Am citit cu mult interes replica lui Vladimir Borțun la adresa unor observații ale mele făcute într-un text anterior. Intervenția lui Vladimir este binevenită pentru că reușește să clarifice anumite lucruri.
Așa cum intuiam încă de la început în spatele discuției despre Lexit (adică despre abandonarea proiectului UE ca fiind neoliberal, reprezentând interesele claselor capitaliste și nereformabil – pentru a folosi o formulare sintetică – ) se află de fapt o provocare mult mai mare: ieșirea din capitalism, în baza unei agende socialiste. Era evident să fie așa. Asta deoarece o simplă discuție despre alternative la UE ca fiind cea oferită de o reîntoarcere la statul național, fie el condus și de un guvern socialist, nu rezolva prea mult. În eventualitatea ieșirii, acel stat ar fi continuat să existe într-un sistem global capitalist și pe o piață globală capitalistă (fără, de această dată, medierea oferită de instituțiile UE), așa cum se întâmplă de altfel cu multe state care nu sunt parte a UE. Raportul inegal de forțe s-ar fi perpetuat și în afara UE. Pasul necesar era, așadar, acela ieșirea din capitalism cu totul. Altfel am fi fost ca într-o scenă din filmul The Great Escape când Steve McQueen se trezește doar într-o altă parte a lagărului și nu în afara sa așa cum credea după ce străbătuse un tunel săpat subteran.
De aceea am și zis că discuția despre UE nu mi se pare așa de importantă de moment ce, ceea ce se află în spate, este tot dușmanul vechi, capitalismul. Dar dacă din punctul ăsta de vedere (să-i spunem mai degrabă teoretic) ne înțelegem, în ceea ce privește implicațiile politice și practice ale acestei concluzii recunosc că sunt depășit. Nu știu ce trebuie făcut, mai ales cum și de către cine. Nu avem până acum exemple de succes, sau măcar clare, de ieșire din capitalism, poate cu excepția câtorva grupuri și comune, dar și acelea parțial și temporar. Nici măcar pentru Marx ieșirea din capitalism nu era întru totul clară. Pe de o parte, acesta urma să se prăbușească de la sine sub propriile sale contradicții, la fel cum au făcut-o și celelalte moduri de producție anterioare, lăsând astfel locul socialismului, ca urmare firească. Pe de alta, proletariatul industrial urma să fie groparul capitalismului după ce va fi ajuns la maturitate, la conștiință de sine și se va fi extins global (în dauna, mai ales, a elementelor reacționare precum țărănimea și mica burghezie). După înfrângerea revoluției din Germania și sub presiunea evenimentelor de acasă Lenin însuși a amânat sine die ieșirea din capitalism și a preferat întărirea puterii politice a boleșvicilor asupra statului și relansarea economiei. Stalin a proclamat apoi socialismul într-un singur stat, dar totul a semănat mai degrabă a capitalism de stat și știm cum s-a sfârșit totul.
Înțeleg ce zice Vladimir că trebuie să fim mai revoluționari nu doar ca să putem concepe această ieșire, dar mai ales, să o punem în practică. Aici bănuiesc că intră în scenă fatalismul de care el mă acuză, dar care oricum nu era nici un secret pentru că eu deja l-am afirmat într-un context anterior când am vorbit despre o teorie și practică a lipsei de speranță. O asemenea poziție nu este rezultatul vreunei predispoziții personale sau al îmbrățișării nihilismului. Din contră, exprimă un blocaj cât se poate de concret, dat de însăși criza sistemică a capitalismului: nici nu știu foarte clar care sunt problemele create de capitalism în acest moment, în mod specific, (dincolo, desigur, de lista clasică), prin urmare nici care ar fi soluțiile pe care stânga ar trebui să le dezvolte la ceva care, după mine cel puțin, nu e neapărat clar. Totodată, nu mai sunt deloc sigur că identific sau înțeleg ce mai înseamnă stânga, sau mai bine zis, dacă stânga istorică formată după 1848 și care a supraviețuit cum a supraviețuit până acum mai are încă suflu și pentru confruntările de azi. Înainte de a merge la o confruntare cu capitalismul de azi poate e bine de știut cu ce arme mergem, pe ce ne bazăm.
În plus, ca o ultimă observație – subiectivă, desigur, – nu mi se pare deloc că momentul este de partea stângii. By and large, criza economică, cu câteva mici excepții, a fost urmată de o reacțiune de dreapta formidabilă mai peste tot (ceea ce desigur că n-a exclus măsuri keynesiene sau protecționiste), iar prăbușirea întregului eșafodaj neoliberal după 40 de ani (care încă se petrece) pare că ne aruncă direct în fascism. Altfel spus, pare că stânga nu e deloc acum precum Lenin în septembrie 1917, ci mai degrabă precum Walter Benjamin în 1927.