La o săptămână de la rezultatele neanticipate ale alegerilor anticipate din Marea Britanie, în care conservatorii au pierdut majoritatea parlamentară pe care voiau s-o mărească, iar laburiștii au luat 40% din voturi, putem trage câteva concluzii importante despre situația politică din insulă.
Retragerea ideologică a neoliberalismului
La alegerile din 2010 și 2015, campania electorală a conservatorilor s-a bazat pe argumente economice potrivit cărora ei erau singurii care puteau reduce deficitul uriaș lăsat în urmă de cele trei guvernări laburiste consecutive (deși deficitul fusese în limite perfect normale până la izbucnirea crizei financiare din 2007-2008, când statul a pompat bani în bănci; adevăratul păcat al guvernărilor blairiste fusese tocmai dereglementarea de tip Wall Street care a făcut posibilă criza). De data asta abia dacă au suflat o vorbă despre economie. După șapte ani de austeritate complet falimentară, conservatorii – care au ratat inclusiv propria țintă de reducere a deficitului și aproape că au dublat datoria națională – au evitat cu orice preț să discute despre economie și și-au axat întreaga campanie electorală pe personalități: May vs. Corbyn. Singura lor temă economică a fost împotriva măsurilor promise de Corbyn, pe care l-au ironizat că are un „copac magic cu bani” – marea minciună a epocii noastre, că nu sunt bani; ba sunt, problema e la cine, și tot mai mulți oameni încep să vadă asta, în ciuda neobositei propagande neoliberale, tot mai fisurată ultima vreme. Când o organizație ca Morgan Stanley declară că un guvern Corbyn ar fi mai favorabil economiei decât cel al lui May, e clar că asistăm la o criză existențială a ideologiei dominante.
Potențialul uriaș al unei alternative de stânga
Pentru prima oară în decenii, cel puțin în UK, oamenii n-au fost nevoiți să voteze între diverse variante de neoliberalism, ci au avut la dispoziție o alternativă de stânga reală (deși incompletă și perfect criticabilă de pe poziții mai radicale). S-a spus, de către dreapta și stânga neoliberală deopotrivă, că o astfel de alternativă va pierde cu un scor usturător, că se va alege praf și pulbere de Partidul Laburist, că dreapta va rămâne fără opoziție pentru nu-știu-câți ani de-acum înainte etc. În schimb, iată că această alternativă – de fapt, mai moderată chiar decât social-democrația din anii ‘70 – a obținut pentru laburiști cel mai bun scor electoral din ultimii 20 de ani și cea mai mare creștere a numărului de parlamentari din ’45 încoace! Mai mult, numai în săptămâna care a trecut de la alegeri, peste o sută de mii de oameni s-au înscris în partid, iar laburiștii sunt cu 6% în fața conservatorilor în ultimele sondaje (acum nici două luni erau cu 20% în urmă)! Această revenire la stânga a Partidului Laburist sub Corbyn e, de fapt, singurul lucru care a împiedicat colapsul acestui partid după modelul echivalenților săi din Grecia, Olanda sau Franța. Ideile social-democrate clasice și chiar socialiste sunt mai populare ca niciodată după căderea comunismului, în special în rândurile tinerilor, care n-au prins epoca de aur (pe credit) a capitalismului neoliberal din anii ’90, ci doar pe cea a unui capitalism în criză perpetuă: austeritate, slujbe precare, salarii mici, educație scumpă, războaie, terorism etc. O alternativă de stânga care să câștige inimile noilor generații (și nu numai) nu e doar tot mai fezabilă, ci și imperativă în contextul recrudescenței simultane a dreptei reacționare.
Revenirea bipartidismului ca excepție de la regulă
Regula de până acum a crizei sistemice prin care trecem a fost declinul bipartidismului, cu atât mai pronunțat în țările cele mai afectate de criză, ca Grecia. În UK, acest declin a început încă de la alegerile din 2010, când partidul câștigător (conservatorii) a fost nevoit pentru prima oară după foarte mulți ani să formeze o coaliție cu cel de pe locul trei (liberal-democrații) ca să poată guverna. Tendința de multipolarizare a continuat în 2015, când pentru prima oară în istorie șase partide au luat cel puțin câte un milion de voturi fiecare. Alegerile recente însă au curbat această tendință, iar conservatorii și laburiștii au luat împreună peste 80% din voturi, în vreme ce la câteva zile distanță am văzut cum, peste drum, cele două partide tradiționale ale establishment-ului francez au luat împreună numai circa 30% în primul tur al alegerilor legislative. De ce? Situația din UK e atipică. Pe de-o parte, Partidul Laburist a supraviețuit și prosperat tocmai datorită revenirii la stânga (o excepție, până acum, pentru social-democrația europeană, care se agață în continuare de un neoliberalism discreditat), ceea ce – dată fiind absența istorică a unei stângi radicale puternice în insulă dar și o campanie electorală de excepție – le-a permis să ia 40% din voturi. De cealaltă parte, Partidul Conservator a luat 43% pentru că a avut de partea sa cam toată presa mainstream (care s-a compromis definitiv cu această ocazie, în frunte cu BBC, câinele de pază al establishment-ului), dar și pentru că a preluat multe voturi de la două partide care primiseră milioane de voturi cu doi ani în urmă: UKIP (peste 4 milioane în 2015), care a devenit complet irelevant după votul pentru Brexit de anul trecut (riscul de-a fi un single-issue party: poți oricând să devii victima propriului succes), deși un Brexit moderat care ar păstra UK în Piața Unică la pachet cu libera circulație a persoanelor le-ar putea reactiva baza socială; SNP (naționaliștii scoțieni), pe care cei care nu vor un al doilea referendum pentru independență acum l-au părăsit în favoarea conservatorilor (care oricum au o bază istorică printre proprietarii de pământ din zonele rurale ale Scoției), în vreme ce votanții dezamăgiți de contrastul dintre retorica anti-austeritate a SNP și măsurile lor de austeritate s-au întors la laburiști. Politica britanică e, așadar, din nou bipolară, după un criteriu stânga-dreapta cât se poate de clar, ceea ce consfințește, cel puțin în insulă, moartea ideologiei despre moartea ideologiei.
Tineretul nu e apolitic
Contrar percepției dominante, tinerii de azi nu sunt niște hedoniști neinteresați de politică. Autenticitatea lui Corbyn și programul său de stânga (în special promisiunea de-a elimina taxele universitate, în prezent la 9000 de lire pe an) a însemnat că 72% dintre cetățenii cu drept de vot sub 25 de ani au votat în aceste alegeri în care prezența generală la vot a fost de 69%, comparativ cu numai 43% în 2015, iar două treimi dintre ei l-au votat pe Corbyn. Nici nu putea fi altfel când, după trei ani de facultate, cei mai mulți dintre ei rămân cu zeci de mii de lire datorie, când peste 300,000 dintre lucrătorii sub 25 de ani au contracte precare (zero hour contracts), când lucrătorilor sub 25 nici nu li se garantează salariul minim de 7,20 lire/oră (pe care Corbyn a promis să-l mărească la 10 lire/oră pentru toată lumea), când mulți dintre ei încă locuiesc cu părinții pentru că salariile mici nu le permit să plătească chiriile exorbitante din UK, cu atât mai puțin să pună depozit pentru o casă (iar Corbyn a promis să plafoneze chiriile și să construiască jumătate de milion de locuințe sociale până în 2020), și când conservatorii n-au avut absolut nici un mesaj adresat tinerilor în manifestul lor electoral ori în aparițiile publice. Astfel de condiții materiale n-aveau cum să nu-i politizeze și radicalizeze pe acești copii ai crizei; ce lipsea până acum era să și aibă pentru cine și ce să se angajeze politic.
Brexit nu e un moment de dreapta
Analiza liberalilor de toate culorile și chiar a multor stângiști radicali cu privire la Brexit a fost invalidată aproape în totalitate. De un an încoace am tot auzit cum Brexitul va duce la ascensiunea dreptei populist-naționaliste și colapsul stângii britanice – pe scurt, un festival al reacțiunii. În schimb, am văzut cum UKIP au redevenit un partid irelevant (cum anticipam anul trecut), de la peste 12% în 2015 ajungând la sub 2% acum, fără nici un loc în parlament (multe dintre acele voturi pierdute ducându-se și la laburiști, întărind ideea că o alternativă de stânga poate stopa recrudescența dreptei reacționare), în vreme ce la șefia conservatorilor a ajuns o moderată, care tocmai a pierdut majoritatea parlamentară a partidului. În ce privește stânga laburistă, a reușit să câștige încă o bătălie împotriva dreptei blairiste, păstrându-l pe Corbyn la cârma partidului și obținând acum cel mai bun rezultat electoral din 1997 încoace pe baza unui program de stânga. Cu alte cuvinte, contrar așteptărilor generale, evenimentele politice care au decurs din referendumul de anul trecut au deschis perspective favorabile pentru stânga britanică (și nu numai: stânga anti-austeritate din țări ca Grecia, Spania sau Portugalia – unde până și exitul din zona euro a fost cvasiunanim prezentat ca o apocalipsă socio-economică în toți acești ani – are acum mai multă siguranță de sine și spațiu de manevră pentru a lupta cu un establishment european neoliberal aflat în defensivă). Perspectivele pentru stânga-Corbyn arată și mai bine acum, când alianța dintre conservatori și DUP – un partid sectar din Irlanda de Nord, cu rădăcini în organizațiile paramilitare protestante și o agendă profund reacționară când vine vorba de libertăți civile – e atât de șubredă (nu în ultimul rând datorită poziției anti-austeritate a parlamentarilor DUP) că până și comentatorii de dreapta îi dau doar câteva luni (deși nu-i exclus nici ca aripa pro-UE a conservatorilor să preia puterea în partid și apoi să formeze o coaliție de unitate națională cu ceilalți parlamentari pro-UE). Există, deci, toate șansele să avem iar alegeri până la sfârșitul anului și să-l vedem pe Corbyn instalat în Downing Street – o posibilitate mai degrabă neverosimilă în contextul pre-referendum.
Revenirea la stânga a laburiștilor trebuie să meargă și mai departe
Dacă vor să-și asigure o majoritate confortabilă la următoarele alegeri, care pot veni în orice clipă, atunci laburiștii nu pot sta degeaba, cu ochii pe sondaje. De altfel, John McDonnell (mâna dreaptă a lui Corbyn) a declarat deunăzi că partidul ar trebui să convoace o demonstrație de masă care să ceară demisia guvernului și care ar putea chiar crea atmosfera pentru organizarea unei greve generale de 24 de ore (prima după nouăzeci de ani). Mai mult, acum când conservatorii sunt slăbiți și divizați, iar mandatul lor pentru măsurile de austeritate pe care vor să le mai introducă e mai șubred ca niciodată, e momentul ideal pentru Corbyn să ceară consilierilor laburiști de-a lungul și de-a latul țării să se opună măsurilor de austeritate la nivel local și să mobilizeze baza socială a partidului în apărarea serviciilor publice. Consiliile conduse de laburiști ar trebui să folosească fondurile de rezervă (milioane de lire care stau degeaba pentru „la o adică”) ca să finanțeze serviciile publice, bani care ar putea fi recuperați apoi sub un guvern laburist. O astfel de abordare militantă, care le-ar arăta oamenilor că partidul ăsta e gata să lupte pentru interesele lor imediate, ar face și mai probabil un guvern Corbyn, mai ales după ce recentele tragedii din Manchester și Londra au evidențiat impactul tăierilor bugetare asupra unor servicii vitale ca NHS (finanțat cu 20 de miliarde mai puțin decât acum șapte ani), poliția (peste 20.000 de posturi eliminate în aceeași perioadă) sau pompierii (10 stații de pompieri închise din 2010 încoace numai în Londra) – austeritatea ucide.
Desigur că această radicalizare a partidului s-ar lovi de opoziția dreptei blairiste, care acum mimează sprijinul pentru Corbyn pentru că rezultatele alegerilor nu le mai dau voie să-l atace – argumentul neeligibilității a căzut. Însă războiul civil din partid nu a luat deodată sfârșit, iar blairiștii vor lovi din nou cu prima ocazie, tocmai pentru că reprezintă, în mod fundamental, o altă agendă ideologică decât Corbyn. Tocmai din acest motiv, radicalizarea partidului trebuie să includă și compulsory reselection pentru toți parlamentarii laburiști, adică obligația de a fi girat de filiala locală de partid înainte de fiecare alegeri, indiferent de câte mandate ai la activ, ceea ce i-ar forța pe parlamentarii blairiști să (re)câștige sprijinul membrilor de rând din filialele locale, care sunt în proporție covârșitoare de partea lui Corbyn. Să sperăm, deci, că revoluția politică a lui Corbyn e abia la început.