Câteva observații după alegeri

Florin Poenaru
În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a „memoriei comunismului”. Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.

Klaus Iohannis va fi noul președinte al României. Felicitări. E un moment important pentru că victoria sa a ieșit din logica naționalistă, ortodoxă, “românească”. Acesta nu este deloc puțin lucru. E important totodată și pentru că a pus capăt ascensiunii politice a lui Victor Ponta și a tot ceea ce reprezintă acesta.

Din aceste motive însă, votul de ieri nu a fost unul politic, ci cultural. Nu s-a votat un program, nici măcar un candidat. Mobilizarea istorică de la vot a fost una negativă, anti-PSD și anti-Victor Ponta. În ultimă instanță, a fost un vot anti-politic. Ceea ce a câștigat ieri a fost nu o viziune despre politică, ci exact negarea acesteia. Klaus Iohannis a fost votat nu pentru vreun program sau pentru vreo idee politică, ci pentru promisiunea că nu va face politică, că va face doar administrație, că va fi un “bun gospodar” pentru țară așa cum a fost pentru Sibiu. Fără partide, fără agendă, fără negocieri – imaginea perfectă a tehnocrației administrative. Alegerea lui Iohannis la 25 de ani după 1989 consființește finalul politicii românești. Nu mai vrem idei, nu mai vrem dezbateri, nu mai vrem viziuni semnificative pentru viitor. Vrem doar normalitate: adică asigurarea libertății, securității și prosperității pentru populația productivă. Restul e comunism și poate merge la gunoi.

Astfel, e semnificativ faptul că, dincolo de persoana Iohannis care a dovedit până acum o moderație ce a fost străină multora din susținătorii săi, mobilizarea pentru candidatura sa (și în primul tur pentru Monica Macovei), a avut două axe: demonizarea săracilor și a bătrânilor și demonizarea stângii. S-a construit practic o fractură tipică de război civil, în care doar cei aflați de partea corectă a biopoliticii au primit legitimitatea de a fi cetățeni cu drepturi depline. Restul oamenilor au fost reduși la niște zombii de prin Teleorman și Olt care nu ar trebui să aibă voce sau reprezentare politică. Mai pe scurt, a fost o fractură între învinșii și învingătorii tranziției, cum scria și Ciprian Șiulea. Marginalizarea, excluderea și chiar represiunea sunt tocmai mecanismele prin care se construiește “normalitatea” atât de mult clamată. Aceasta este de fapt esența sa. Ce este și mai cinic în această ecuație este că felul în care sunt tratate categoriile vulnerabile și sărace în Romania replică foarte bine modul în care sunt tratați în occidentul civilizat românii plecați acolo. Din acest punct de vedere suntem deja perfect europeni.

Construcția PSD=stânga=comunism are deja o istorie de 25 de ani. Ea structurează pe deplin modul de înțelegere a politicii postcomuniste pentru o bună parte dintre votanții de dreapta din clasa de mijloc. Dacă adăugăm anti-Iliescianismul și anti-rusismul avem lanțul de echivalențe complet. Cred însă că scandările cu “Jos comunismul” și anti-stânga care s-au auzit din partea susținătorilor lui Iohannis în zilele premergătoare turului II au fost doar aparent tributare acestei relații istorice, acestei suprapuneri nefundamentate între PSD și stânga. Ele reflectă de fapt o altă dispoziție: refuzul clar al oricărei politici de redistribuire din partea statului, mai ales spre zonele sărace și vulnerabile ale societății. În această logică politicile sociale sunt inerent de stânga și comuniste, deci trebuie imediat stopate.

Nu sunt deloc apărătorul PSD-ului și a politicilor sale. Am obosit spunând că acestea sunt populiste și de dreapta și sigur nu sunt redistributive și sociale. Sunt, într-adevăr, paternaliste. Dar îmi este greu să înțeleg saltul logic de la observarea acestei realități, la susținerea unui candidat de dreapta, mai ales pentru cei care pretind că au sensibilități de stânga. Ce-ar fi fost să-i cerem mai întâi PSD-ului să facă redistribuire cum trebuie decât să sărim în barca candidatului de dreapta clar asumată, doar pentru că acesta ar reprezenta răul cel mai mic sau promisiunea păstrării unui iluzii a democrației formale? Ce-ar fi fost să readucem mai întâi în spațiul public necesitatea redescoperirii unui stat social, înainte să îndemnăm panicați votul pentru un candidat asumat de dreapta? N-ar fi mai util întâi o confruntare cu falsa stângă înainte de susținerea necondiționată a dreptei autentice? Parcă lupta a fost cam ușor abandonată, ceea ce nu arată decât hegemonia totală a ideilor de dreapta și a biopoliticii sale adiacente în Romania de azi, chiar și printre cercurile așa zis progresiste. Pentru tot ceea ce a făcut și pentru tot ceea ce reprezintă, mă bucur nespus că PSD și Victor Ponta au pierdut ieri. Dar aceștia nu vor preda puterea poporului cum pare că își imaginează unii, ci foștilor lor aliați de până acum 6 luni, totodată principalii oameni cheie ai regimului Băsescu. Deci mă scuzați că nu pot să mă entuziasmez pentru că a câștigat iar dreapta în România, doar pentru că ne-a salvat de nu-știu-ce dictatură. Mie mi se pare că trăim în dictatura dreptei de exemplu, în care orice idee contrară (eventual mai de stânga), e imediat taxată drept trădare sau pactizare cu dușmanul de țară și civilizație.

Dacă aceste alegeri au consființit din nou triumful anti-politicii, al candidatului providențial, biopolitic diferit de masa societății, precum și al dreptei neoliberale, ele au însemnat totodată și finalul mișcărilor așa-zis civice din 2013. S-a văzut că ceea ce părea o mișcare anti-sistemică, reformistă și progresistă s-a lipit fără nici o problemă de un segment al clasei politice mult hulite până atunci. Aceste mișcări au reluat o practică mai veche a societății civile post-comuniste: angajarea politică partizană sub pretenția îndeplinirii unei îndatoriri civice, morale, dezinteresate pentru țară. Normal, sună mai bine decât denumirea de propagandist electoral al unui candidat. Dar asta au fost. Multe dintre figurile centrale ale Uniți Salvăm de exemplu, atât din București cât și din Cluj, sunt complet discreditate acum. Au aceeași credibilitate precum Lucian Mândruță, Adrian Papahagi sau Vladimir Tismăneanu alături de care s-au întâlnit pe baricade recent. E bine totuși că s-a mai dus o iluzie: aceea a mișcărilor civice, apolitice și fără coloratură ideologică. O minciună la fel de mare ca minciunile PSD.

Victor Ponta a reușit un lucru pe care nici Traian Băsescu nu l-a reușit, deși acesta a girat un set de măsuri de austeritate dure: să mobilizeze un număr suficient de oameni la vot împotriva sa, astfel încât să-l suspende din politică. Să nu ne facem iluzii. Ieri nu am asistat la niște alegeri, ci la un referendum împotriva lui Ponta. Spre deosebire de Băsescu, Ponta l-a pierdut cu brio, scoțând la vot un număr istoric de români. Cum a reușit acest lucru îi rămâne acestuia de analizat, deși explicațiile nu sunt foarte complicate. Pe lângă cele care s-au mai tot vehiculat, aș mai adăuga una: la alegerile prezidențiale se votează în general cu underdog-ul, cu cel care pare că are mai puține șanse, cel care pare că este anti-sistem, tocmai în logica anti-politică de mai sus. Președintele este ales ca să fie un reprezentant al poporului împotriva clasei politice, a sistemului de partide, chiar împotriva statului. Traian Băsescu a inițiat această înțelegere a funcției de președinte și a exercitat-o în manieră proprie. Klaus Iohannis a preluat această înțelegere, promițând că o va exercita sui generis. Ponta fiind atât de mult lipit de partid, și de viața politică în general, nu avea nici o șansă să se prezinte ca îndeplinind un astfel de rol. Desigur, este complet contraproductiv ca funcția cu cea mai mare legitimitate populară din stat să fie învestită cu așteptări anti-politice, în condițiile în care Constituția îi oferă președintelui o serie de funcții foarte politice, cu precădere numirea guvernului, deci asumarea unei viziuni politice a guvernării, care la rându-i trebuie să se bazeze pe parlament și pe partide. Contradicția este clară, iar tensiunile dintre președinte și primul-ministru (oricare ar fi ei) inerente. Se impune deci o regândire a rolului prezidențial, fie prin mărirea atribuțiilor executive ale acestuia (devenind de facto primul ministru), fie prin eliminarea acestora. Această tensiune s-a văzut și în campanie, când pe de o parte candidații au fost chemați să expună programe și idei de prim-miniștrii (adică a unei viziuni ideologice și partizane), pe de alta aceștia au fost departajați de capacitatea lor de a reprezenta întregul popor, indiferent de clivajele inerente ale acestuia. E inevitabil în aceste condiții ca funcția de președinte să fie câștigată de cel mai populist candidat (în sensul politic, nu moral, al termenului). Astfel că, contrar a ceea ce se spune, printre altele Ponta a pierdut tocmai pentru că nu a fost suficient de populist.

Prin eșecul de ieri sper ca PSD să se recunoască drept ceea ce e: un partid de dreapta, patriarhal, naționalist. Poate se va reforma și va adopta discursul anti-corupție, va renunța la orice pretenție socială și astfel va putea să se bată de la egal la egal pentru voturile celor de dreapta. Până acolo e un drum lung. Păstrând proporțiile, PSD-ul se află în aceeași situație precum Partidul Republican din SUA (cu care are mai multe puncte în comun decât este recunoscut îndeobște): este afectat de o criză demografică structurală ce îi permite eventual să câștige la limită alegerile parlamentare dar nu și pe cele prezidențiale unde este nevoie de o mobilizare mult mai mare. Astfel că PSD-ul nici nu-i reprezintă pe cei pe care zice că-i reprezintă, (care oricum sunt din ce în ce mai mai puțin numeric, mai în vârstă și mai greu de mobilizat) și nici nu e capabil să atragă susținători noi. PSD-ul creat de Ion Iliescu, născut în zilele revoluției cum a spus acesta, e la final. Destructurarea PSD-ului istoric va lăsa un teren gol la stânga pentru alte forțe politice. Dar optimismul ar trebui să fie și aici reținut, din trei motive: 1) barierele instituționale împotriva formării unui nou partid sunt acum aproape insurmontabile pentru o mișcare cu adevărat grass-roots, 2) o mișcare de stânga de acest tip nu există deocamdată, ci doar cîteva grupuri răzlețe și marginale, 3) având în vedere hegemonia dreptei și demonizarea stângii, o astfel de mișcare (sau partid) va fi extrem de greu de coagulat. Nu e clar totodată cui se va adresa electoral un potențial astfel de partid: de exemplu, generația profesională, tânără, precarizată de criză și neoliberalism votează împotriva propriilor interese cu dreapta. Credința că aceștia pot fi convinși prin texte sau discuții este aproape utopică. Oricum, un astfel de demers ar dura o generație până și-ar atinge scopul.

După ce va trece entuziasmul că “ne-am luat țara înapoi” poate că ne vom uita și la cum arată, dacă n-o să ne scoatem ochii până atunci. Peisajul nu e prea plăcut. În cele din urmă, e o țară în care doar învingătorii contează și au dreptul de a fi considerați cetățeni. Restul? Ghinion.

 

 

Autor

  • În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a „memoriei comunismului”. Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.

    View all posts

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole