Text primit la redacţie de la Raoul WEISS*
Citirea comentarilor din presa românească şi ale unor români pe reţelele electronico-sociale asupra „banilor FMI” şi folosirea lor, umplându-mă de groază faţă de o asemenea ignoranţă crasă a realităţilor economiei contemporane, mă incită, urmând şi sfatul maestrului Claude Karnoouh, să iau cuvântul, în pofida lipsei mele de legitimitate academică într-un câmp al cunoaşterii la care m-am iniţiat autodidact, deci cumva superficial, dar pare-mi-se că de prea multă vreme îi aşteptăm pe „economiştii adevăraţi”, să ne lumineze în privinţa naufragiului planetar pe care îl trăim pe zi ce trece mai intens şi mai dureros.
Sper, deci, că cei mai deştepţi şi şcoliţi îmi vor corija greşelile mai mult sau mai puţin mărunte pe care e inevitabil să le comit acum, dar să-mi şi explice în acest caz tăcerea lor de până azi pe tema principală a prezentului articol.
Homo homini NATO sau iluzia paternalistă
Idea de bază, aceea a unui big brother străin bine intenţionat murind de grija unui mic popor răsăritean fără armată internaţional utilizabilă e, în sine, comică. Iar „anticomuniştii” români, în marea lor înţelepciune, au învăţat s-o găsească de-a dreptul caraghioasă când o află instanţiată, în istoria României postbelice, de fratele rus, imperialist şi totalitar. Dar, în mod ciudat, o aceptă aproape fără rezerve când „binefăcătorul de peste hotare” e o alianţă dominată de un stat (SUA) care îşi ţine 1% din propria populaţie după gratii, şi a cărui armată e activă, nechemată, pe teritoriul mai multor ţări teoretic suverane (Afganistan, Irak şamd.).
Tocmai graţie acestei stări de narcoză intelectuală, glorioasa „construcţie europeană” – şi corolarul său militar: NATO – sfârşesc prin a funcţiona ca cele mai bune instrumente de colonizare descoperite până azi. În mod retrospectiv, se vede că, în această parte a lumii rămasă în mod esenţial rurală până în prima jumătate a secolului al XX-lea, dictaturile comuniste au jucat rolul brutal şi ingrat rezervat în general (de exemplu, în Africa) fazei colonialismului concentrat: destabilizarea societăţiilor tradiţionale, impunerea paradigmei culturale urbane, preponderenţa economiei monetare, crearea pieţelor naţionale şi industrializarea. Din acest punct de vedere, noii stăpâni ai Europei de Sud-Est, chiar dacă o ascund cu grijă, pot fi recunoscători lui Iosif Stalin: mulţumită lui, nu doar că pot, din 1990, să trateze România şi Bulgaria ca Nigeria şi Uganda, dar pot în plus să o facă fără să trebuiască să săvârşească ritualurile conştiinţei încărcate practicate în relaţiile dintre „vechile” metropole coloniale şi „tinerele state ale Lumii a Treia”.
Într-un manifest din septembrie 2010 scris în limba franceză (http://korkorezhau.blogspot.com/2010/09/fara-numar-pour-un-bolivarisme.html) şi reluat în traducere sub formă de articol în revista Vatra din noiembrie 2010, am evocat principalele faze ale jăfuirii patrimoniului industrial şi energetic (E.on Ruhrgas, Elf Aquitaine) românesc de către marele capital apusean, inclusiv participarea lui în deturnarea resurselor fiscale (Bechtel) şi umane (prin brain drain).
Ei bine, armonia în trustul colonizatorilor nu e perfectă, în ultimele luni chiar ne îndreptăm spre un divorţ potenţial între UE recentrată pe lumea germano-scandinavă şi SUA/NATO. Recenta declaraţie (06.01.11) a preşedintelui Băsescu anunţând sistarea colaborării cu FMI sugerează că România, oricum dominată financiar de capitalul austriac, german şi francez, prealabil divorţului, va ajunge, precum Grecia, „în zestrea” germanilor. O veste, până la urmă, destul de bună, dacă considerăm preferabil să fii sclav la un stăpân solvabil. Dar sclavul tot sclav rămâne, şi nu numai devine evident (cum prognostizasem acum şase luni) că România şi Bulgaria nu vor intra NICIODATA în zonele euro sau Schengen, dar preşedintele Băsescu, în declaraţia sus-menţionată, revelă prin lapsus că acum, România e chiar ameninţată de expulzare din Uniune în cazul în care ar „face capricii”.
Leu scump, Românie ieftină
Dar şi ideea, frecvent repetată în cercuri româneşti semidocte cu patosul superficial al cinismului, a unui big brother apusean „realist” şi „calculator”, oferind României un ajutor interesat dar real în speranţa unei colaborări reciproc profitabile, e rizibilă, fiindcă propagatorii ei, analizând (sau de fapt, neanalizând) un sistem capitalist, deci nihilist, presupun că acesta este în stare să ţină cont de interese comune (naţionale, continentale) – ceea ce rămâne de dovedit.
În polifonia papagalismelor româneşti se aud tot feluri de opinii şi contra-opinii asupra oportunităţii împrumuturilor de la FMI, despre folosirea banilor „primiţi”, cum ar trebui (şi desigur nu sunt) investiţi, cum n-ar trebui, dacă sunt deturnaţi şi cine-i de vină (uneori „socialistul” Geoană, alteori „farul dreptei anticomuniste”, Băsescu, în funcţie de ziar şi de moment). Seamănă destul de mult cu discuţile bizantine asupra sexului îngerilor, căci aproape toate ipotezele logic imaginabile au fost abordate, cu excepţia uneia: şi ce facem dacă îngerii, adică vestiţii bani ai vestitului FMI… nu există?
Şi iată marea vestire: nu există.
Nu mă refer aici la faptul, bine cunoscut de mulţi în cercurile educate, că masa monetară contabil „prezentă” în lume este de multă vreme un multiplu destul de mare al masei monetare create fizic, deci al numerarului disponibil – deşi situaţia generală de azi este totuşi o consecinţă, probabil necesară, a vechei decuplări dintre contabilitate şi trezorerie în gestionarea creaţiei monetare, fiindcă ea a permis, după fiduciarizarea totală a sistemului monetar mondial (1971: suspendarea parităţii-aur a dolarului), să ajungem la impasul actual.
O altă abordare a problemei ar fi: cum să dea bani la oricine o organizaţie (FMI) constituită de bănci aflate, tehnic vorbind, în faliment?
Ei, tocmai de aia: neavând niciun ban, FMI dă împrumut nişte bani inexistenţi.
Pentru a înţelege propoziţia de mai sus ca atare (ca o afirmaţie în materie de economie financiară, nu ca o metaforă sau o figură de stil), trebuie în primul rând să fim familiarizaţi cu idea de bani-datorie, adică cu capacitatea nelimitată de creaţie monetară virtuală dobândită de bănci, mai ales de băncile din SUA, cu abrogarea, în 1995, a ultimelor regulaţii aferente fondurilor de rezervă. Din acest punct de vedere, în toamna lui 2008 nu s-a produs altă „criză” (criza ca proces începuse de 40-50 de ani, sub anumite aspecte chiar de sute de ani) decât oficializarea, prin proclamarea principiului „too big to fail”, a „capitalismului strigoi” (zombie capitalism), în care, la un nivel strategic însemnat (al băncilor financiare şi al statelor), nu mai există faliment. Socializarea sistematică a pierderilor bancare înseamnă depăşirea vechilor controverse legate de statutul oficial sau oficios privat vs. public al Rezervei Federale, al FMI şamd., prin asumarea Statului global politic-financiar, adică stăpânirea mondială a băncilor.
Din aceaşi cauză decurge că sunt, în ultima analiză, indiferente căile particulare (şi importanţa lor respectivă şamd.) prin care „banii FMI” (şi ai UE, produşi puţin diferit, dar cu un efect asemănător în ceea ce ne priveşte aici), fără a atinge nici o secundă pământul României, zboară în ajutorul politicii monetare actuale, altfel spus: prin ce procedeu contabil „de suprafaţă” îşi ating singurul şi adevăratul scop, şi anume menţinerea leului scump şi a capacităţii de plată externă a statului, falimentat intern sub eticheta caraghioasă de „politici de rigoare”.
Era evident şi înainte de „criză” că rădăcinile răului, în ceea ce priveşte economia românească, sunt „greşeli” de strategie comercială faţă de Occident: prea multe mall-uri pline cu marfă străină, prea puţine uzine şi ateliere, o balanţă a comerţului exterior constant deficitară şi nicio creare de locuri de muncă productive, afară de nişte joburi trecătoare în activităţi terţiare, care durează cât un „boom”, adică o păcăleală imobiliară. Singura „terapie de şoc” de care România ar avea – are de mult – nevoie ar fi, deci, ieftinirea, economic logică şi legitimă în contextul unui mare deficit comercial, a leului, cu consecinţele ei desigur şocante pentru anumite obiceiuri de consum: în mod emblematic (şi uşor de folosit de lichelele mediatice ale oligarhiei), ar aduce o scumpire momentană a coşului alimentar mediu, astăzi dominat de produse importate, dar urmată de o ieftinire pe măsura creşterii previzibile a capacităţii productive autohtone.
România – să nu uităm totuşi – nu e Olanda: nu are bani nici tehnologii de vârf, dar are pământ arabil neexploatat şi şomeri (oficiali şi nedeclaraţi) la gramadă. În ciuda aparentei situaţii de dependenţă creată de integrarea ei forţată în circuitul agro-alimentar occidental, păstrează atuuri de netăgăduit pe care i le conferă: o populaţie rurală importantă, la care se adaugă importante efective urbane recente apte de o reintegrare rapidă în societatea agrară, persistenţa tehnicilor ancestrale cu slab cost tehnologic, ecologic şi energetic şi o cultură alimentară frugală care uşurează adecvarea cererii la oferta locală.
Desigur, devaluarea leului ar atrage şi falimentul extern al statului român (falimentul intern fiind deja practic consumat), şi divorţul lui cu „instituţiile financiare internaţionale”. Dar falimentul, cum au repetat economiştii liberali până la ameţeală în anii premergători crizei (şi, în mod ciudat, au cam uitat de atunci…) e chiar „criza sănătoasă” prin care trece orice organism viu şi menit să supravieţuiască într-o economie de piaţă. Şi de fapt, singurele exemple astăzi disponibile de ţări care „s-au vindecat” durabil de criză (Brazilia, Chile, Islanda) chiar dovedesc că falimentul băncilor şi al statului, şi ruptura cu FMI-ul este reţeta vindecării!
Fireşte, clinica FMI, cum se prezintă respectiva asociaţie de răufăcători, în cheie paternalistă, proştilor lumii, ar face orice pentru a evita sus-menţionata devaluare, care ar provoca falimentul băncilor, împingând clasa mijlocie fără rădăcini creată de bănci, îndatorată în devize, în insolvabilitate şi provocând prăbuşirea (sau mai exact spus: corectarea spre preţul real) imobiliarului, care garantează cea mai mare parte a acestor datorii şi camuflează cu valori umflate starea reală de faliment permanent al băncilor în capitalismul strigoi. Aceasta este miza „ajutorului financiar” occidental: îngroparea României sub „banii-datorie” gratuiţi şi inexistenţi ai FMI-ului pentru a-şi garanta în schimb perpetuarera unor rambursări efectuate preponderent în lei-euro, adică într-o monedă în situaţie de cvasi-indexare la cursul euro. Se menţine astfel iluzia solvenţei unui stat practic nesuveran transformat în agent colector al metropolei financiar-coloniale (prin mercenarii ei: Erste Bank, Société Générale, E.on, Bechtel…), şi totodata se perpetuază sărăcirea economiei şi a populaţiei autohtone, deci acapararea la preţ de lichidare a bogăţiei efective prezente în ţară: întreprinderi, reţele, resurse naturale şi umane, patrimoniu.
Aliaţi obiectivi şi elite compradores
Sintagma sus-menţionată de „clasă mijlocie fără rădăcini” (din franceză: „classe moyenne hors-sol”, adică de seră, crescută în pofida naturii), propusă de mine în manifestul susmenţionat din septembrie 2010, este un concept central pentru a înţelege nu numai mecanismul obiectiv al spolierii financiar-neocoloniale (îndatoratul mic-burghez ca pârghie economică pentru introducerea banilor-datorie în sistem) în acţiune în România de azi, dar şi latura politic-ideologică a fenomenului, şi anume tăcerea complice a elitelor educate, ălcătuite în mare parte de mici burghezi funcţionari (cadre ale funcţiunii publice) şi datornici, solidari cu regimul spolierii nu doar prin manipulare ideologică, superstructurală (lozincile absurde ale „anticomunismului” şi ale „europenismului” retoric), dar şi din cauza unor interese materiale directe.
Ţinta atacurilor populiste la modă în „România crizei” este de obicei conspiraţia formată de un mic grup de superbogătaşi (doar identitatea concretă a „mogulilor” variază în funcţie de proroc: Voiculescu şi uneori Patriciu pentru EVZ şi B1, fraţii Păunescu şi Popovici pentru Antena 3, şamd.). Fără a nega caracterul crescând oligarhic al orânduirii sociale în România post 90, vreau să atrag atenţia puţinilor intelectuali nestipendiaţi de elitele compradores şi nedrogaţi de opiumul antimarxist-troglodist asupra faptului că nicio oligarhie pseudodemocratică (cf.: Egipt) nu-şi menţine/întăreşte stabil puterea fără un strat pretorian uneori subţire, dar având totuşi consistenţa minimă pentru a-i conferi vizibilitate sociologică. Stratul respectiv, însă, rămâne fidel stăpânilor oligarhi doar dacă fidelitatea lui e şi remunerată printr-o minimă participare la rezultatele spolierii. În alte cuvinte: indiferent de opinia noastră moral-etică asupra consumului hedonist sau de prestigiu, asupra muncii şi asupra lenei, este economic demonstrabil că în România de azi, prea mulţi oameni deţin maşini, imobiliare, termopane, ceasuri, electrocasnice şamd. pentru care nu au lucrat, sau cel puţin nu au produs destul. Luxul nejustificat întotdeauna are un preţ – cel mai des, însă, plătit de altcineva.
În analiza politicii monetare a statelor regiunii, nu există, deci, nicio contradicţie între „ipoteza neocolonială” (greşit taxată de boierii minţii drept „teorie a conspiraţiei”) şi analiza sociologic-electorală. În aceste ţări, îndatorarea publică masivă din ultimii doi ani a servit în principal să salveze monezile locale, cu dublul scop de a satisface o clientelă politică de iresponsabili supra-îndatoraţi în devize în „cursa lor spre Occident” şi să apere de faliment băncile locale, ale căror societăţi-mamă sunt aproape în totalitate băncile occidentale. Victimele acestei politici: ţesutul economic al IMM-urilor locale, mai ales exportatoare, care concediază şi pun în pericol, la termen, toţi beneficiarii de Welfare State, într-un context de faliment public iminent.
Nici strategia elitei globale nu păstrează vreun mister dacă o analizăm, realist, ca manevre ale unei mafii cuceritoare lipsită de orice reper ideologic intrinsec: atâta vreme cât populaţiile Europei răsăritene se îndatorau (mai cu seamă la propriile ei bănci) şi atâta vreme cât statele salvează pe cei responsabili de la un faliment meritat, Occidentul a închis ochii asupra acestui desfrâu financiar aflat la antipozii tuturor principiilor de rigoare, într-o izbucnire de respect cvasi-religios pentru suveranităţiile naţionale; odată crima consumată, reîntoarcere în forţă a tuturor virtuţiilor neoliberale, sancţionate sever şi peste graniţe de inchizitorul FMI. Azi liberal şi monetarist, ieri (poate şi mâine) suveranist şi neokeynesian – imperialist, întotdeauna.
Şi nu numai faţă de „natiunile mici sau slabe” din exterior, cum scria Lenin în 1916, dar şi de propria populaţie: după falimentul de stat previzibil al României şi al altor state din regiune, imaginarii „bani FMI” şi ai Uniunii se integrează logic în datoria publică a statelor occidentale; oligarhia financiară occidentală, deci, cu complicitatea oligarhiilor compradores din statele vasale, transferă bani virtuali din buzunarul micului contribuabil occidental, prin conturi, respectiv artificii contabile româneşti şamd., spre conturile marilor bănci occidentale. Spre deosebire de „capitalismul parazitar” din 1916, capitalismul strigoi, omnivor şi canibal, nu-şi mai ierarhizează priorităţile predatoare, între egoisme naţionale şi egoisme de clasă. Aşa e organizat şi „războiul antiterorist” în Irak şi Afganistan, îndreptat spre jefuirea economiilor locale, dar furnizând elitei politico-financiare şi excelente ocazii de deturnare de bani publici prin complexul militaro-industrial, chiar dacă, prin aceste deturnări, îşi slăbesc proprile forţe angajate în război!
Dragoş şi Grigore
Să luăm cazul tipic al lui Dragoş, un funcţionar mediu de la Finanţe sau de la televiziunea publică, cu un venit total net pe familie de 2600 de lei, deci 600€ la cursul actual, proprietar al unei case cumpărate sau construite cu un împrumut bancar. Împrumutul fiind de obicei supradimensionat faţă de venitul familiei (50 000€, cu rate lunare de 300€, deci 1300 lei astăzi), şi supus din cauza FMI-ului unor condiţii de cămătărie legală (vezi http://korkorezhau.blogspot.com/2010/11/absurdistan-note-4-bwana-dans-les-kapat.html), şi Dragoş e parţial o victimă a spolierii. Este evident că, la un curs economic normal de 6 lei pentru 1 euro, deci la un venit total pe familie redus la cca. 420€, el, cu rate lunare de 300€, dă faliment şi pierde casa, confiscată de bancă. Dar el ştie, sau măcar bănuieşte (mai ales dacă lucrează la Finanţe…) că, prăbuşirea sa întâmplându-se simultan cu cea a unui întreg strat social, ar antrena o ieftinire brutală (prin ipoteză: cu 50% faţă de preţul de azi în valută) pe piaţa imobiliară, în aşa fel încât şi-ar putea închiria casa „piedută” cu 150€ = 900 lei devaluaţi, aşadar, în economie internă, la 65% din preţul ratelor lunare plătite înainte de confiscare, rămănând cu 1700 lei în buzunar (în loc de 1300), deci cu o marjă de consum de 400 de lei pentru a cumpăra produsele autohtone ieftine, ale căror producere ar fi încurajată, tocmai, de avantajul concurenţial adus de devaluare. Circulaţia acestor produse, la rândul ei, ar aduce venituri fiscale directe şi indirecte, garantând pe termen lung stabilitatea bugetului de stat, deci sursa lui de venit individual. După o fază de şoc, deteriorarea reală pe termen lung (sau măcar mediu) a condiţilor lui de trai în caz de devaluare este, prin urmare, o ipoteză cel puţin neverosimilă. DAR el pierde în schimb statutul de proprietar, adică speranţa (individuală sau intergeneraţională) a unei îmbogaţirii fără muncă, pe baza exploatării patrimoniului funciar: piede perspectivele lui (oricât de iluzorii ar fi ele) de integrare personală în capitalism. De asemenea, scumpirea oricărui produs de import implică că la următorul schimb de maşină, Dragoş va fi silit să renunţe la mărci străine care îi asigurau preeminenţa simbolică faţă de Dacia Nova a lui Grigore.
Cine este Grigore? Un lucrător fără studii superioare, cu calificare de bază sau medie, lucrând pentru firme private, cu contracte de muncă temporare, ceea ce îi asigură (ca medie anuală) un venit total pe familie de 1800 de lei, deci 430€ la cursul actual, şi locuind astăzi într-o chirie plătită 200€ = 900 lei tari, cu 50 m² şi 2 camere. Neavând slujbă asigurată pe termen lung nici patrimoniu ipotecabil, el n-a participat la valul îndatorării decât cu nişte electrocasnice în mare parte deja plătite. Deocamdată, este clar că Grigore e cel care plăteşte (prin scumpirea produselor de bază masiv importate şi tăierea prestaţilor sociale de care beneficia) factura politicii monetare, deci a valului de îndatorare care l-a adus pe Dragoş într-o casă proprie de 100m². Devaluarea, şi ieftinirea consecutivă a pieţei imobiliare (la 100€ = 600 lei devaluaţi), i-ar aduce şi lui o „primă la consum”, procentual şi mai mare faţă de venitul lui de bază, venitul lui mobil ajungând la 1200 lei (în loc de 900: +33%), când la Dragoş, a crescut de la 1300 la 1700 (+30%). Tot Nova conduce (dar Dragoş a trecut la Logan), şi stabilizarea economică, aducând micşorarea şomajului şi multiplicarea locurilor de muncă cu contracte pe durată nedeterminată, îi permite să-şi trimită fiul la universitatea tehnică, ca şi Dragoş (a cărui fică, la medicină, stă într-o chirie mai spaţioasă, are mai mulţi bani de buzunar, dar cam atât: amândoi studiază).
Micul studiu de caz propus mai sus ne prezintă de fapt două modele socio-economice pentru o ţară ca România, care nu se identifică cu clişeele ideologice comercializate sub numele de „capitalism” (asimilat greşit dreptului de proprietate şi economiei de piaţă) şi „socialism” (redus la caricatura capitalismului de stat din anii stalinismului); în ambele cazuri, dreptul la proprietatea individuală e respectat (în cazul 2, până la un anumit punct, cu restricţii afectând direct mai puţin de 1% din populaţie), în ambele cazuri, există economie de piaţă (funcţionând chiar şi mai eficient la nivel microeconomic în cazul 2).
1) modelul capitalist-imperialist: elitele compradores organizează spolierea bogăţiei naţionale în interesul macrocapitalului străin, ridicându-se social prin înjosirea marii mase de proletari sărăciţi de scumpirea produselor de bază şi de jefuirea welfare-state-ului, alienaţi cultural de ideologii populiste (vina ţiganilor, ungurilor şamd.), reduşi la cheremul oligarhiei şi al gărzii ei pretoriene de mici burghezi hors sol. După o vreme, ieşirea din sistem nu poate fi decât extrem de violentă.
2) modelul socialist: comunităţile (inclusiv regionale şi locale) se auto-gestionează politic în interesul propriu, munca, considerată ca starea normală a omului pe pământ, e o valoare culturală recunoscută, apreciată şi remunerată proporţional mai bine decât acumularea de capital privat, care, totuşi, rămâne posibilă, chiar încurajată într-o anumită măsură. Bogăţia privată există, dar nu deţine cultural valoarea supremă recunoscută calităţilor colectiv utile: poporul, familia, religia şi cultura, artă şi cunoaştere. Doar băncile trebuiesc neapărat naţionalizate, şi trusturile de presă dizolvate, pentru a asigura independenţa sistemului politic faţă de terorismul financiar.
Aş recomanda, totuşi, şi naţionalizarea bunurilor locale ale băncilor şi marilor întreprinderi multinaţionale la înălţimea eforturilor financiare consimţite în precedent pentru a salva monezile şi băncile, şi suprimarea brevetelor şi a întregii proprietăţi intelectuale deţinute în ţară de Occident, cu titlul de rambursare a costurilor educative deturnate în cadrul brain drain-ului.
Precizez că „socialism” şi „imperialism” pot fi considerate aici ca nişte termeni tehnici de politică monetară şi fiscală. Nu trebuie deloc să credem „minciuni bolşevice” ca materialismul istoric, rolul istoric al proletariatului şamd. ca să recunoaştem (putem dimpotrivă să credem în religii new age ca „şocul civilizaţilor”, „cultura judeo-creştină” sau chiar „superioritatea biologică a arienilor”, şi tot trebuie să recunoaştem) – în urma unor economişti de-altfel destul de îndepărtaţi de marxism, ca Fred Harrison – diferenţa dintre:
A) o fiscalitate bazată prioritar pe impozitarea veniturilor din activitate (salariu, profit) şi scutirea patrimoniului (mai ales funciar), cu o politică financiar-monetară având ca scop ultim salvarea pieţei imobiliare, prin bailouts (directe sau camuflate în politici „sociale” tip Prima Casă), dirijism monetar, pe de o parte şi
B) o fiscalitate bazată prioritar pe impozitarea patrimoniului funciar (de altfel aflat în proprietate colectivă în majoritatea culturilor lumii, inclusiv cultura occidentală înainte de epoca burgheză), scutind – deci stimulând – activitatea productivă, care îşi dictează legea şi fluxului monetar.
Primul model este versiunea predominant anglosaxonă, mercantilistă şi neofeudală a capitalismului, despre care istoria recentă a dovedit definitiv că e prea instabilă şi tehnologic retrogradă ca să se perenizeze sub formă de civilizaţie, mai ales confruntată cu concurenţa unor puteri mai apropiate economic de modelul B (cum ar fi astăzi, desigur cu diferenţe enorme, Germania sau China): raritatea ei antropologică este, în sine, un semn defavorabil în cea ce priveşte şansele ei de a dura pe pământ. Caracterul ei imperialist a fost descris şi explicat de Lenin la începutul secolului XX, deşi imperialismul de atunci păstra majoritar înfaţişarea caricaturală a colonialismului militar, cu care este totuşi important să nu-l confundăm. În faza actuală (adică, terminală) de dezvoltare, acest model îşi arată mai clar trăsăturile esenţiale, şi anume:
*imperialism intrinsec: mecanismele spolierii aplicate prăzilor colonialismului financiar sunt în mare aceleaşi în relaţile interne dintre masele lucrătoare din metropole şi oligarhiile lor – drept consecinţă, nivelul de violenţă necesar pentru securizarea „comorii de război” în ambele cazuri este pe zi ce trece mai apropiat, conform intuiţiei războiului total ale lui Jünger.
*totalitarism: naşterea, sau mai bine spus botezul capitalismului strigoi oficializează contopirea Statului modern cu macrounităţile financiar-economice din ţările/blocurile respective, America lui Obama semănând din acest punct de vedere destul de mult cu URSS-ul lui Stalin, aducând o infirmare de facto tuturor teoriilor (cât de populare în România!) care susţineau identitatea esenţială a capitalismului cu economia de piaţă şi proprietatea privată.
Astfel, dacă mai sus 1) reprezintă o descriere a stării de fapt şi 2) o construcţie utopică care reflectează opţiunile mele politice (anticapitaliste şi social-creştine), ambele modele socio-economice (A şi B) sunt de fapt compatibile cu o mare varietate de opţiuni politice. Modelul 1), îndeosebi, poate evolua uşor spre un totalitarism oligarhic în care sprijinul ideologico-electoral al clasei intelectual-mic-burgheze hors sol e înlocuit prin sprijinul represiv al poliţiei politice, implicând pe termen scurt lichidarea clasei de mijloc, ca în ultima fază a dictaturii ceauşişte – un scenariu care are, în opinia mea, mari şanse de a se repeta în anii următori, fiindcă sărăcirea masivă a populaţiei duce în mod necesar la lepădarea aparenţelor democratice.
Concluzia
Ideologia capitalismului nu este, nu a fost niciodata, nu poate fi fixată static, căci capitalismul nu este decât expresia cea mai perfectă a nihilismului modern, o boală a civilizaţiei, deci, şi ca orice boală, un proces dinamic şi delimitat în timp. Interpretarea strategiei metropolelor capitalist-imperialiste pornind de nişte principii sau dihotomii ideologice supratemporale (Apus şi Răsărit, Liberalism şi Dirijism, Individualism şi Colectivism, şamd.), cu care „idealismul” românesc se droghează zilnic, nu poate duce, deci, decât la un eşec dureros.
Când Tony Soprano îţi intră în prăvălie cu o mască de Santa Klaus şi nişte bodygarzi, ca să-ţi propună „o protecţie”, nu vrea nici binele tău, nici al bodygarzilor: vrea banii tăi pentru el. Drept consecinţă, dacă îţi mai rămâne o urmă de inteligenţă, nu-i citezi din Constituţia SUA, din filosofia transcendentală a lui Imanuel Kant sau vreo mitocănie din Schimbarea la faţă a României: tragi, sau plăteşti.
Şi „a trage” înseamnă aici: devaluarea treptată (dar începând imediat) a leului, ruptura cu FMI şi cu UE, taxarea trustului energetic şi a băncilor, confiscarea averilor Bechtel şamd., o politică de dezvoltare agrocentrică şi autarhică low-tech bazată pe ocuparea forţei de muncă, şi alianţa cu statele vecine dispuse să adopte politici similare, în vederea constituirii unui bloc nealiniat (proiectul Bolivarismului carpatic, expus pe: http://korkorezhau.blogspot.com/2010/09/fara-numar-pour-un-bolivarisme.html).
______
* Raoul WEISS s-a născut în Alsacia în 1975. Fost elev al Şcolii Normale Superioare din Paris, scriitor, lingvist şi traducător (L. Blaga, S. Márai…), a studiat şi predat în Paris, Madrid, Berlin şi Budapesta. Experienţa sa antreprenarială de cărciumar transilvan – întreruptă violent în iunie 2008 prin decizia Inspecţiei Sanitare de Stat a jud. Cluj – l-a determinat să-şi îndrepte în mod autodidact atenţia spre fenomenele economiei contemporane. A colaborat cu Cercul Europa Noastră, revistele Vatra şi La Pensée Libre şi redactează bloggul culinaropolitic Korkorezhau.
strep throat contagious
grand junction colorado
child support md
boston logan airport
google flight simulator