„Multiculturalismul a eșuat” – pe cât a fost de criticată în mediile luminate și progresiste declarația Angelei Merkel de la finele anului trecut, pe atât a fost ea de confirmată și respectată de politicile publice recente ale statelor europene. Ca o autentică self-fulfilling prophecy, ea a fost confirmată mai degrabă de respectarea ei: a început normativ și a sfârșit descriptiv, s-a lansat ca program pentru a deveni, ca să vezi!, realitate inconturnabilă. Nu întâmplător, ea a fost reiterată zilele trecute de către David Cameron, fiind însă întâmpinată de această dată cu apatia cu care ascultăm de obicei starea vremii. Însă de la capătul vestic până în fundul balcanic al continentului, există moduri și moduri de despărțire de multiculturalism, uneori de-a dreptul opuse.
Când Franța a început campania de expulzare în masă a romilor anul trecut, forurile europene s-au alarmat față de această mostră de rasism din partea unuia din statele europene cele mai respectabile. Dar ceea ce părea să fie o divergență profundă în materie de valori și principii politice s-a dovedit a fi un simplu diferend legat de formă și procedură. Din perspectiva UE, problema cu Franța nu era că trimite acasă cu forța sute de familii de romi, ci că, în documentele care reglementau această campanie, expulzările vizau explicit persoanele de etnie romă. Astfel formulată problema, soluția de aplanare a potențialului conflict diplomatic era imediat la îndemână: pentru ca procesul de expulzare să poată continua, nu trebuiau decât schimbate regulile sale formale. Și, efectiv, procedura de sancționare a Franței a fost suspendată de îndată ce autoritățile franceze au recodificat campania de expulzare, în așa fel încât, formal, aceasta să nu mai fie discriminatorie și să vizeze persoanele de etnie romă, ci să fie corect-liberală și să se poată adresa, potențial, oricărei persoane non-franceze care rezidă pe teritoriul galic în condiții de ilegalitate. Speriate că ar putea reproduce o situație specifică anilor treizeci, autoritățile continentale și franceze au alunecat astfel într-o direcție poate și mai periculoasă: făcând procesul tot mai extins de excludere politică a cetățenilor Europei indiferent la determinările de rasă și etnie, ei au deschis calea către criminalizarea sărăciei ca atare.
Episodul francez este extrem de relevant pentru modul în care despărțirea de multiculturalism are loc în vestul continentului: de bine de rău, principiile liberale dictează aici o ipocrizie structurală, în care multiculturalismul poate fi abandonat la nivel practic doar cu condiția respectării sale la nivel de declarații. Afirmațiile primarului Romei, Gianni Alemanno, de după recentul incendiu din tabăra de nomazi de pe via Appia, conform cărora, dacă n-ar fi fost hățișul de reglementări birocratice, el ar fi rezolvat demult problema romilor, merg cam în aceeași direcție: sub incidența aceleiași ipocrizii necesare, puterea nu se mai poate afișa aici decât iremediabil scindată. Scindată pe mai multe axe: fie, ca Angela Merkel, dureros scindată între un set de principii liberale și multiculturaliste nobile, și o realitate care, din păcate, le face pe acestea desuete și inutilizabile, în ideea că am vrea noi să fim toleranți, dar realitatea ne obligă să fim, evident, realiști; fie, precum autoritățile franceze și romane, scindate între două tipuri de destinatari, care-i obligă ca, pe de o parte, să facă cu mâna către forurile continentale și comunitatea internațională a utilizatorilor de Facebook, asigurându-i că joacă după regulile lor liberale, iar pe de altă parte, să facă cu ochiul propriului electorat de dreapta, dându-i de înțeles că dacă n-ar fi bariera birocratică de principii multi-culti pe care le-o impun cei de mai sus, demult și-ar fi îndeplinit mandatul pentru care au fost, în fond, aleși. Pe cât sunt de instabile această scindare și această ipocrizie, pe atât sunt ele, cel puțin pe termen scurt, de prețioase: de bine de rău, aparențele înșelătoare au încă o eficiență a lor. Demascând ipocrizia elitei europene, poate n-ar trebui să ne grăbim să o înlocuim cu mai multă sinceritate. De când cu rondele cetățenești, carabinierii ne sunt, parcă, prieteni.
Cu totul altfel stau însă lucrurile în estul continentului. Aici despărțirea de multiculturalism e infinit mai puțin dureroasă, în condițiile în care întâlnirea cu el n-a avut nicicând loc. În mod paradoxal, fostul bloc comunist a acceptat cu brațele deschise principiile capitaliste cele mai stricte ca pe-un darwinism social poate crud, însă indubitabil natural și firesc, dar a refuzat categoric, taxându-le drept mofturi occidentale, principiile multi-culti și political-correctness care constituie, tocmai, „logica culturală a capitalismului târziu”. Astfel, dacă occidentalii sunt obligați la subtile artificii formale în încercarea lor de a împăca orientarea tot mai de dreapta a guvernării lor cu setul de principii liberale ancestrale care trebuie să rămână, cu orice preț, brandul european prin excelență, în est acest tip de tensiune este soluționată în modul cel mai simplu: acolo unde reglementările birocratice și valorile simandicoase stau în calea mâniei majorității tăcute, se taie reglementările. Zilele acestea, în parlamentul României se dezbate o propunere legislativă venind din partea partidului prezidențial care prevede schimbarea denumirii de „rom” în cea de „țigan”. Justificarea oficială a acestui proiect legislativ e atât de subțire încât e limpede că nici măcar guvernanții nu-și mai bat capul cu salvarea aparențelor și cu respectarea ipocriziei europene de rigoare: înlocuirea termenului tehnic și artificial de „rom” cu cel, autentic și tradițional, de „țigan” legalizează practic întreaga armată de conotații negative cu care este impregnat acesta din urmă. Iar argumentul că această modificare terminologică ar duce la eliminarea confuziei atât de frecvente, în afara granițelor, între „rom” și „român” e greu de susținut, cel puțin atâta timp cât parlamentul din București nu va avea putere de decizie asupra limbilor străine și opiniei publice internaționale. Așa încât, cel puțin până când armata română nu va reuși să ocupe sediile Academiilor occidentale și să elibereze astfel populația europeană de confuzia dintre rom și român, se cuvine să citim acest proiect legislativ drept ceea ce este: încă o dată, un gest prin care esticii citesc printre rânduri direcția în care bate vântul în Vest, dar în care își alocă niște mijloace care le permit să ajungă primii la destinația astfel trasată. Direcție similară, mijloace opuse. Dacă în Vest, discriminarea și excluderea unei anumite categorii a populației se poate realiza numai sub aparența unor principii nediscriminatorii, în Est, pauperizarea dramatică a marii majorități a populației nu poate fi făcută suportabilă decât prin desemnarea unui țap ispășitor și prin legalizarea discriminării unei anumite etnii. Dacă în Vest, orice cetățean are șansa ca, prin pauperizare, să fie declasat și expulzat ca un rom de rând, după cum, în mod similar, orice rom are șansa ca, în gestul expulzării sale, să fie tratat cu considerația și imparțialitatea de care se bucură orice european, în Est există măcar promisiunea guvernamentală că oricât de săraci vom deveni, nu ne va confunda nimeni cu niște țigani. Tot mai bine-i acasă.
PS. De când am scris acest text, proiectul de lege privind înlocuirea termenului de „rom” cu cel de „țigan” a fost respins, cel puțin în Senat. Ceea ce nu înseamnă însă că demersul politic din care face parte a eșuat. Avem aici de-a face cu o putere care, în cazul de față ca și în alte circumstanțe, nu legalizează, nu interzice, ci face semn. Iar intențiile și poziționarea sa în privința minorității rome au fost clar semnalizate, pentru cine are urechi să audă, în pofida eșecului din Parlament. Ca în psihanaliză, proiectul legislativ s-a dovedit a fi un act ratat, adică unul care reușește în chiar ratarea sa aparentă. Pe frontul de vest în schimb, între declarațiile oficiale ale lui Merkel, Sarkozy și Cameron și valul de revoluții care străbate lumea arabă pare să se fi stabilit un dialog autentic – din nou în sens psihanalitic: adică unul în care emitentul își primește de la celălalt propriul mesaj în forma sa răsturnată și, deci, adevărată. Din această perspectivă răsturnată, există într-adevăr un sens în care multiculturalismul s-a terminat: s-a terminat acel multiculturalism care reprezenta doar varianta urbanizată a ciocnirii civilizațiilor, multiculturalismul ca rasism cu cravată, acea postură progresistă și totuși lucidă care, conștientă fiind de inaderența constitutivă a celorlalte civilizații la principiile noastre occidentale și de fondul ireductibil de barbarie sau obscurantism care îi bântuie pe vecinii noștri, speră măcar în respectarea unei minime distanțe a toleranței și în păstrarea unui cod formal al bunelor maniere democratice. Acest multiculturalism s-a terminat cu adevărat. Dar nu pentru că arabii ar fi trecut peste firavele bariere formale și procedurale pe care le-am ridicat în apărarea democrației noastre occidentale, așa cum ar vrea să sugereze Merkel et co., ci, dimpotrivă, pentru că ei par singurii care-și mai aduc aminte ce înseamnă aceasta.
