din 4 și 5 februarie din foarte multe orașe din țară și la care au participat 600.000 de oameni. Faptul că deși Ordonanța 13 a fost abrogată de Ordonanța 14 pe 5 februarie și publicată în Monitorul Oficial, discutarea ei în Parlament (a doua condiție pentru ca ordonanța să fie validă) și votarea ei (a Ordonanței 14) a fost amânată pentru săptămâna 13-17, deși era o chestiune de urgență: doar-doar or obosi manifestanții.
Ordonanța 14 nici nu s-a născut ușor (inițial a fost dorită de PSD a fi un proiect de lege), și i s-a și opus mașinăria politică a Senatului (http://www.ziare.com/politica/guvern-ordonante/ordonanta-de-abrogare-a-intrat-in-vigoare-ce-pasi-mai-trebuie-urmati-si-ce-pericole-pandesc-inca-1452735; http://www.ziare.com/florin-iordache/ministrul-justitiei/ordonanta-iordache-a-fost-transformata-in-proiect-de-lege-copy-paste-aproape-in-totalitate-1452747; http://www.ziare.com/stiri/justitie/confuzie-la-ministerul-justitiei-anunta-ca-nu-mai-e-interesat-sa-modifice-codurile-penale-desi-abia-a-depus-un-proiect-copy-paste-dupa-oug-13-1452752)
Dar a doua mișcare a fost o transmiterea speranței că Ordonanța 13 – față de care au fost trimise sesizări la Curtea Constituțională a României (CCR) de către Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM) și de către președintele țării și, foarte greu, de către Avocatul Poporului – urma să fie definitiv respinsă de către CCR. Adică respingerea Ordonanței 13 de către CCR a fost socotită garanția că Parlamentul nu va îndrăzni să respingă Ordonanța 14 și să asigure astfel revenirea la Ordonanța 13. Ei bine, CCR a respins pe 8 februarie cele 2 sesizări și pe 9 februarie sesizarea Avocatului Poporului. CCR (în care membrii sunt numiți politic și este condus de către un (fost) membru PSD) nu a spus nimic – deci nici pe fond și nici pe formă – legat de Ordonanța 13, pe motiv că e abrogată. Ca urmare, CCR a lăsat liberă mișcarea următoare: a Parlamentului, de a respinge Ordonanța 14. (Între timp, a fost depusă în Parlament și o moțiune de cenzură împotriva guvernului: moțiunea a căzut, firește, deoarece majoritatea este a PSD-ALDE. Evenimentul este numai o mostră a ceea ce este foarte probabil să se întâmple cu ocazia discutării Ordonanției 14).
Au fost manifestații în fiecare seară. Vocile legitimiste au luat în derâdere inițiativele protestatarilor de a diversifica modurile de manifestare, le-au socotit simplă transformare a ceva serios în „distracție”. În realitate, diversificarea nu reprezintă tendința politicii dominante de estetizare, de transformare a politicii în spectacol gratuit și exterior în fața spectatorilor ci, dimpotrivă, o modalitate în plus de nesupunere, una estetică[vii]. Circul este în fața Palatului Cotroceni unde câteva zeci sau câteva sute de persoane cer demisia președintelui țării pe motiv că a dezbinat România. și că a cerut alegeri anticipate. (Evident, nimeni, nici președintele, nu le-a cerut).
Și a fost o ofensivă urâtă a PSD la televiziuni: Minciuna că Ordonanța 13 ar fi cerută de UE și de CCR, că manifestanții ar vrea răsturnarea guvernului și ar fi simple unelte ale Opoziției din țară și ale multinaționalelor, a fost repetată de n ori indiferent de orice argumente.
Căci: Ordonanța 13 – de dezincriminare a faptelor penale ale funcționarilor politici și reprezentanților – nu este cerută de UE, iar CCR a obiectat numai împotriva cuvântului „defectuos” (din Noul Cod Penal, Art. 297 Abuzul în serviciu), adică îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu trebuie citită pur și simplu ca îndeplinirea atribuțiilor de serviciu prin încălcarea legii. (Deja, în Noul Cod Penal pedeapsa abuzului în serviciu – Art. 297 – este mai mică decât în Codul Penal Legea 286/2009).
Dar vezi și minciuna de pe 13 februarie că abuzul în serviciu fusese abrogat în iunie 2016 (prin decizia CCR 405/2016), iar Ordonanța 13 nu ar fi făcut decât să îl re-incrimineze. (Or, decizia CCR – vezi paragraful 27, unde se spune că „legea națională este chiar mai favorabilă decât Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, întrucât art.19 din această Convenție solicită statelor semnatare să reglementeze faptele comise cu intenție de către un agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, în timp ce art.297 alin.(1) din Codul penal, prin raportare la art.132 din Legea nr.78/2000 incriminează infracțiunea în discuție numai dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit”; dar vezi și că nici guvernul și nici Avocatul Poporului nu au admis anularea (excepția de neconstituționalitate cerută de pârâții care s-au adresat CCR), în timp ce președinții celor 2 Camere ale parlamentului nu și-au comunicat punctele de vedere – nu a dezincriminat abuzul în serviciu, ci doar l-a circumscris (vezi paragrafele 66, 68, 75, 76, 80, 86, 88, 89, și mai ales punctul 2 al Deciziei).
Datorită presiunii străzii, Ordonanța 14 a fost aprobată marți, 14 februarie, de Senat. (În timp ce continuau manipulările la televiziuni).
Dar oare pericolul a trecut?
Deci ce faci când legile îs legale (sic) dar nu-s morale?
Pericolul
Este nu numai ca votarea Ordonanței 14 să nu rezolve lucrurile – adică să permită hoților dovediți să scape potrivit legii penale mai favorabile – ci că – așa cum, din păcate, a apărut și în sesizările instituțiilor de mai sus – atenția pare a fi focalizată asupra modului pe furiș în care a fost adoptată ordonanța, ca și asupra inexistenței urgenței care ar fi motivat-o.
Or populația este indignată în primul rând împotriva conținutului: vrea pedepsirea corupților.
Ce înseamnă totuși că Ordonanța 13 rămâne implicit în vigoare (Leg 24/2000, Art. 64 3)?
Și pentru viitor și pentru trecut. Adică, potrivit:
Codului de Procedură Penală Leg 135/2010:
Sectiunea 4 – Inlaturarea sau modificarea pedepsei, Art. 595 – Intervenirea unei legi penale noi, și Art. 596 – Amnistia si gratierea, și potrivit
Noului Cod penal Art 4.-Art. 6.
deoarece Ordonanța 13 a fost în funcțiune (fiind publicată în Monitorul Oficial, cu precizarea aplicării din momentul publicării) și, desigur, deoarece nu a fost abogată (Ordonanța 14 nefiind votată), toate scutirile de pedeapsă (legea penală mai favorabilă) vor funcționa retroactiv: privind toate faptele penale deja condamnate sau în curs de urmărire penală. Aceasta a fost și este miza mârșăviei: nu doar disculparea unui personaj, ci a ansamblului infractorilor din rețelele de putere. (Inclusiv a celor din justiție, cum a arătat, deși involuntar, un senator PSD (http://www.ziare.com/stiri/justitie/live-ordonanta-prin-care-guvernul-a-incercat-modificarea-codurilor-penale-pe-masa-ccr-1453008).
Și tot aici trebuie menționat: Incorectitudinea și ambiguitatea formulării actelor juridice, ordonanțe sau legi, ține mai ales de folosirea actelor juridice ca instrumente ale luptei politice, de dominație.
Ordonanța 13 asigură, în fond, prescrierea absolută a hoțiilor reprezentanților aleși și numiți și, astfel, și prescrierea raptului proprietății de stat pe care l-a făcut întreaga clasă de sus. Ordonanța 13 este încă o certificare a victoriei procesului început în decembrie 1989.
Așadar, ce faci când legile îs legale (sic) dar nu-s morale?
***
Un pas înainte, dar foarte mic
Oamenii știu că întreaga clasă politică este viciată. De aceea, nici nu consideră realist să dorească alegeri anticipate și să aștepte de la noua majoritate ceva radical diferit.
De aceea, cele 2 documente avansate de mișcarea populară sunt extrem de importante și, în același timp, sunt dovezi împotriva prezumției că oamenii ar dori răsturnarea PSD/a alegerilor. Ele doresc, în afara obiectivelor pozitive menționate mai jos, doar demisia actualului guvern, dar păstrarea coloraturii PSD a celui nou.
Aceste 2 documente sunt:
- Noua proclamație de la Timișoara (vineri, 10 februarie, http://www.ziare.com/stiri/proteste/noua-proclamatie-de-la-timisoara-a-fost-depusa-oficial-la-prefectura-se-cer-si-demisiile-lui-grindeanu-dragnea-si-tariceanu-1453328)
- Petitie pentru numirea unui nou guvern PSD si adoptarea unui decalog al masurilor anticoruptie /Moțiune pentru România (https://www.petitieonline.com/motiune-romania).
Elementele importante aici sunt:
- Noua proclamație de la Timișoara nu mai amintește nimic despre orientarea ideologică a politicienilor; dar, pentru punctul său 8 – „Fara penali in demnitatile publice” – adaugă câteva obiective (Stabilirea incompatibilitatii intre functiile executive si legislative; Eliminarea avizului parlamentar pentru cercetarea penala a demnitarilor) dar și altele ce denotă mai degrabă naivitate (Depolitizarea functiilor publice si ocuparea lor doar prin concurs, Acordarea unor prerogative suplimentare Curtii Constitutionale pentru suspendarea aplicarii actelor normative susceptibile de incalcare a Constitutiei).
Moțiunea este un document mult mai bine articulat. Ea precizează: „Aceasta nu este o moțiune împotriva puterii sau actualei majorități parlamentare, nu este o moțiune împotriva opoziției, nu este o moțiune împotriva Președintelui”. Dar în același timp, moțiunea sugerează frica de birocratizarea oricărei organizări și visează la o democrație în care cei 61% nu sunt organizați și totuși își pot impune cererile („că strada nu are nevoie de reprezentanți. Se reprezintă singură foarte bine, seară de seară. Strada nu trebuie să emane lideri. Lideri sunt toţi cei care au ieșit şi au protestat pentru convingerile lor, oricare ar fi acestea”).
- Concret, Moțiunea insistă ca nimeni din Opoziție să nu propună un nou prim-ministru, iar PSD să pună un guvern „strict limitat la respectarea Programului de Guvernare”.
- Modificările în Codurile Penale se vor face numai în Parlament și prin consens, inclusiv cu CSM și of, „societatea civilă”. (Dar: care este aceasta? Și oare nu a existat și până acum un asemenea consens cu ea? Și 2. Consensul formal se realizează ușor, pent că toți vor să scape, dar apoi e disens pentru că toți vor ciolanul/contracte de stat etc. și uitarea păcatelor).
- Eliminarea posibilității Guvernului de a emite ordonanțe de urgență (Dar revenirea la parlamentarism este o idealizare a acestuia).
- Verificarea și confiscarea extinsă a averilor ilicite,
- Dublarea termenelor pedepselor cu închisoarea pentru fapte de corupție, conflict de interese şi abuz în serviciu (aceste două cerințe ne ung la inimă dar…)
- Sesizarea Curții Constituționale a României și la inițiativa directă a cetățenilor.
- Depolitizarea tuturor funcțiilor publice și a întregului aparat administrativ, cu excepția membrilor Guvernului (un vis tehnocrat? De ce nu și unul care are în vedere simpla administrare a lucrurilor?, dar pentru asta raporturile de putere/dominație de clasă ar trebui să dispară)
- Limitarea clară și explicită a imunității parlamentare doar la declarații politice (Dar asta este în Constituție, doar că nu se respectă)
- Eliminarea votului secret în Parlamentul României, cu excepția situațiilor care implică chestiuni de siguranță națională.
- Limitarea numărului de mandate la maxim două pentru orice funcție aleasă (dar oare reprezentanții vor vota asta și celelalte doleanțe?)
- Revizuirea Constituției cu „participarea partidelor politice, a societății civile și a reprezentanților mediului privat”.
Hm. Dorințe legitime și utopii presărate printre obiective de clasă de sus – da, de clasă de sus, unde „strada” purtătoare a utopiilor nu are ce să caute, nu? – ce abia urmează ? Dar e cazul, oare, să nu vedem complexitatea, să alegem fie doar să relevăm slăbiciunea utopiștilor fie doar prejudecățile și premeditarea celorlalți?
Și totuși, ce faci când legile îs legale (sic) dar nu-s morale?
***
Luciditate, disperare și vis: ce înseamnă critica politicii din perspectiva moralei?
Că în stradă se află și o „clasă mijlocie” autoiluzionată și votantă a dreptei explicite este clar. Dar dincolo de structura socială nu se poate să nu observăm motivația morală a tenacității atâtor tineri: și dintre care sunt mulți exteriori unui viitor „decent” deoarece, pur și simplu, nu există nici atâtea joburi la companii, nici atâtea locuri promițătoare în anticamerele sateliților de partide politice și nici atâtea sinecuri calde în agenții/instituții de stat câte ar trebui să fie pentru a-i absorbi.
În fața prestației PSD, nu este de neînțeles de ce o bună parte dintre acești tineri aleg „răul mai mic” (PNL, al cărui europarlamentar a susținut vehement până și pe 13 februarie minciuna cu dezincriminarea anterioară a abuzului în serviciu). Deși foarte mulți nu au votat deoarece și-au dat seama că nu mai există „rău mai mic” și este probabil să procedeze la fel și în continuare.
Vor pleca aiurea, ca și cei 3,8 milioane plecați deja, și vor ușura astfel mai mult situația clasei conducătoare din România: la fel cum cohortele de emigranți din Europa au ușurat situația capitalismului de aici din a doua jumătate a secolului al XIX-lea începând.
Dar până atunci și-au strigat indignarea. Înainte de toate și în esență dintr-o perspectivă etică.
Să nu fie priviți zâmbind superior: da, politica nu se explică prin etică ci prin propriile relații cu sistemul care o cuprinde, deci cu economia și societatea. Dar politica se judecă din perspectivă etică. Iar dacă dispare criteriul etic din politică, aceasta este junglă și despoție.
Firește că perspectiva etică – bunul-simț moral așa cum suntem educați majoritatea dintre noi – nu face decât să dea la iveală contradicția ireparabilă dintre tiparul de dominație-supunere potrivit căruia funcționează capitalismul și, pe de altă pare, cerințele morale.
Dar astfel critica etică este o critică a tiparului capitalist însuși. Tinerii din Piața Victoriei sunt oameni, și nu îngeri. Dar cel puțin hotărârea lor disperată de a veni și a sta seară de seară în ger îi purifică.
După cum știm, teoria imperativului categoric a lui Kant (consideră-l întotdeauna pe celălalt și ca scop, nu doar ca mijloc al tău) a fost criticată de mulți cum că ar fi prea abstractă și „idealistă”. Kant a demontat această critică. Dar pe vremea lui tocmai o asemenea teorie „abstractă” era – cumva involuntar – cea mai acerbă critică a capitalismului în curs de a triumfa. Etica era cea mai clară demonstrație că principiile noii societăți nu merg.
Tinerii din Piața Victoriei nu știu să desfășoare o critică articulată a capitalismului – și nu au fost lăsați să învețe să o facă. De aceea, dincolo de sloganurile proprii sau de interesele preluate, unanimitatea criticii morale a politicii – să ne amintim: ei au fost o bună parte a celor 61% care nu au votat – arată un adânc refuz al structurii societății de astăzi.
Mai prozaic: protestele nu reflectă opoziția față de între funcționarii de stat, inclusiv magistrați, și pe de altă parte, mediul privat – deși unii cred, influențați de partidele de dreapta explicită și nu numai, că acest mediu ar fi exterior fraudelor funcționarilor de stat – ci opoziția între cei ce au furat și vor să-și păstreze rezultatul furtului și cei care vor pedepsirea hoților și, desigur, recuperarea lucrurilor furate.
***
Și totuși, motivația etică ascunde și slăbiciuni
Deși nivelul de înțelegere socială al protestatarilor reflectă, cu toată emanciparea modernă prin IT, și confuziile „middle class” determinate de mesajele inițiatorilor și beneficiarilor trecerii la domnia explicită a capitalului, deși vina aparține deci acestor mesaje și purtătorilor lor, descompunerea acestor confuzii este necesară pentru a vedea ce ieșiri există.
Prima confuzie este separarea politicului – care se dorește a fi curat, lipsit de corupți și, în orice caz/„cel puțin” de penali (corupți dovediți, ce nu mai pot poza în negustori cinstiți) – de economic și social. Problema nu este că oamenii luptă punctual împotriva corupției și a ceea ce e „prea de tot” în politică. Noi toți avem exact aceeași exasperare și aceeași atitudine. Ci că – și documentele de mai sus o arată – nu se înțelege că nerușinarea din politică este semnul acaparării puterii economice la un nivel atât de sigur încât grija pentru formă nu mai este prioritară (cum era, să zicem, în primii ani de după decembrie 1989 și lăsând la o parte că forma era din capul locului golită de conținut, creată astfel încât să ascundă și să asigure raptul asupra puterii poporului. Deoarece da, puterea poporului constă în primul rând în proprietatea sa asupra resurselor și mijloacelor de existență, asupra a commons și într-o măsură cât mai mare).
Tocmai pentru că nu se înțelege/acceptă asta – în veșnica iluzie a clasei mijlocii că și ea ar fi printre câștigătorii acaparării economice – Piața vrea numai curățenie în politică. Dar: 1) nu se poate doar în politică, pentru că ne aflăm în capitalism și puterea politică este semnul și promotoarea puterii economice (nu este invers, ca în socialismul real în care nivelul privilegiilor era în funcție de locul politic); și 2) nici o etapizare nu e posibilă (‘acum în politică și pe urmă om mai vedea’), deoarece nu doar că puterea politică este întrețesută cu cea economică, se hrănește în primul rând din ea și nu din vreo conformitate cu visurile plebei, ci și că astăzi criza de sistem și urgențele reale pur și simplu nu mai permit timpul amânării. Dacă cei din Piață cred că niște schimbări de personaje valorează mare lucru – în afară, desigur, de satisfacția că „totuși, am reușit ce am cerut” – înseamnă că sunt, dincolo de sincera indignare, împărtășită de noi toți, niște naivi ineficienți și, în același timp, din păcate instrumentați de lupta politică.
A doua confuzie este că revenirea la teoretica subordonare a executivului față de legislativ ar fi nu doar posibilă – deși tendința de a reduce valoarea legislativului este mondială astăzi, și nu din vreo perversitate actuală ci din nevoia puternicilor de a nu fi surprinși de vreo posibilă legiferare idealistă a unor îngrădiri ce i-ar viza – ci ar și rezolva corupția și, în general, lucrurile. Or, cel puțin semnalarea posibilității ca Parlamentul să nu aprobe Ordonanța 14, dacă nu istoria aleșilor și a practicilor din Parlamentul postdecembrist, ar trebui să fie suficientă pentru a vedea lipsa de temei a acestei credințe. Dar vezi și dorința celor de la putere de a flutura steagul „supremației Parlamentului” pentru a pune cu botul pe labe pe cei care i-au criticat malversațiunile (în fericită fraternitate cu guvernul) (http://www.ziare.com/tariceanu/senat/tariceanu-vrea-ca-parlamentul-sa-adopte-o-declaratie-in-care-critica-dur-csm-si-pe-iohannis-dragnea-se-codeste-1453630).
A treia confuzie este încrederea prea mare în instituțiile justiției și capacitatea legii, ca și cum acestea toate nu ar fi legate, în ultimă instanță, de puterea politică și economică. Da, probabil – subliniez, probabil – că astăzi DNA are mijloacele de a scoate la iveală hoțiile și ticăloșiile întregii clase uzurpatoare și o și face câte puțin, bravo ei; după cum, desigur că teoria separației puterilor și a „mai multă independență a justiției” este întotdeauna bună; dar problema nu este numai aplicarea legii – care este, într-adevăr, în mare suferință (iar din acest punct de vedere din proiectul de lege prezentat de UDMR (http://www.ziare.com/stiri/justitie/udmr-a-depus-un-proiect-de-lege-pentru-pedepsirea-magistratilor-1453657) singurul lucru pozitiv de reținut este că abuzul în serviciu trebuie să se refere și la magistrați – ci legea însăși. Micșorarea corupției este necesară: dar nu este suficientă.
Prin cele de mai sus nu susțin că înainte de a vedea corupția politică și din justiție ar trebui să o vedem pe cea a economicului, structurală pentru capitalism, oribilă la nivelul concernelor și urâtă la nivelul „micilor învârteli” ale patrioticului capital național. Nu, nicidecum. Oamenii văd lucrurile începând de la ceea ce este la suprafață – și trebuie să facă ceva împotriva relelor de aici, nu trebuie să amâne „până când vor prinde întreaga esență” – dar nu au voie să se oprească aici. Chiar sunt convinsă că stânga nu ar trebui să privească opoziția populară împotriva corupției politice doar ca o mișcare superficială și originar instrumentată; și nu ar trebui să sugereze că rezultatele, „nule – ba chiar rele prin haosul și simpla dare în vileag a unor corupți” – nu ar justifica protestul oamenilor și mișcarea anticorupție. Dimpotrivă, protestul poate trezi și conștientiza mulți oameni, poate să-i scoată din starea de pasivitate în care i-a forțat conducerea „democratică” a tuturor partidelor.
Iar ca stânga teoretică să nu critice mereu corupția PSD – falsa stângă, desigur, dar tocmai însușirea incorectă a numelui de stânga trebuie mereu relevată – este într-adevăr nedemn și aberant, chiar dacă și corifeii anti-corupției, acum de dreapta, se dovedesc a fi corupți ( http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ponta-da-oprea-da-kovesi-nimic-nimic-115179.html).
Tocmai pentru ca dreapta să nu poată să-și introducă măsurile de clasă specifice sub acoperământul ani-corupției, stânga trebuie să lege lupta împotriva corupției de critica relațiilor structurale capitaliste „curate”. Altfel, tocmai stânga contribuie la imaginea că PSD ar fi de stânga și că „generația actuală continuă înfăptuirea părinților ei, răsturnarea lui Ceaușescu” (http://www.ziare.com/stiri/proteste/reuters-aceasta-este-urmatoarea-generatie-de-protestatari-a-romaniei-parintii-lor-l-au-rasturnat-pe-ceausescu-1453673), adică ostracizarea definitivă a stângii.
***
Faptul că mulți oameni care votează partidele de dreapta nu ar trebui s-o facă potrivit statutului lor social este exclusiv vina falsei stângi, PSD, și a diferitelor sale clone semi-avortate, sub nume de „comunist” etc. Această așa-zisă stângă arată atât de urât încât oamenii spun: „dacă asta e stânga, atunci nu, nu sunt de stânga”.
Dar faptul că votanții PSD nu au copleșit prin număr manifestanții anti-corupție arată, o dată mai mult, că astăzi nu se mai poate vorbi de partide de masă, ci doar de clici de interese în luptă pentru ciolan și care trebuie „să-și piardă vremea” periodic atrăgând votanți pentru a se legitima. Falsa stângă nu face excepție, iar faptul că nu mai are idealuri de fluturat și că murdărește sistematic tot ce trimite la idei de stânga doar concretizează concluzia de mai sus. Alinierea în spatele corupților dovediți – și nu doar acum – arată nici măcar vreo onoare a hoților, ci doar că orice dezvăluire și condamnare a celor prinși este un precedent periculos pentru ceilalți.
Lozincile xenofobe – da, xenofobe, iar xenofobia nu este echivalentă cu „bunul naționalism” care, dezorientat, săracul, se vede înconjurat de dușmani care vor răul țării etc., ci cu altceva – din contra-manifestația de la Cotroceni arată că, din păcate dar inevitabil, falsa stângă poate aluneca până la un nivel mai mult decât conservator și poate apărea drept, într-adevăr, răul cel mai mare.
Dar înseamnă asta, oare, că partidele de dreapta declarată ar fi acum „răul mai mic”? Nicidecum. Deoarece a voi anti-corupția – dar nu au oare și ele corupți? – la nivelul legii și atacând doar funcționarii de stat, nu este suficient. Legea trebuie și aplicată și, pe de altă parte, funcționarii de stat corup împreună cu mediul privat.
Nici teoria că PSD ar dori o apropiere de Rusia și/sau China acum când Occidentul se pregătește de război iar partidele declarat de dreapta i s-ar alinia (iar cum Occidentul însuși este divizat, și partidele de dreapta explicită par a fi divizate pe această problemă) nu stă în picioare. De la început, PSD nu a făcut nimic să canalizeze discuția politică într-un mod rațional, susținând cel puțin că nu e bine să te cerți cu vecinii, ci a promovat același antirusism și antiasiatism ca și partidele declarate a fi de dreapta.
Și atunci? Ce faci când legile îs legale (sic) dar nu-s morale?
14 Februarie 2017
[i] John Locke, Second Treatise on Government (1690), Edited, with an Introduction, by C. B. Macpherson, Indianapolis, Cambridge, Hackett Publishing Co., 1980.
[ii] Michael Walzer, “The Obligation to Disobey”, Ethics. An International Journal of Social, Political and Legal Philosophy, Volume 77, Number 3, April 1967, pp. 163-175.
[iii] John Rawls, A Theory of Justice (1971) Revised edition, Cambridge Ma., The Belknap Press of Harvard University Press, 1999, pp. 320, 336.
[iv] Robin Celikates, “Rethinking Civil Disobedience as a Practice of Contestation—Beyond the Liberal Paradigm”, Constellations, An International Journal of Critical and Democratic Theory, Volume 23, Issue 1, March 2016, pp. 37–45, DOI: 10.1111/1467-8675.12216.
[v] William E. Scheuerman, “Recent Theories of Civil Disobedience: An Anti-Legal Turn?”, Journal of Political Philosophy, Vol. 23, Issue 4, Dec. 2015, pp. 427-449; Candice Delmas, “Civil Disobedience”, Philosophy Compass, Volume 11, Issue 11, November 2016, pp. 681–691.
[vi] John Rawls, A Theory of Justice, p. 321.
[vii] Jonathan A. Neufeld, “Aesthetic Disobedience”, The Journal of Aesthetics and Art Criticism, Volume 73, Issue 2, 2015, pp. 115-125.