I) Cineva a asemănat reclama „Dacă bei etc.” cu poezioara “Dacă te naști, crești, / Dacă crești, iubești/Daca iubești, suferi/ Și dacă suferi, mori.”
Să vedem în ce constă asemănarea.
Reclama este dată într-o formă silogistică (inferențială), dar este o încălcare a logicii și este absurdă. Cele două premise nu sunt legate și concluzia nu reiese din premise. Să transpunem raționamentul reclamei în ceva și mai evident: „Dacă te arunci de pe acoperișul blocului, mori. Dacă nu te arunci, mori. Atunci de ce să nu te arunci? ” După cum am văzut, a doua premisă se referă la alt sens al termenului mediu/de legătură (mori): nu la faptul că dacă nu te arunci, nu mori, ci la faptul că moartea e inevitabilă, indiferent ce faci. Iar concluzia nu reiese, deoarece se bazează pe premise în care sensurile termenului mediu sunt diferite, deci pe idei doar aparent legate. Deci silogismul nu e valid, adică adevărul premiselor nu generează adevărul concluziei.
Poezioara este o înșiruire de adevăruri banale, iar concluzia este tot banală (dacă te naști, mori). Și adevărurile din cele trei fraze ale reclamei sunt banale, dar nu banalitatea[1] este intenționată de ea – acel sens ilocuționar, amintit în „Dacă bei” – ci concluzia (să bei). Pe când intenția din poezioară este tocmai desfășurarea adevărurilor banale (dacă te naști… mori).
De la această intenție are loc și forma silogistică – Dacă A atunci B, Dacă B atunci C, Dacă C atunci D, Dacă D atunci E – ce este un argument deductiv (toate premisele sunt generale: hai să considerăm astfel și premisa a treia).
Dar punctul nodal al întregului raționament al poezioarei este tocmai premisa a treia. Rostul poezioarei, așadar concluzia ei, nu este inferența dacă te naști, mori, ci dacă suferi din dragoste, mori.
Astfel apare din nou problema sensurilor intenționate. Sensurile constatative/locuționare ale cuvintelor și frazelor din fiecare premisă sunt adevărate. Dar rezultă oare concluzia din premisa a treia? Oare suferința este doar din dragoste, și numai suferința din dragoste duce la moarte?
Asemănarea dintre reclamă și poezioară constă, deci, în irelevanța uneia dintre premise pentru concluzie, adică în faptul că adevărul locuționar din aceste premise (premisa a doua din „Dacă bei” și premisa a treia din poezioară) nu întemeiază concluzia.
Dar o problemă, care poate avea două interpretări, este aceea a invalidității silogismului din poezioară. Dacă avem în vedere sensul ilocuționar, intenționat – că dacă iubești, suferi (și mori) – acesta nu duce la concluzia luată în seamă doar locuționar că dacă suferi (deci suferi în general), mori: deci este clar că silogismul e invalid. Doar dacă luăm în considerare exclusiv sensul locuționar și al premisei a treia și al concluziei, am putea să considerăm că silogismul e valid (oamenii care suferă, până la urmă mor, deci nu e vorba de suferința din dragoste). Dar oare putem să socotim silogismele, deci argumentele logice, ca lipsite de sensul ilocuționar? Iar răspunsul negativ la această întrebare este dat tocmai reducerea la imposibil (reductio ad impossibile) a relației dintre premisa a treia și concluzie: dacă iubești, suferi și deci, oricine suferă din dragoste, moare. Este clar că lucrurile nu stau așa, astfel încât silogismul poezioarei – care dorea să avanseze ideea că suferința din dragoste e o consecință a vieții (te naști etc.) și că suferința din dragoste e mortală – apare drept o glumă.
Și reclama este glumeață, iar caracterul glumeț al ambelor texte decurge
- din faptul că forma silogistică perfectă (Barbara, toți oamenii…, deci toți oamenii) – deci deducție, indiferent de caracterul inductiv al argumentului în „Dacă bei”, adică de caracterul probabil al premisei minore, și indiferent de caracterul probabil al premisei a treia din poezioară – este folosită pentru a justifica o practică particulară (să bei, și nu un pahar de vin în zile de sărbătoare ci mereu, astfel încât să cumperi din greu) și convingerea particulară că suferința din dragoste e generală (și e și mortală);
- sau, cu alte cuvinte, decurge din faptul că sistemul silogistic nu evidențiază rezultatul/concluzia din condiția premiselor; sistemul silogistic nu e condițional, ci arbitrar, dezordonat, exterior logos-ului, lanțului obligatoriu de raționamente;
- deci deși aparent forma silogistică e perfectă, în realitate concluzia nu este evidentă fără a se adăuga explicații în plus care, astfel, transformă acea formă silogistică aparent perfectă în formă imperfectă sau incompletă, deci într-o caricatură de logică; această formă silogistică nu face necesitatea evidentă;
- din faptul că, potrivit lui Aristotel, un sistem deductiv servește la eliminarea erorii și stabilirea cunoașterii întemeiate, or textele servesc, dimpotrivă, la survenirea erorii pe seama nebăgării de seamă de către ascultător a folosirii greșite a raționamentelor;
- din faptul că sunt puse alături – sau mai degrabă ca decurgând unele din altele – premise și concluzii ilogice unele față de altele și ele sunt acceptate prin propunerea argumentului. Tocmai acceptarea – ca o certificare a adevărului – duce la impresia de glumă[2].
II) Diversitatea vieții nu anulează sau nu face irelevante nici logica și nici morala.
Logica este structurarea gândirii, și tocmai ordonarea logică – semnificația cuvintelor, succesiunea ideilor în formă inferențială, abstractizarea unei experiențe ca premisă, deducția din experiențe trecute, ipotetizarea – este ceea ce permite oamenilor să înfrunte, să creeze și să înțeleagă sensurile experiențelor lor infinit colorate.
După cum, morala este structurarea relațiilor interumane în așa fel încât ele să permită supraviețuirea speciei, grupului și individului. Dar nu există morală abstractă, adică una și aceeași mereu, spre deosebire de structurarea logică a gândirii. Faptul că obiectivul supraviețuirii speciei, obiectivul supraviețuirii grupului și obiectivul supraviețuirii individului nu s-au suprapus în istorie, determinarea acestor obiective de relații sociale, de condiții economice, politice, culturale, nu duc totuși la relativism moral. Da, morala diferitelor epoci, clase, locuri nu a fost aceeași – și înfățișarea diferită a moralei trebuie judecată potrivit condițiilor, intereselor și relațiilor sociale ale cadrului spațio-temporal concret – dar:
1) este posibil să detectăm și principii morale transistorice – și a celor compensatoare, ca dragostea, ajutorul, reciprocitatea și proporționalitatea răspunsurilor comportamentale (acel „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”), respectul, responsabilitatea, îndeplinirea datoriilor) și a celor dominante, ca supunerea, acceptarea, lingușirea, toate având forme diferite potrivit diferitelor epoci, clase, locuri dar indiferent de forma lor, și
2) putem judeca – deoarece morala înseamnă, înainte de toate, judecarea permanentă a relațiilor interumane, și nu pur și simplu principii de atitudini – toate relațiile interumane tocmai din punctul de vedere al supraviețuirii speciei atunci când oamenii au urmărit mereu supraviețuirea grupului și/sau individului.
Cum arată judecata morală? Ea evaluează succesul supraviețuirii individului și/sau grupului în funcție de principiile morale din cadrul spațio-temporal și clasial concret. Tocmai în funcție de aceste principii – de ponderea lor diferită și de forma lor diferită – oamenii judecă atitudinile și relațiile interumane drept bune sau rele. Sclavul transformat în gladiator ce putea oricând să fie omorât fie de alt gladiator fie de animalele sălbatice din arenă judeca așezarea morală a societății în care trăia și în funcție de răul produs lui, și altora, de morala supunerii în fața dominației și în funcție de morala fatalistă a supunerii. Fiecare om caută compensări, chiar în principii legitimatoare, și probabil și sclavul a căutat; nu știm în ce măsură aceste compensări l-au făcut să nu simtă puterea moralei dominante, dar e plauzibil să credem că aceasta a continuat să fie prezentă în conștiința sa.
Faptul că în modelul dat de societatea occidentală contemporană există principiul drepturilor în umbra căruia există și economia în care un număr imens de oameni nu-și pot plăti chiria, utilitățile și hrana iar un număr mic de oameni deține majoritatea bunurilor și bogățiilor din țară, dar și legislația care dă dreptul cuplurilor de același sex să înfieze și să crească copii, ne arată că principiilor morale li se dă conținutul dat de relațiile sociale dominante. Și tocmai această alocare de conținut nu este înțeleasă – adică este voit ignorată – de morala dominantă.
În această privință, morala dominantă refuză și analiza logică a contradicției de mai sus și analiza logică ce, plecând de la consecințe, ajunge la cauzele lor, dar și analiza logică a moralei. De ce să nu înfieze cuplurile de același sex copii? Nu este dreptul oricui, deci lăsând la o parte posibilitățile materiale și respectabilitatea morală, să înfieze copii? Analiza logică evidențiază că în problema respectivă drepturi se pun nu numai pentru persoanele de același sex din cuplu ci și pentru copil.
Sigur că oamenii își construiesc ideile, dar mereu nu doar de la alte idei ce pot fi fanteziste ci mereu de la situații/fapte ce, indiferent de interpretări, pot fi înțelese în obiectivitatea lor. Totul are loc în mintea oamenilor, care leagă idei (rezultate mereu în urma procesării altor idei și informații, deci în urma interpretării lor ) cu exemple concrete, pur și simplu reproduse/reprezentate în minte. Dar acest fenomen complex nu înseamnă că nu există adevăr sau că suntem în „post-adevăr”, că am înțeles în sfârșit că, totul fiind interpretabil și construit, nu facem decât să plutim într-o mare de adevăruri relative din care, în fond, nici nu putem alege, deci singura soluție ar fi toleranța față de toate adevărurile fără dă mai fie chestionate.
Dar care este sensul ideii că adevărul e relativ și suntem în „post-adevăr”? Este acela că nu există criterii de stabilire a adevărului, sau poetic spus, că le-am pierdut. Or, există criterii: evidențiate și de universalitatea logicii și de analiza științifică a condiționării sociale, economice, politice, culturale și a interpretării de către oameni a faptelor și fenomenelor, și de limita dată de existența speciei umane.
Și ar trebui să ne minunăm că, tocmai în era relativismului absolut și a „post-adevărului”, există Adevărul unic, pe care îl posedă unii ca pe un bun material inviolabil și care, culmea, devine obligatoriu pentru toți. Adevărul unic este cel care întărește iluzia autonomiei absolute a persoanei care îl posedă, că este absolut independentă de oamenii care fac totul pentru ca ea să aibă ce dorește și să se simtă bine și, desigur, că este superioară lor. Dar asumarea obligatorie a Adevărului unic nu îi face pe toți să se simtă autonomi, rămânând doar cu iluzia confortului prin aliniere. Ei se simt la fel de neputincioși față de fapte pe care nu le pot înțelege cu Adevărul unic. Dacă Adevărul unic sună liniștitor că trăim în cea mai bună dintre lumi, cum de există aici atâtea fenomene care nu sunt bune, consideră oamenii, și pe care ei nu le pot înțelege cu bagajul lor în care se află și principiile morale de bază – care nu sunt anulate de Adevărul unic, ci doar înghesuite în uitare – și Adevărul unic ca atare?
Dimpotrivă, dacă adevărul nu e un bun material față de care nu ai nicio responsabilitate, ci rezultatul unui efort de decelare, analiză, verificare a concluziilor, efort aplecat asupra și a Adevărului unic și a altor adevăruri, și efort ce implică o foame de informații dincolo de cele date de Adevărul unic, atunci înțelegem că putem avea criterii pentru a ajunge, în cadrul concret al problemei, la niște certitudini care nu sunt anulate prin noi informații și pe baza cărora putem să ajungem la alte certitudini. Desigur, nu e vorba nici de a cunoaște totul, nici de a avea adevăruri despre totul, dar aplicarea analizei logice la informații – și deci, căutarea de noi informații deoarece cele existente sunt contradictorii/ilogice – poate duce la certitudini care nu sunt anulate prin noi informații, deci la adevăr, indiferent cât de rezervați suntem față de acest cuvânt.
Dar soluția care se dă de către morala dominantă este să nu căutăm alte informații decât cele date de Adevărul unic și să nu întrebăm nimic: „să nu ne batem capul”, adică să gândim exclusiv în schema dată de Adevărul unic. Prin această soluție – convingătoare prin echivalarea gândirii pozitive în scopuri medicale cu lipsa de interes pentru altceva decât propriul cerc – oamenii sunt convinși că supraviețuirea lor individuală în cercul și, eventual, în grupul lor, este asigurată. De ce să-și bată capul cu supraviețuirea speciei ca specie umană?
III) Mi s-a pus întrebarea: Totuși cum rămâne cu alte perspective filosofice asupra lumii și vieții, ar trebui toate subordonate unei perspective logiciste?
Întrebarea, despre subordonarea altor perspective filosofice față de cea a logicii, a fost rapidă, mai degrabă retorică, deoarece nu a fost determinată de punctul de vedere din articol; sau altfel spus, deoarece răspunsul – evident, negativ (În principiu deci nu istoric, nu se pune problema niciunei subordonări a vreunei perspective filosofice față de alta) – a fost implicit în text, fără a fi, încă o dată, o preocupare a textului.
DAR: dacă toate perspectivele filosofice (și psihologice etc.) sunt îndreptățite – adică au apărut și s-au dezvoltat din nevoi ale gândirii despre fenomene – există totuși o poziție superioară a perspectivei logicii față de toate abordările despre fenomene. În calitate de știință,logica se ocupă de caracterul logic al gândirii și, ca știință, este doar specială, cercetând metodologia gândirii etc., dar evident că nu subordonează nimic. Dar logica în calitate de structură a gândirii este baza / premisa/criteriul fundamental / mijlocul fundamental prin care se desfășoară totul, adică întreaga anchetă și cunoaștere a lucrurilor.
De aceea, a gândi logic trebuie educat. Sigur că gândirea logică este ”naturală” – mai specificat, ea a plecat de la reacțiile ființelor vii, le-a însoțit ca mijloc de eficientizare a reacției la mediu; este neurofiziologic demonstrată etc. – dar caracterul înnăscut al gândirii logice nu garantează înțelegerea logică a lucrurilor. Oamenii sunt supuși influențelor sociale de diferite feluri, chiar foarte alogice și ilogice. De aceea, și dincolo de deserturi de știință a logicii, oamenii trebuie educați în așa fel încât într-adevăr să-și exercite gândirea logică: în abordarea tuturor fenomenelor.
Iar dacă întrebarea a vizat numai perspectivele filosofice (ontologie, epistemologie, fenomenologie, hermeneutică…), atunci apare mai clar că, da,
a) toate au loc prin argumentație logică, iar acolo unde un filosof sau altul înlocuiește logica inferențelor cu autoritatea sau cu bla bla, rezultatul e tot bla bla; deci logica este un criteriu esențial de evaluare a tezelor filosofice; și
b) încă nu există, de ex., o Zi Mondială a Fenomenologiei, pentru că fenomenologia – care se ocupă de ceea ce apare gândirii, punând în paranteză teoriile despre lucruri… – este, pe de o parte, oricum aplicată și pe de altă parte, nu are semnificația metologică a logicii, nu răspunde la de ce-uri și nu prea antrenează valori de adevăr; adică,
c) nicio perspectivă filosofică nu e suficientă singură, nu poate singură să explice existența. De aceea, s-au și dezvoltat studiile pe probleme, adică studiile inter, multi și transdisciplinare, sau de aceea specializarea este în tandem cu holismul. În acest sens e clar că nu se pune problema vreunei subordonări sau ierarhii: fiecare perspectivă luminează un aspect. Sau, dacă problema subordonării e atât de presantă: fiecare perspectivă poate să fie ”cea mai”, poate să declare sau să dea impresia că ea este aceea care a dat răspunsul ultim; dar impresia e falsă iar declarația, pripită. Deoarece mereu apar întrebări, aspecte, unghiuri de vedere. De aceea, indiferent de la care se pleacă, se merge mereu mai departe.
Dar logica, în calitate de știință, e specială fiind metodologică. Să luăm cel mai simplu aspect de inferare oriunde, în orice știință sau în viața de toate zilele: dacă premisele sunt adevărate, și concluzia este adevărată. Asta este o cerință logică elementară și un avertisment metodologic pentru orice fel de judecată. Iar dacă premisele nu sunt adevărate, trebuie să mai discutăm despre concluzie. (Într-o formulare ce pare inversă, dacă este dată concluzia – fapta/fenomenul – trebuie să se caute premise adevărate). Dar în indiferent ce formulare, este clar că trebuie să avem premise adevărate.
!Dar e posibil ca premisele să nu fie adevărate deoarece nu se bazează pe informații credibile / cele mai noi și verificate etc. Deci verificarea logică (și, hai să fim consecvenți cu cele de mai sus, și analiza epistemologică și celelalte) este / sunt absolut necesare: și a premiselor, și a modalităților de inferare.
Iar în viața de toate zilele, oamenii tind să gândească astfel. Dar tendința nu e suficientă.
IV) O altă întrebare: chiar putem susține ca moartea timpurie este mai rea ca moartea sau neapărat de evitat? Dacă nu facem din viață scop determinant in sine, ci din bucurie sau din dragoste sau din cunoaștere sau din întrajutorarea semenilor…. moartea prematură e doar ceva trist, în absența celorlalte detalii relevante. Cred ca, atunci când “luăm” viața cu filosofie, accentul pus pe complexitate, nu doar pe logica, este salutar.
Întrebare este mai degrabă de etică.
Să punem răspunsul cât de cât în formă logică:
A. Dacă fiecare om este unic și irepetabil și
B. are o singură viață (aici pe Pământ, în forma umană respectivă; paranteza este pentru a exclude sensibilități care sunt, totuși, în afara problemei),
C. Dacă viața este – ca să folosesc termenii lui Aristotel – actualizarea potențialităților; deci viața este numai ca actualizare, nu se poate judeca decât dacă este actualizare,
D. Dacă actualizarea depinde și de intervalul de timp în care are loc, un interval mai mare permițând o actualizare mai bogată,
Atunci moartea individului înainte de vreme, înainte de epuizarea surselor sale vitale este mai rea decât moartea ca atare.
Viața este un scop în sine nu numai din punct de vedere biologic – acel conatus eviențiat de filosofi – ci și pentru că în afara ei nu există manifestarea potențialităților individului.
Dar dacă e așa, atunci nu doar sau nu atât viața în sine, ci viața frumoasă – cum spuneau anticii – adică plină de sensurile și creația permisă de experiențe frumoase și transmise celorlalți oameni și ‘’lumii 3’’ (Popper) este scop în sine.
Moartea prematură la care m-am referit este moartea care urmează unei vieți în care actualizarea a fost trunchiată. “Individul ar fi putut să”, dar nu a făcut, deci degeaba orice deplângere a unor potențialități inexistente în absența actualizării. Moartea prematură la care m-am referit este urmarea unor condiții sociale care împietează asupra vieții însăși. Este urmarea unei vieți sărăcite, este urmarea unei actualizări slabe, sărăcite. Deoarece,
E. Dacă actualizarea depinde și de condițiile sociale,
F. iar acestea neagă creativitatea umană, o reduc,
G. Dacă viața este conținutul uman al vieții (și nu, pur și simplu, desfășurarea biologică)
Atunci, moartea înainte de vreme încheie o viață cu un conținut uman redus (eu m-am referit la violența armată, la consumerism…).
Bucuria, dragostea, cunoașterea, altruismul – la care s-a referit întrebarea – sunt manifestări ale conținutului uman al vieții. Dar ca să existe bucuria, dragostea etc., trebuie să existe valori, scopuri, stimulente, relații sociale: dincolo de interesul și cercul imediat al individului.
Deci, evaluarea vieții nu este în funcție de moarte, ci în funcție de conținutul uman al vieții; nici moartea nu e o abstracție egalizatoare, nici sorocul morții, și nici viața nu e independentă de conținutul ei.
[1] Problema banalității judecăților, ce par să se repete inutil deoarece toată lumea cunoaște adevărurile exprimate, a fost legată în logică de argumentele deductive. Ba chiar problema a fost denumită scandalul deducției. Acest scandal constă în următoarea situație contradictorie formulată, cum altfel?, într-un silogism: dacă un argument deductiv e valid, concluzia nu e nouă; dacă concluzia argumentului nu e nouă, argumentul nu e folositor; deci dacă un argument deductiv e valid, înseamnă că nu e folositor. (Într-adevăr, din Toți oamenii sunt muritori, Socrate este om, Deci Socrate e muritor, nu rezultă nimic nou, deci deducția pare fără rost). În realitate, așa cum s-a demonstrat, în concepția lui Aristotel se pleacă de la concluzie și se găsesc premisele. Deci concluzia nu e nouă, firește, dar tocmai fundamentarea ei este importantă. Ceea ce înseamnă că, în contexte, deducțiile sunt folositoare. (Pentru analiza logică, vezi Matthew Duncombe, “The Scandal of Deduction and Aristotle’s Method for Discovering Syllogisms”, Rhizomata,8 (2), 2021, pp. 289-311.
[2] Vezi gluma căldării la Freud, Der Witz und seine Beziehung zum Unbewußten (1905), A. Analytischer Teil, II Die Technik des Witzes, https://www.projekt-gutenberg.org/freud/witz/chap001.html: “A a împrumutat un cazan de cupru de la B și este dat în judecată după ce îl returnează deoarece ceaunul are acum o gaură mare care îl face inutilizabil. Apărarea lui (A) este: — În primul rând, nu am împrumutat deloc un ceaun de la B; în al doilea rând, ceaunul avea deja o gaură când l-am preluat de la B; în al treilea rând, am dat ceaunul înapoi întreg.”
Motivul a apărut apoi în Jacques Derrida, Résistances de la psychanalyse, Paris, Galilée, 1996, pp. 19 și urm.