Săracul Simion. Omul lucrează fără pauză un an de zile, face şi din nunta sa eveniment electoral, e primul care se duce şi la sinistraţi, adună resurse, intră în toate bisericile, umblă şi bate toată România, zboară şi “afară”, doar în vinerea şi sîmbăta dinaintea duminicii alegerilor a mobilizat diaspora din Italia, Spania, Germania şi Anglia (!): a tras şi a muncit cît doi, nimeni nu poate nega asta. Mai mult, la dezbatere adoptă un comportament “civilizat”, de-a dreptul moderat. Iar apoi, fostul său şef ideologic, Călin Georgescu, vine cu jalba şi îi ia voturile cu un video pe tiktok! Georgescu fusese introdus direct la nivelul simbolic, ca lider prezis de Baba Vanga, un “conducător carismatic”, “tare ca o stîncă”, “cu mînă de fier dar bun şi înţelept”, ce, zice cîntecul electoral, “ne scoate din noroi spre un nou viitor”. Morala acestei mari surprize nu e suprinzătoare: munca nu contează în România. Nici măcar la dreapta dreptei! Eşecul lui Simion se înscrie în logica tranziţiei la capitalism, în care direcţia a fost dată de sus în jos, prin simboluri dominante, şi a pus accentul pe “elite”, “boieri” şi “întoarcerea la adevăratele valori”, în timp ce “clasa muncitoare” a devenit o masă de “necivilizaţi” şi “nesimţiţi” care nu trebuie să conteze în logica mare a lucrurilor.
Eşecul temporar al lui Simion (pînă la parlamentare) e o notă minoră în peisajul cuprinzător al marelui eşec al elitelor şi partidelor actuale: votul anti-sistemic e un vot de blam atît contra clasei politice, cît şi împotriva direcţiei generale în care s-a mişcat România. E contra ideologiilor dominante şi a elitelor actuale, indiferent dacă la putere a fost dreapta liberalilor sau stînga social-democraţilor. Poate că nu e un vot de blam dat întregii tranziţii la capitalism, însă regimul prezidenţial din ultimul deceniu e în sine o expresie a întregii perioade a tranziţiei, iar acest vot e o evaluare populară negativă a politicilor sale. Dincolo de şocul real şi marea surpriză a rezultatelor primului tur, acesta e adevărul banal, binecunoscut: politica nu mai are sens. De fapt, munca lui Simion şi autoritatea lui Georgescu au ceva foarte important în comun: ei au fost aproape unicii care au făcut politică în această campanie electorală. Aproape unicii care au elaborat şi au adoptat o ideologie clară. De partea lor, liberalii şi social-democraţii au golit de sens sfera politică împreună: s-au aşezat cuminţi la coada UE şi NATO şi s-au luptat local pentru consolidarea puterii prin primari şi alocări de fonduri. Conţinutul ideologic al PNL şi PSD s-a apropiat de zero, dacă nu e negativ deja – mai ales la PSD, care a făcut totul să se dezbare de moştenirea de stînga şi să devină partidul mic-burgheziei locale. Cît despre USR, şi acesta e un vot anti-sistemic, dar mai şters, la mai joasă înălţime: nimeni, probabil nici din interior, nu mai ştie ce coloratură politică are USR-ul. Dincolo de partide, golirea de sens a politicii a fost exprimată politic şi prin accentul pus pe tehnocraţi şi experţi cu viziune strict tunelară. În sfera politică, lupta politică a fost redusă la vîrf la un fel de eurovision despre “cine e mai european” – ignorînd însă tot “restul” lumii mari, pluralismul intern al Europei, şi faptul că Europa însăşi trece prin transformări fundamentale. Faptul că politica a fost golită de sens e evidenţiat de scăderea constantă a numărului celor care se duc la vot, de la alegeri la alegeri.
Industria culturală şi elita politică au dat vina timp de trei decenii pe “comunişti” pentru toate eşecurile şi violenţele tranziţiei, inclusiv cele pur capitaliste. Acum că ne apropiem de trecerea a tot atîta timp cît au durat regimurile socialiste la noi, “ruşii” au devenit cea mai comodă scuză – însă e mai puţin cuprinzătoare. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe voturile Georgescu că unii experţi occidentalişti au sărit că e mîna Rusiei, mai iute ca americanii pe care îi copiază cu zel. De fapt, că au fost sau nu nişte “boţi”, numerele sînt remarcabile şi lucrurile se aliniază într-o anumită logică: nu e prima oară cînd elita politică e sancţionată de votul popular. Dacă lărgim un pic perspectiva de la tunelul acestor alegeri la istoria alegerilor din tranziţie, se observă cu ochiul cetăţeanului de rînd că toate partidele care au fost la guvernare în tranziţia la capitalism au fost sancţionate radical de votul popular: Roman “mormane de fier vechi” nu mai e, PNŢ nu mai e, PD nu mai e, PNL s-a diluat şi a ajuns pe ciuci după ce a condus prin “liderul nesimţirii”, iar acum se pare că a venit rîndul PSD-ului, care se specializase în votul supravieţuirii modeste. E oare atît de greu de conceput că există o nemulţumire generală faţă de direcţia generală a tranziţiei, care informează votul în funcţie de posibilităţile oferite?
Mai mult, nu doar clasa politică e cea care a primit vot de blam: elitele media şi jurnalistice, precum şi elitele intelectuale au fost şi ele sancţionate de această mare surpriză pe care nu au văzut-o venind, şi care s-a manifestat în afara industriei culturale centrale. Surpriza a evidenţiat alienarea şi autosuficienţa de la centru. Sociologii electorali şi jurnaliştii care lucrează cu reţete prefabricate au rămas fără cuvinte – timp de două secunde, înainte de întoarcerea la vorbărie. Ascensiunea lui Georgescu, precum ascensiunea iniţială a AUR-ului şi a lui Şoşoacă, au fost complet în afara radarului lor. Mai mult, nu doar ascensiunea a fost invizibilă, ci însăşi persoana candidatului era o necunoscută, deşi omul nu a stat ascuns, ci fusese din 2020 ditai candidatul la poziţia de prim-ministru a AUR şi ideologul care a conceput şi a semnat ditai programul economic al acestui partid! Discursurile sale, cu o dicţie pe care am mai auzit-o undeva, circulaseră în ultimii patru ani pe mediile sociale. Eşecul clasei politice a venit aşadar la pachet cu superficialitatea jurnaliştilor, a experţilor şi intelectualilor.
Deocamdată, aceasta e realitatea “întoarcerii la adevăratele valori” a tranziţiei postsocialiste la capitalism, dincolo de adularea unor elite occidentale de-altă dată: un peisaj politic devastat dintr-o semiperiferie est-europeană, cu personalităţi şterse şi viziuni ideologice fie nule, fie problematice, comentat de corurile unei industrii culturale dominată de mediocrităţi şi semidocţi. E într-adevăr un peisaj european, la zi cu realităţile sferelor publice şi politice occidentale, favorabil apariţiei unui “lider carismatic”.
Cui i-a fost convenabilă golirea de sens a politicii? Mai multor categorii sociale, şi din raţiuni diferite. În primul rînd, celor care au eliminat total, din motive ideologice, ceea ce altfel fusese o parte constitutivă a sferei moderne a politicii: socialismul. Vidul politic e şi un rezultat al anticomunismului ca ideologie dominantă a tranziţiei. Alegerile din 2024 evidenţiază cum arată peisajul politic în lipsa oricărei opţiuni socialiste. De notat că anticomunismul a mers mînă în mînă, încă din 1990, cu reabilitarea figurilor fascismului şi cu eliminarea din faşă a oricăror opţiuni de stînga reală, însă dreapta “civilizată” s-a făcut vreme de trei decenii că nu vede asta şi că nu face parte din acelaşi val: periodic am asistat la “mirări” ale deţinătorilor de capital social care au patronat “întoarcerea la valori”, fundamentalismul religios şi rasismul postcomunist, în faţa expresiilor dizgraţioase ale unor progenituri proprii. Apoi, dincolo de anticomunism şi noul conservatorism, golirea de sens a politicii le-a mai convenit şi celor care pur şi simplu erau deja pe posturi în aparatele statului şi ale administraţiei, şi le convenea statuquoul; de asemenea, celor care erau deja pe poziţii cu capital simbolic şi material în industria culturală, în organizaţiile civice şi private. Astfel ajungem la un alt adevăr banal: golirea de sens a politicii a fost produsă de noile clase dominante formate în tranziţia la capitalism a României. Clasele dominante sînt cele care nu au nevoie de nicio schimbare, iar votul tineretului arată că simte asta – pe lîngă anxietăţile create de o întreagă lume în criză şi sub ameninţări. Revolta anti-sistemică nu are însă – încă – un caracter de clasă.
Cele mai multe voturi au fost însă în mod clar anti-sistem, ba chiar, dacă se adună cele trei opţiuni eterogene, plus cea care nu a intrat pe listă, iese o majoritate din numărul celor care au mers la vot în primul tur. Din fragmentarea şi contradicţiile interne e relativ clar că motivaţiile acestei majorităţi depăşesc conţinutul ideologic oferit de cîştigătorii acestui vot. Votul anti-sistem reflectă o anumită sastisire cu mandatele şi atitudinea lui Klaus Johannis, dar pare că vine din profunzimea celor care se revoltă în general împotriva “vînduţilor şi a mincinoşilor”, fiind astfel o manifestare a conştiinţei populare că tranziţia a fost un jaf şi o colonizare, că această injustiţie socială a distrus viaţa părinţilor celor care votează azi pentru prima oară şi că a transformat societatea într-un mod care dă cîştig de cauză parveniţilor, corupţilor şi servililor sistemului. Stînga nu mai e percepută ca sursă singulară a corupţiei – locul degradării a devenit mai degrabă însuşi “centrul” sferei politice, plus alţi centri oculţi. Aşadar, nu e o surpriză că extrema dreaptă e cea care a dat o formulă politică şi capitalizat această nemulţumire populară. Nu în ultimul rînd, votul anti-sistem poate semnala dezacordul popular ascuns referitor la politicile UE/NATO (şi România la coadă) în războiul din Ucraina.
De aceea, succesul suveraniştilor are puţine şanse să fie contrat prin încercarea mobilizării populare pe “vectorul european”. Dealtfel, expresia “parcursul occidental al României” e una dintre cele mai inepte şi, la drept vorbind, ridicole formule folosite de experţii eurocentrici: are o anumită putere de proiecţie, dar imaginează un fel de nouă mutaţie geoculturală a spaţiului carpato-danubiano-pontic, ca o supracompensare a accepţiunii abia deghizate “ce ghinion că nu m-am născut în Vest”. România se află în estul Europei dar s-a mutat deja în Germania sau “America” prin muncitori, dependenţe economice, politice şi militare, precum şi în mintea autocolonizaţilor locali. Nu aceste elemente definesc însă “parcursul” imaginat de experţi.
În retrospectivă, succesul suveraniştilor se înscrie şi el în logica tranziţiei, ca reacţie firească dinspre dreapta contra pierderii suveranităţii. Dincolo de contribuţia personală a lui Klaus Iohannis la dezumflarea de “faţa Europei”, suveranismul e un fenomen politic ce a început să se întrevadă de prin 2014 (pentru discuţii mai ample am scris, de pildă, aici). Cum să nu se ridice suveraniştii, din moment ce România era plină de voci autocolonizatoare şi era înscrisă în condiţia structurală de semiperiferie, cu cetăţeni europeni de rangul doi şi mecanisme economice de dependenţă? Pînă în prezent, suveranismul nu a fost însă o reacţie critică împotriva acestui proces al colonizării postdecembriste, ci reacţia interesată a unor facţiuni din clasele dominante locale, a celor care au acumulat între timp ceva putere şi ceva capital, sau vor să o facă: e o privatizare a eurocentrismului, după cum arată în primul rînd cariera lui Viktor Orban, primul suveranist care a făcut voltafaccia de la cel mai european politician maghiar la cel mai eurosceptic european, declarînd explicit că “noi sîntem acum Vestul” (fiindcă Occidentul şi-a pierdut “valorile tradiţionale” etc.). “Noi”, deci cîrdăşia care încearcă să intre la centru, faţă de cei care se află deja acolo. Acest “noi” tinde să fie definit regresiv, prin variante ale “întoarcerii la adevăratele valori” a celor mai europeni dintre europeni, adică la simboluri şi rădăcini cît mai pure şi exclusive, contra prezentului murdar în care s-au strecurat toţi corupţii, oculţii şi hibrizii, şi în locul deschiderii politicului către crearea unei comunităţi a aspiraţiilor comune. Privatizarea e cu atît mai radicală cu cît e o supracompensare.
De aceea, din cîte se mai poate înţelege, ultra-naţionalismul nu poate aduce atît o schimbare a direcţiei, cît mai degrabă o privatizare a eurocentrismului, adică o radicalizare a drumului pe aceeaşi cale, mediată de o “deschidere” parţială, pe calea unei noi recrutări de cadre/supuşi, pe principiul de cîrdăşie al loialităţii. “Suveraniştii văd imediat în situaţii de criză patrioţi şi duşmani şi sînt cei care vor vorbi mereu cu multă uşurinţă despre “cultura noastră”, “istoria noastră”, “poporul nostru”, chiar dacă nu au activat niciodată în domeniul cultural. …. Consecinţa practică principală a ideologiei de sistem suveraniste nu e nici pe departe suveranitatea populară, ci radicalizarea bifurcaţiei dintre societatea largă şi instituţiile puterii, dar şi interiorizarea periculoasă pe aceleaşi canale a unor conflicte altfel moderate de societate. Suveraniştii vor fi mereu susţinătorii închiderii sistemului, nu a deschiderii sale către societate”. Nu e exclus însă că o asemenea schimbare ar putea produce efecte anti-sistemice dincolo de controlul lor, mai ales în contextul unei lumi ce trece prin perioada istorică a unei mari transformări.
Din păcate, pe lîngă alte probleme proprii, atît stînga formală (social-democrată), cît şi alţii au abandonat în mare parte acea disciplină tradiţională a gîndirii politice, critica ideologiei raportată la societatea generală şi la fondul cultural, au persistat în bule, negaţii comfortabile şi întoarcerea la maeştri, şi au refuzat să cerceteze cît de crucială e critica eurocentrismului pentru orice proiect politic de viitor şi pentru reconstrucţia fondului cultural al politicului, confundînd-o cu critica “Europei”, la rîndul ei înţeleasă rudimentar.
Combinaţia actuală – vidul politic, acceptarea condiţiilor structurale nefavorabile şi ignorarea nemulţumirilor populare – nu aduce doar pericolul ascensiunii extremei drepte, ci şi pe cel al fascizării la centru. E important de subliniat că nu am ajuns încă acolo – dar privatizarea eurocentrismului e prin definiţie atrăgătoare pentru liberalii eurocentrici. Şi în acest aspect, surpriza iniţială a alegerilor nu e doar o problemă a României: poate că însăşi cariera liderului din primul tur al alegerilor prezidenţiale, de la “matrix”-ul internaţional la politica locală, e un semnal al declinului intern al marilor organizaţii internaţionale. Dincolo de figura sa individuală, sferele politice europene sînt pline de figuri care cochetează cu extrema dreaptă, iar spaţiile publice ale Europei suferă în prezent din cauza îngustării libertăţii de expresie, a căderii în cinism şi non-realism, şi a tendinţei de fascizare la centru. Dar, dintr-o perspectivă est-europeană, se poate cel puţin susţine că suveraniştii de dreapta promit un nou început, dar nu pot să aducă decît anii ‘90. Semiperiferiile pot trece prin salturi interne bruşte atunci cînd întreg sistemul mondial trece printr-o bifurcaţie, dar redresarea nu are şanse atît prin “întoarcerea la normalitate”, cît prin reorientare şi adaptarea la noile situaţii. Tranziţia se termină într-o buclă doar dacă discuţia despre transformare sistemică e abandonată celor care strigă mai tare.