Inserţia profesională a tinerilor va constitui una dintre priorităţile agendei Comisiei Europene o lungă perioadă de timp. Aşa și trebuie să fie în condiţiile în care, în Spania, unu din doi tineri nu are un loc de muncă, sau, în România, unu din patru tineri este șomer. Procesul de facilitare a tranziţiei de la şcoală la viaţa activă s-a dovedit a fi extrem de dificil în majoritatea ţărilor membre UE. De-a lungul timpului au apărut o serie de proteste realizate de către organizaţiile de tineri care solicitau reformă în sistemul educaţional, precum şi „mutarea” politicilor de austeritate şi a tăierilor în alte zone şi chiar creşterea sumelor investite în educaţie.
Oare este o problemă de sistem? Oare toate sistemele educaţionale au încetat să mai fie corelate cu piaţa muncii? Poate, deşi este puţin probabil, însă se ridică o altă întrebare: nu cumva goana după profit şi după competitivitate a angajatorilor a condus la această situaţie? Probabilitatea să fii angajat fără experienţă este mică sau, dacă nu ai efectuat măcar un stagiu de practică, extrem de mică. Se vrea ca tinerii de azi – lucrătorii de mâine – să aibă locuri de muncă, dar se ridică barieră după barieră în parcursul lor spre un asemenea loc de muncă. În timp ce cu uşurinţă sunt aruncate în media sintagme de genul: generaţia inutilă, generaţia pierdută, tineri fără valori ș.a.m.d.
Toate aceste doleanţe ale angajatorilor pot fi interpretate drept o modalitate de a ţine costurile aferente resursei umane sub control, beneficiind astfel de forţă de muncă for free, ascunzându-se după nevoia de experienţă. Presupunem totuşi că în România sistemul nostru educaţional este inadaptat la cerinţele pieţii muncii, dar oare aşa să fie în majoritatea statelor membre UE? Să fie acest model de dezvoltare socio-economică sustenabil pe termen lung?
În perioada 2007–2013 au fost sprijiniţi în tranziţia de la şcoală la viaţa activă, prin activităţi finanţate din Fondul Social European, 42.269 de studenţi, iar ţinta prevăzută de autorităţi este de 95.000. Un număr extrem de mic, având în vedere numărul total de studenţi din România. Cu toate acestea, în momentul de faţă a fost lansat spre dezbatere proiectul de lege privind adaptarea profesională pentru absolvenţii de învăţământ superior. Continuăm în dulcele stil clasic să satisfacem mofturile angajatorilor, promovând inegalitatea şi evidenţiind neajunsurile sistemului capitalist.
Finanţările pentru astfel de activităţi vin de regulă din fonduri structurale. Societăţile comerciale nu sunt eligibile, deoarece accesarea unor astfel de resurse ar fi considerată ajutor de stat. Un alt actor interesat ar putea fi constituit de partenerii sociali. Sindicatele, puternic afectate de modificarea codului muncii şi de apariţia codului de dialog social, sunt preocupate în special de reprezentarea interesului propriilor membri, deoarece modul de organizare şi funcţionare al acestora îi îndreaptă în această direcţie. Revenim la principalii beneficiari ai acestor proiecte de lege, şi anume patronatele. Ne confruntăm însă cu o mişcare patronală extrem de dezbinată şi de slabă din punct de vedere instituţional. O scurtă analiză a implicării acestor entităţi în accesarea fondurilor europene ne va arăta că numărul de proiecte depuse de astfel de instituţii este foarte mic.
Legea stagiilor de practică vizează absolvenţii de studii superioare. Nu au fost omişi nici absolvenţii de studii medii, procedându-se la republicarea legii uceniciei la locul de muncă. Elementul de noutate este legat de faptul că se oferă inclusiv facilităţi fiscale angajatorilor pentru organizarea de activităţi de ucenicie pentru tinerii din România.
Acestea sunt doar proiecte de lege, dar ele probează într-o manieră clară direcţia adoptată de către Guvern, deoarece legea intershipului este menţionată în cadrul capitolului 14 din Programul de Guvernare 2012.
Si totuşi, de ce avem nevoie de o lege a intershipului? Nu putem realiza stagii de practică fără să avem o lege în acest sens? Cu siguranţă că putem, însă goana după profit şi după competitivitate a condus la apariţia unor situaţii extrem de periculoase – referindu-ne aici în special la marile corporaţii care utilizează absolvenţii ca pe niște marionete, cerându-le să lucreze peste program cu promisiunea unui contract de muncă. Susţinem că vrem să ne dezvoltăm normal ca societate, însă a stat cineva să măsoare presiunea unei astfel de situaţii pe umerii unui absolvent? Nici nu se mai pune problema să discutăm de armonizarea vieţii de familie cu cariera profesională.
Cine le apără, totuşi, interesele acestor tineri? În marea lor majoritate nu sunt membri de sindicat, iar în companiile care organizează astfel de stagii de practică nu se regăsesc sindicate. Sindicatele au fost prea puţin preocupate de viitorii membri de sindicat. Tinerii nu cunosc drepturile de care aceştia se bucură, în special pe piaţa muncii. Este nevoie de o mai mare implicare a organizaţiilor sindicale în activităţi care vizează informarea tinerilor în această privință. În caz contrar, se va ajunge precum în ţări ca Marea Britanie sau Spania, unde un tânăr se bucură că a fost acceptat la un stagiu de practică.
Oare se s-a întâmplat cu acea mână invizibilă a lui Adam Smith? Oare actorii interesaţi ai pieţii muncii din România nu ştiu exact care ne sunt interesele ca societate? Să fie oare ieftinirea costului forţei de muncă principalul interes al acestei naţiuni?
(Foto slide din cadrul performance-ului Lucrător 2.0, coordonator Ioana Păun)