Carol 53 a fost prezentata pe 25 iulie la evenimentul „Dimensiunea creativa a spatiilor abandonate” din cadrul proiectului CRIM Cafe [1] ca fiind o casa ocupata, un squat. Ocupantii, majoritatea studenti la arhitectura si-au inceput prezentarea mentionand acordul proprietarului si „sprijinul domnului architect Sturdza”, motivul fiind „salvarea unei cladiri de patrimoniu”. In scurt timp a devenit clar ca salvarea despre care vorbeau era salvarea casei din mainile unor persoane descrise de ei ca fiind: „tigani care fura fierul din casa ca sa faca bani” [2] In felul acesta, ocupantii au ajuns la a diferentia intre un squatting negativ si un squatting pozitiv.
In termenii lor, squatting-ul pozitiv este unul care „respecta” proprietatea, ocupantii facand, eventual, eforturi pentru a pastra si consolida constructia. In schimb, squatting-ul negativ ar fi cel in care ocupantii distrug si consuma proprietatea. Acest aspect a fost accentuat de studentii ocupanti desi organizatorii proiectului CRIM isi propusesera sa discute squatting-ul ca forma de locuire si de lupta sociala. De asemenea, discursul lor nu dezvaluia nici o intentie politica explicita iar acest lucru este suspect in contextul discutarii squatting-ului, fenomen ce nu poate fi desprins de un context social-politic.
Care este, insa, dinamica social-politica din spatele ocuparii de pe Carol 53? Cateva persoane fara locuinta au fost nevoite sa plece din cladirea pe care initial ei o ocupasera, pentru a face loc studentilor. Unul dintre stundenti, Matei, declara pentru Think Outside the Box (TOtB): „Trebuie sa recunosc ca am tot experimentat pe pielea noastra traitul in nomadism, aici am ajuns la punctul culminant. Suntem inca dependenti de casele noastre pentru igiena personala” [3]. Pentru grupul de studenti, asadar, locuirea nu este o problema asa cum este pentru cei lipsiti de adapost. De altfel, grupul de studenti si-a luat sarcina de a „pazi” cladirea, dupa cum afirma acelasi Matei: „Casa nu poate exista singura, nu poate fi lasata singura, ne-am asumat locuirea si paza ei. Stam aici de doua saptamani jumatate, locuim cu randul, dar ne folosim inca apartamentele pentru nevoile zilnice.” Desi oricine poate posta un comentariu pe internet, luandu-si orice identitate doreste, vreau sa redau totusi, aici, o replica la criticile lansate la adresa studentilor pe care am remarcat-o pe pagina TOtB. E vorba de un comentariu semnat „Gabi”, o persoana care se recomanda ca fiind unul dintre studenti: „Daca puteti sa ii luati dvs. acasa sau stiti pe cineva care sa le poata da o casa va pot pune in contact cu ei.”
Dupa cum si reactiile consternate ale publicului la CRIM Cafe au subliniat, ceea ce a fost prezentat ca squat este de fapt un anti-squat si o incercare de gentrificare urbana.
Am cautat persoanele care folosisera initial cladirea pe o strada apropiata de Carol 53. I-am simtit precauti pe cei pe care i-am intalnit, oarecum intr-o pozitie defensiva si suspiciosi. Nu detin o locuinta, traiesc in cladiri abandonate si le este teama sa nu fie evacuati. Intr-un tarziu am aflat cine ocupase initial casa de pe Carol. Este vorba de familia Iakab, o familie numeroasa: doua surori, Silvia si Marita cu cate un copil, Maria Larisa (3 ani) si respectiv Antoni Vasile (3 ani); Veronica (17 ani) care, impreuna cu Nicolae Mihai (zis Giani) au un copil, Ianis Cristian (6 luni); Ion Leonardo Iakab (16 ani) si Violeta Ionica (16 ani) gravida in luna a 9-a in momentul evacuarii, acum au un copil nou nascut; Gelu Murariu; Sorin Murariu si Vandana Iakab care au impreuna un copil de un an.
Dupa evacuare s-au mutat intr-o groapa in zona Vasile Pirvan. Ne-au rugat sa nu dam mai multe date despre adresa lor, deoarece se tem sa nu fie evacuati. Traiesc in niste baraci improvizate, facute din placaje de PFL, sipci de lemn, tabla si polistiren expandat. Au fost de acord sa ne acorde un interviu pe care il redam mai jos.
(31 iulie 2012)
Ce stiati despre cladirea de pe Carol 53?
Marita: Stiam ca e goala de 7 sau 8 ani. Dupa revolutie jumate din ea era casa de revolutionari si cealalta jumatate erau birouri. Nu stiam cine e proprietar.
De ce ati intrat in cladire?
Marita: N-aveam unde sa stam. Acolo unde am stat eu si Silvia, pe Banu Manta, s-a demolat sa faca firma.
Dar cum ati intrat in cladire?
Marita: Am gasit casa goala, erau doar sobolani acolo. Am stat o saptamana. Apoi a venit proprietarul, unu’ inalt si era si paza acolo. A venit si politia. Intram noaptea pe geam si ne trezeam la 5 dimineata sa plecam, cu copiii plangand.
Cum a fost in cladire?
Marita: Bine! Am stat acolo sus toti, cam patru zile, pana a venit arhitectul, un mos cam pe la 50 de ani, cu ochelari, apoi ne-am mutat la subsol. Era cu Mihai, un baiat tanar, inalt. Ăsta era cu proprietarul. Au intrat cu cheia. Noi am zis ca sunt proprietari daca au intrat cu cheia. Cand a venit arhitectul ni s-a luat curentul si noi am scobit acolo ca sa luam curent.
Sorin Murariu: Ne-au zis sa facem curatenie sus, in mansarda si am muncit cam patru zile. Intelegerea era ca puteam sa stam acolo. Apoi le-am zis ca nu ne convine sa muncim gratis, ca eu pot sa muncesc in alta parte si pierd bani. Trebuie sa mananc. A zis sa mergem pe incredere. Ne-a promis ca ne lasa sa stam, ca ne tine daca tragem tare. Am muncit mult, venea dupa noi sa ne zoreasca, sa ne zoreasca. Dar trei zile am muncit gratis, doar pe promisiunea ca ne tine, altfel ne dadea afara. Fara ustensile, fara manusi, nimic. Si erau sobolani mari. Te muscau de picioare daca nu erai atent.
Unde ati facut curatenie?
Sorin Murariu: La mansarda si la etajul 1.
Si la subsol?
Sorin Murariu: Nu. La subsol, nu.
Dar v-au dat banii pe munca?
Sorin Murariu: Da, ne-a dat 50 de lei de fiecare ins. Trei insi – 150 de lei. Cand au venit persoane la care sa inchirieze, noi am protestat, ca noi faceam curatenie. Dupa asta a zis ca ne da bani. Ne sporea mereu, tragea de noi: „Da acolo, da acolo!”. Apoi a mai adus o lopata, o roaba si ne zicea ca daca dispare ceva, platim. Nu dormeam noaptea de frica sa nu vina hotii. Zicea ca ne da pe mana politiei daca dispare ceva, ca avea datele noastre.
Apoi au venit cam zece baieti tineri, studenti, care au muncit: Matei, Dorel si altii. Matei e student arhitect. El a facut un proiect, sa vada altii ce au facut ei si sa nu plateasca chirie.
Studentii au muncit si ei?
Sorin Murariu: Au muncit si ei. La sfarsit au facut poze.
Cat ati stat cu studentii?
Sorin Murariu: O luna, cam asa. Cat au stat acolo au pus apa dar s-a stricat. Inainte cu o saptamana sa ne dea afara au adus si un WC ecologic. Apoi Gabi, seful de santier, a zis ca a vorbit cu proprietarul din strainatate ca ne mai da o saptamana. Matei a zis ca nu mai putem sa stam, ca a venit proprietarul din strainatate acum doua saptamani si ca ne poate face rau cu politia.
Si cand ati plecat?
Marita: Acum doua saptamani.
Pai si unde ati stat?
Marita: In parcuri, pe la Mosilor, pana am venit aici, in groapa asta. Unde sa stam?
Sorin Murariu: Acum doua zile m-am intalnit cu arhitectul batran pe strada, intamplator si i-am zis ca ne-a dat afara. Mi-a zis: „Nu ma intereseaza, dom’le!”.
●
Daca e sa intelegem prin squatting ocuparea unei cladiri de catre persoane care nu au drepturi de proprietate asupra sa cu scopul afirmarii unei pozitii politice radicale anti-capitaliste de critica a proprietatii, cum am defini anti-squatting-ul?
Anti-squatting-ul ar insemna afirmarea unei pozitii pro-capitaliste, care considera proprietatea un principiu valoros al societatii. Ar presupune neaparat si actionarea impotriva unei situatii reale de squatting avand ca motivatie statutul sacrosanct al proprietatii. O asemenea actiune ar putea veni din partea autoritatilor, proprietarului „de drept” sau pur si simplu din partea cetatenilor.
Insa squatting-ul si deci si anti-squatting-ul nu inseamna doar asta. Fenomenul desemneaza si ocuparea unei cladiri de catre persoane fara drepturi asupra respectivei proprietati cu scopul simplu al locuirii fara sa presupuna o pozitie anti-capitalista asumata. Actiunea este rezultatul unei situatii social-politice radicale in care respectivele persoane sunt marginalii procesului istoric de distribuire a proprietatii, cei ramasi (aproape) inafara logicii economice a acumularii capitalului. Este si situatia majoritatea squatturilor din Europa. Și este si situatia cvasi-tuturor [4] squaturilor din Romania. In aceste conditii, anti-squatting-ul presupune si un atac explicit impotriva unei asemenea categorii marginale.
Despre squatting-ul nu cultural sau creativ, ci din necesitatea de a se adaposti, a vorbit la intalnirea de pe 25 iulie si Ionut Jugureanu de la Fundatia Parada [5]. Eliminarea ocuparii asa-zis abuzive a unor proprietati de catre persoane fara adapost este demult o problema a primariei, tinuta insa in culise. Dreptul fundamental la adapost, poate cel mai putin respectat dintre toate, a lipsit insa cu desavarsire de pe agenda candidatilor la alegerile locale de anul acesta. Spatiile verzi, cladirile interbelice sau soselele ce ar fluidiza traficul sunt toate probleme mult mai importante decat viata, demnitatea si drepturile unor oameni. Situatia se reflecta si in agenda „societatii civile”: cu exceptia unor ONG-uri ca Parada sau Samusocial problema lipsei de adapost pare cu totul secundara fata de „adevarata” problema a Bucurestiului: distrugerea patrimoniului imobiliar. Episodul de pe Carol 53 arata foarte limpede cum cele doua probleme au un potential opozitional foarte puternic.
Grupul de studenti a „ocupat” imobilul cu acordul proprietarului, la randul sau un arhitect important si cu sprijinul unui grup larg de interese imobiliare provenind din randul mediului de arhitecti si arhitecte. In spatele „inocentului” scop de a conserva si restaura o casa frumoasa, si nu in ultimul rand dorinta de a fi „ca in Berlin” a unor tineri „cool”, si de a avea „in sfarsit, si noi un squat!” se afla intentia de a „curata” cartierul de „mizerie” si de a repune pe piata imobiliara proprietatea de data asta, insa, cu un pret corespunzator. Piata imobiliara fiind sensibila la istoricul unei cladiri, va fi mult mai avantajos daca istoricul unui squat adevarat este inlocuit cu istoricul unui „centru cultural independent”.
In mod cat se poate de paradoxal, interesele de ascensiune sociala si de acumulare financiara a unei elite intelectuale coincid cu dorinta si nevoia unui grup de tineri educati rebeli si cu ambitii anti-sistem. Sau cel putin, acesta ar fi paradoxul daca acesti tineri chiar ar reprezenta o subiectivitate politica alternativa, cel putin critica vizavi de dinamicile capitalismului din orasul lor. De fapt, cele doua grupuri sunt unul si acelasi, separate de cativa ani si de nevoia suplimentara a celor din urma de ascensiune sociala pe baza estetizarii politicii, a producerii a unui „coolness” rebel. Singurul proces social sub care poate fi referit acest episod nu este squatting-ul ci gentrificarea, doar ca aici aceasta este operata in centru si nu la periferii. Și arta (sau cultura, in codificarea autohtona) joaca un rol foarte important [6] in procesele de continua marginalizare a populatiilor „indezirabile” (sarace si de multe ori mentinute sarace din cauze etniciste, rasiste).
Este foarte important, insa, sa vedem in acest eveniment nu un episod izolat si sa nu ne concentram pe criticarea cinismului anumitor persoane. Acest gen de actiuni au un precedent bogat in alte tari in Europa si, probabil, intr-o forma diferita si in Romania. Consideram esential sa intelegem acest episod ca un simptom al unui conflict de clasa determinat de conditia contemporana a capitalismului, conflict prezent peste tot in Romania [7]. Astfel, prioritizarea chestiunii patrimoniului in disputele publice legate de urbanism inseamna recuperarea unei istorii ce legitimeaza statutul privilegiat al unei clase de mijloc educate, ce se vrea subiectivitatea centrala a capitalismlui tarziu. Subclasa creativa este considerata in aceasta dinamica avangarda expansiunii si consolidarii autoritatii acestei suiectivitati [8]. Desigur ca aceasta dinamica nu se desfasoara pur si simplu ci intotdeauna pe seama unei clase lipsite de privilegii, oprimand grupuri marginalizate social-economic, de cele mai multe ori pe baze etnice sau rasiale. Iar in cazul de fata, grupul se numeste familia Iakab.
Mihai C.
Arnold Schlachter
Veda Popovici
— preluat din Anarhia (publicatie trimestriala independenta), #2
Note:
1. CRIM, scoala de activism este un proiect initiat de Militia Spirituala, Centrul de Resurse pentru Participare Publica, Ecopolis, One World Romania Association, ARDOR si Grupul pentru Patrimoniu si Actiune Civica. Mai multe: 
http://www.facebook.com/CRIM.ROMANIA?ref=stream
2. Multumim Roxanei Bucata, autoarea articolului „Artisti si Homelesi: Care pe care squateaza” aparut pe 1 august 2012 pe site-ul Think Outside the Box, totb.ro. Articolul aduce in fata tocmai problema ocupantilor precedenti, stand de vorba cu familia Iakab.
3. Ibid.
4. Au existat diverse tentative de squatting de pe pozitii politice anticapitaliste, unele reusind sa se mentina pentru perioade relativ scurte de timp. Din cate stim insa, nu exista in Romania un squat de acest tip care sa aibe o viata lunga.
5. Fundatia PARADA este o organizatie neguvernamentala, apolitica, non-profit a carei scop este sprijinirea copiilor, tinerilor si familiilor fara adapost, prin intermediul unor servicii integrate de asistenta sociala, educativ-formative si de integrare socio-profesionala.
6. Literatura pe aceasta tema e bogată. Vezi, de exemplu, discutiile in contextul Statelor Unite: Anonymous, „The Occupation of art and gentrification”, din 1989: http://theanarchistlibrary.org/library/anonymous-the-occupation-of-art-and-gentrification și Dan Knauss, „Gentrification: Artists and Yuppies Working Together” , Riverwest Currents, Iulie 2002 http://www.riverwestcurrents.org/2002/July/000036.html.
7. Alte episoade ce pot fi discutate ca fiind simptomatice pentru acest proces sunt: cazul Pata Rat (Cluj), cazul Uzina „Mortii” Cuprom (Baia Mare) si Zidul de la Baia Mare, cazul Zona Berzei-Matache (Bucuresti).
8. Vezi conceptualizarea neo-liberala a „clasei creative” in Richard Florida, The Rise of the Creative Class, New York: Perseus Book Group, 2002.
