Vă propun un scurt moment de meditaţie. Viviane Reding, comisarul neînfricat şi mare critic al guvernului Ponta, a fost parte dintr-un scandal în care jurnaliştii chestionau legitimitatea permisului de angajare dat de guvernul luxemburghez unei cameriste filipineze. Mai are rost să amintesc de ştirea mai înti de culoare, iar după acuzaţiile Robertei Anastase (formulate complet ridicol, evident), de scandal politic, cu bona filipineză a familiei Ponta?
Cum nu s-a putut găsi o cameristă în 30 de milioane de europeni fără locuri de muncă? Aşa a fost atacată Reding pentru angajarea unei cameriste filipineze de către un ziar satiric mai întîi, iar apoi scandalul s-a extins. Însă problema era puţin alta: obţinerea permisului de muncă de către familia Reding, deşi iniţial fusese respins.
N-a fost Viaviane Reding cea care a depus cererea, a fost soţul său (de care e divorţată) cel care a făcut demersurile. Cam asta a fost apărarea în faţa insinuărilor de trafic de influenţă. (Dar chestiune a fost discutată şi la Comisie.) Obţinerea unui astfel de permis în Luxemburg e destul de grea pentru că nu sînt permise angajările decît pentru înalte calificări. Pînă la urmă familia Reding a putut avea camerista filipineză dorită.
Chief Commission spokeswoman Francoise Le Bail admitted on Wednesday (6 January) that Commission president José Manuel Durao Barroso had spoken to Mrs Reding about the work permit, but added it was not an issue that concerned Mrs Reding’s activities as a European Commissioner directly.
Last month the Luxembourgish satirical paper ‘Den neie Feierkrop’ had amused its readers with the story that the Commissioner responsible for Information Society and Media had not been able to find a housemaid among the 30 million unemployed EU citizens. (aici, mai mult)
Victor Ponta a venit cu argumentul “tabloide”. Bona nu poate da detalii ziarelor de scandal. Vezi aici.
Nu pun în nici un caz problema în termeni populişti: “de ce le luaţi băştinaşilor dreptul la muncă?”. Ce văd eu e altceva, dorinţa de a avea un lucrător plătit sub preţul pieţei, complet supus şi, eventual, să fie şi o marcă a unui anumit statut social (în România, bonele filipineze au fost “modă” pentru clasa superioară). Costă şi mai puţin şi ai şi un soi de “servitoare în casă” – astfel de angajări vin la pachet cu cazare, masă. Ponta aprecia că bona stă toată ziua cu copilul… Păi cît e ziua de lucru mai exact?
Ce-i uneşte, aşadar, pe cei doi inamici Ponta şi Reding? Preferinţa pentru un muncitor, ieftin, bun şi harnic. Fără să ne batem capul “etic”. Că doar această hărnicie nu poate fi obţinută decît dacă e paraşutat într-un loc din UE şi unde se va simţi obligat să răsplătească generozitatea patronului cu muncă intensă.
Unul strigă de la Bruxelles după stat de drept şi justiţie totală la orice nivel, altul e social-democrat la Bucureşti şi vrea justiţie socială. Amîndoi sînt însă din aceeaşi paradigmă.
Despre metodele mai mult sau mai puţin subtile de “legare de glie” folosite de agenţii în România, puteţi citi un excelent material aici. Dacă nu conştientizezi toate aceste etape ale exploatării din spatele zîmbetului filipinez înseamnă că faci partea din lumea lor unde totul e ieftin, bun, legal – restul e treaba agenţiei.
Ei sînt doar vîrful icebergului. Putem aduna tone de dosare despre muncitorii din zona asta “domestică” (românii fiind o mînă de lucru forte în Vest mai ales în aceste “speciliazări”) care nu au obţinut decît foarte greu permis de muncă şi care oricum au trecut prin filtre de exploatare dură.
Irelevant, nu? Ce dacă ajută şi astfel de muncitori? Ăla nu e muncitor, se numeşte altfel. E exact zona asupra căreia Europa, central sau local, priveşte complice-superficial. În rest, democraţie, egalitate, blabla.