Reacțiile publice în urma întâlnirii de la Cotroceni între Traian Băsescu, pe de o parte, și Victor Ponta și Ioana Petrescu pe de alta, funcționează asemenea unui simptom. Rar se întâmplă ca o întâmplare aparent banală și de rutină guvernamentală să ofere o radiografie socială atât de clară.
Primul nivel, cel imediat, este cel al machismului, sexismului, misoginismului și patriarhalismului pe care se întemeiază nu doar viața politică, ci societatea românească ca atare. Deși nu poate fi o mare surpriză acest tip de reacție, având în vedere diversele exemple cotidiene, unele chiar mai grave, nu poți totuși să nu rămâi oarecum șocat de violența cu care a fost tratată Ioana Petrescu, atât în timpul interacțiunii de la Cotroceni, cât mai ales după. O serie de bărbați feroce ai țării, începând, desigur, cu președintele țării și terminând cu ultimul comentator agramat de pe blogurile de opinii, s-au întrecut în apelative și jigniri la adresa acesteia. Cu cât acestea au fost mai grotești, cu atât au devenit, evident, mai populare, precum caracterizările incalificabile făcute de CT Popescu. Nici premierul Victor Ponta nu poate fi exonerat. Acesta este vinovat nu pentru că ar fi spus ceva, ci pentru că a tăcut mâlc, ghemuit mic în fotoliu, în timp ce președintele își dădea măsura puterii pe care o mai are asupra unei persoane, în contextul dat, vulnerabile.
Desigur, Ioana Petrescu nu trebuie apărată cu orice preț și nici doar pentru simplul fapt că este femeie. Acest lucru ar fi la fel de discriminatoriu. Dar atacurile la adresa sa nu au fost în nici un caz profesionale sau pline de argumente. Mari comentatori și formatori de opinie, experți în orice remunerați cu mii de euro au găsit de cuviință să facă observații mai degrabă stilistice despre pantofii doamnei Petrescu, decât să ofere ei vreun argument sau vreo cifră dacă tot le știu pe toate. Altfel, brusc, toată România pare că a intrat într-o febră pozitivistă și nimic nu se mai poate mișca dacă nu se dau în sprijin cifre și grafice, argumente cântărite clar și studii de impact. Dar unde era oare acribia aceasta când guvernul Boc tăia după ureche salarii, pensii și ajutoare, închidea școli și spitale sau mărea TVA-ul? Evident nicăieri, pentru că marea gândire economică neoliberală a lui Băsescu &co nu se bazează pe cifre și date, ci pe dogme: austeritate, privatizare, deficit mic și subvenții de la stat pentru bănci și capitaliști. Cifrele și argumentele sunt necesare doar când vine vorba de adversarii politici, în rest merge și doar cu ideologie și retorică. Desigur, nu mi se pare nimic deplasat în a cere date concrete și clare de la un ministru înaintea unei măsuri, din contră. Dar cum acest lucru nu a fost niciodată norma, în acest caz nu avem de-a face cu vreun spirit critic proaspăt descoperit ci cu răfuieli politice amestecate cu sexism.
Astfel, la un al doilea nivel, episodul de la Cotroceni, ne relevă ceea ce deja știam de mult, dar pare că tot uităm. Anume, că cel puțin clasa de mijloc românească și mai ales segmentele urbane și active ale acesteia au o asemenea ură față de PSD, încât sunt gata să-l cauționeze în continuare pe Băsescu și tipul de politică făcut de acesta. Deși toată lumea se arată constant dezgustată de actualul președinte, în astfel de momente lucrurile nu par a sta deloc așa. Nivelul de aprobare și apreciere pentru președinte și pentru stilul său pare că a rămas la cote ridicate. Mi se pare o iluzie ideea cum că populația vrea altfel de politică după 10 ani de zile. Deși riscul de generalizare aici este foarte mare în lipsa unor date sociologice concrete (desigur), stilul președintelul de a face politică nu pare a fi atît de desuet dacă judecăm după reacțiile din ultimele zile. Câtă exuberanță, exprimată desigur în termeni tot macho-paternaliști, că președintele “le-a tras-o”, că „i-a pus la zid”, că „le-a dat o lecție”, că “i-a pus cu botul pe labe”. CTP, în penibilul care îl caracterizează, a vorbit despre un dublu viol. Și tot așa.
Dacă acestea sunt așteptările pentru a face politică, acestea sunt și mai bine primite atunci când, așa cum spuneam, sunt îndreptate împotriva PSD-ului. Pentru mine rămâne uluitor faptul că deși au existat 8 ani de guvernare brutală de dreapta, aceasta nu a fost tratată cu atâta ostilitate precum cea cu care este tratat PSD-ul astăzi, în condițiile în care acest partid, mai ales prin Victor Ponta, face tot ce este posibil să devină un partid autentic de dreapta, populist, naționalist și de partea capitalului și a servanților acestora. Paradoxul este că până și măsura de reducere a CAS-ului pentru angajatori pe care Băsescu o va respinge, este tot una clar de dreapta. Susținându-l pe Băsescu în acest caz, electoratul de dreapta și middle class luptă practic împotriva propriilor interese.
Astfel, și eu dacă aș fi Victor Ponta aș fi complet confuz. Dacă nici cu măsuri de dreapta, în favoarea capitalului, nu devii popular, atunci ce se mai poate face? Problema e că electoratul de dreapta în România nu este unul format neapărat din capitaliști și antreprenori, ci preponderent din proletari corporatiști. Este firesc ca aceștia să fie sensibili la argumente populist-abstracte precum cifrele și studiile de impact (de fapt, nici măcar la acestea, ci la ideea în sine că acestea sunt importante în virtutea misticii cu care este înconjurată funcționarea economiei în general, dovadă isteria cu MTO-ul), la fel cum aceștia sunt sensibili la discursul anti-corupție și la cel anti-comunist. PSD-ul nu va putea monopoliza foarte curând aceste teme, la fel cum nu va putea fragmenta în interes propriu blocul acesta proletar-corporatist care îi este fundamental împotrivă.
În fine, un alt aspect revelat de acest episod este disprețul față de oamenii care au terminat studii în străinătate, la universități cu renume sau nu. Deși la prima vedere declarația Elenei Băsescu că aceasta știe mai multă economie decât absolventa de la Harvard (chiar dacă a terminat o facultate locală mai puțin prestigioasă) pare una plină de ridicol, în fapt aceasta dă glas unei stări mult mai generale decât se crede de obicei. Prestația ministrei Petrescu a oferit prilejul perfect pentru ca aceasta să capete expresie publică. Cei care au studiat afară par așa rupți de lumea neaoșă, autohtonă încât îi face în mare parte inutili, sau cel puțin posesorii unui bagaj teoretic fără aplicabilitate locală. E drept că cei care au absolvit în străinătate nu sunt toți niște eminențe, la fel cum cultul pentru aceștia (promovat îndeobște de publicații și grupuri de dreapta, inclusiv de președintele Băsescu care a cauționat acum câțiva ani un grup extrem de dubios ce pretindea că reprezintă studenții români din străinătate) este nociv. Dar atacurile la adresa Ioanei Petrescu în această direcție denotă un filon tradiționalist și naționalist mai amplu, precum și o ruptură de clasă și generațională ce abia transpare. Însă spre deosebire de doamna Petrescu care a fructificat în interes propriu o conjunctură politică aparte (despre care trebuie să fie conștientă), mulți dintre absolvenții români în străinătate fie nu se mai întorc (dacă au noroc), fie dacă se întorc sunt în mare parte șomeri sau precari. Piața muncii locale –cum o recunoștea chiar Băsescu în întâlnire – este la pământ, nu doar pentru ei, iar piața academică este ermetic închisă în spatele unor rețele personale, patriarhale și ierarhice de putere și influență. Tipul acesta de atacuri nu va face decât să continue marginalizarea acestora. Deși toată lumea pare că se plânge de starea învățâmântului românesc, brusc nici în alte părți nu e mai bine. Există totuși motive să fim mândri.
Acest episod pare a prefigura deja lupta electorală totală din această toamnă. Însă jocul politic va reliefa totodată și conturul societății din acest moment. Din ce se pare, s-ar putea să nu ne placă ce vedem.