TEMA: „Privatizare, țeapa cea mai mare”
În dimineaţa zilei de luni, 27 septembrie, după o săptămână de grevă japoneză, muncitorii de la S.C. Armătura S.A. Cluj-Napoca intră în grevă. Aproximativ 130 de oameni protestează în curtea fabricii împotriva condiţiilor de muncă şi împotriva unor presupuse disponibilizări. În articolul de presă citit înainte să plec de acasă, se pomeneşte despre nerespectarea contractului de muncă (în alte articole se pomeneşte doar despre refuzul companiei de a încheia contractul colectiv de muncă), 20 de disponibilizări, 10% reduceri salariale, tăierea tichetelor de masă şi creşterea normelor de producţie.
Observ televiziunile ajunse la faţa locului şi, în primă instanţă, nu înţeleg de ce filmează din afara curţii; motivul e simplu: accesul înăuntrul companiei este interzis. Însă un gard nu poate opri informaţia să circule, iar exact în momentul în care ajung acolo vine şi decizia tribunalului împotriva patronatului care a acţionat greviştii în instanţă: greva e legală. Deşi nu lucrează nimeni în schimbul unu, doi-trei muncitori sparg greva în huiduielile celor rămaşi afară să lupte pentru drepturile lor. Compania, cu un acţionariat mixt, dar deţinută în proporţie de peste 50% de către grupurile austriace Herz Armaturen (32%) şi Tridelta Gruppe (17%), alături de fondul de investiţii american Broadhurst Ltd. (7%), are la momentul actual 215 muncitori. Salariul mediu al unui muncitor se ridică undeva la nostima sumă de 1.000 lei, asta şi în cazuri (după cum îmi povestea o doamnă mai în vârstă) în care vechimea în câmpul muncii este undeva, dincolo de 20-25 de ani.
Din 2008 nu a mai avut loc nici o mărire salarială, în schimb, despre profitul companiei nu prea ai cum să îţi faci o idee din moment ce, asemenea multor alte firme româneşti – sau mai bine zis, fime cu activitate economică în România – compania merge pe pierderi de ani buni[1]. Deşi în curte e un dute-vino constant, iar oamenii discută înflăcărat despre „ceva“, gardul fabricii se opune oricărei tentative de a înţelege, de fapt, ce i-a împins pe muncitori la grevă şi ce plănuiesc să facă în continuare.
În jurul orei 15.00, pare că greva (alături de discuţia din curte) a luat sfârşit, moment în care toţi muncitorii părăsesc „incinta“ companiei. Încerc să intru în vorbă cu „simpli“ muncitori (nesindicalizaţi sau muncitori ce nu fac parte din conducerea sindicatului), din moment ce numărul de telefon al liderului de sindicat, Florin Brat, îl am deja. În paranteză fie spus, pe site-urile de ştiri apare numele lui Liviu Lurci ca lider de sindicat, fapt ce nu a făcut decât să sporească confuzia mea de la faţa locului. Motivaţia era simplă: de multe ori sindicatele, sau liderii sindicali, ajung să facă, voit sau nevoit, jocurile patronatului şi implicit să acţioneze contra intereselor muncitorilor pe care ar trebui să le reprezinte. Din păcate, nu reuşesc să aflu noi informaţii în afara celor deja date către presă; muncitorii sunt ezitanţi în a-mi răspunde la întrebări, având în vedere desfăşurarea rapidă de microfoane şi camere de filmat la ieşirea din curte. Unul dintre ultimii ieşiţi pe poartă acceptă să îmi răspundă la întrebări. Greva a luat sfârşit, patronatul a acceptat într-un final să negocieze (înainte de grevă nici nu se punea problema de aşa ceva) cu sindicatul.
Într-adevăr, este vorba despre disponibilizarea unui număr de 20 de oameni, tăierea cu 10% a salariului, creşterea normelor de producţie şi tăierea tichetelor. În privinţa ultimei probleme, legea consemnează faptul că este obligatorie în cazul industriei în cauză alocarea de către angajator a unei raţii de lapte plus o masă. Compania a încetat să furnizeze un astfel de serviciu, angajându-se în schimb să ofere tichete de masă la contravaloarea acestor necesităţi. Ceea ce este strigător la cer este faptul că aceste tichete s-au acordat doar o singură dată! Dincolo de revendicările concrete ale muncitorilor, încerc să abordez relaţia acestora cu sindicatul, să aflu dacă se simt reprezentaţi de către liderii de sindicat sau nu. Într-un mod foarte general mi se explică că au fost „câteva probleme“, dar nimic mai mult. Spre surprinderea mea, aflu că domnul cu care vorbeam era de fapt chiar Florin Brat, cel care mi-a fost recomandat ca fiind liderul de sindicat. Discuţia despre relaţia dintre muncitori şi sindicat se încheie de la sine, în schimb, aflu care sunt concluziile celor ce au intrat în grevă: o săptămână, o săptămână jumătate se reia lucrul, timp în care patronatul trebuie să rezolve toate revendicările muncitorilor. În cazul în care acestea nu sunt respectate, se va intra iarăşi în grevă generală, pe perioadă nedeterminată. De asemenea, aflu că domnul Brat intenţionează să îi acţioneze în justiţie pe patronii companiei. Motivul invocat era cel al condiţiilor de muncă. Însă cea mai interesantă informaţie dobândită de-a lungul zilei este faptul că salariul pe care îl primesc muncitorii este în proporţie de 60-70% sporuri. Or, dacă avem în vedere că salariul mediu al unui muncitor de la Armătura este de 1.000 de lei, asta înseamnă că salariul de bază se situează undeva în jurul ridicolei sume de 300 de lei.
Se pare că ideea unui salariu minim pe economie are puţină trecere în cadrul patronatului, iar încălcarea legii pare a fi o practică la ordinea zilei. Exploatarea muncitorilor este o realitate tristă, mai ales în contextul economic actual în care orice tentativă de a te ridica împotriva unei asemenea practici nu are alt efect decât reaminitirea faptului că există o armată de muncitori împinşi de şomaj şi sărăcie să accepte aproape orice condiţii de muncă. Aceasta este de fapt reţeta unei bune părţi a industriei (nefiind, în mod evident, singurul sector) româneşti, a cărei funcţionare presupune achiziţii de fabrici şi combinate la preţuri derizorii, exploatarea forţei de muncă şi privatizarea profiturilor alături de socializarea pierderilor (disponibilizări, reduceri salariale, restrângerea drepturilor angajaţilor, creşterea preţurilor ş.a.m.d.). Urmează o săptămână de aşteptare…