Deși victoria Syrizei în Grecia a fost în fapt cronica unui succes deja anunțat, actualitatea realizării sale ascunde ceva mai mult decât lasă să se întrevadă simpla sa dezvăluire istorică. Pe de o parte, Syriza vine să articuleze interesul politic al unei mase de oameni pentru care distopia economico-socială a ultimilor ani de viață reală în Grecia trebuia sancționată într-un mod sau altul. De cealaltă parte, electoratul său e și unul de împrumut, de vot al negației, de vot anti. Portretul ideologic-partinic al votanților Syriza nu e nicidecum omogen. Syriza e partidul care a promis grecilor, iar acum cade în sarcina sa să și livreze, că va renegocia nici mai mult nici mai puțin decât europenizarea blocajului său economic, mai precis, renegocierea datoriei sale si a raportului său cu faimoasa Troikă. Îi urăm succes, dreptatea e de partea lor, însă succesul unui astfel de proiect nu e nici imediat, nici garantat. Merită să veghem critic asupra modului în care se vor desfășura aceste ostilități, pentru că ele ne privesc, nu doar în postura de simpatizanți de stânga, ci chiar din cea de cetățeni europeni puși, în sfârșit, în fața confruntării dintre caracterul doar formal al proiectului emancipator al UE-ul și materialismul său economico-financiar. Împotriva Greciei stă o întreagă ostaură birocratică, deopotrivă reprezentantă a micilor mari puteri economice europene și a unei rețele de bănci și fonduri private și internaționale. Să n-avem îndoieli, suntem de aceeași parte a baricadei cu Grecia oricât ne-am dori să fie altfel.
În supra-statul supra-național European, pe post de corporații civile avem o serie de state inegale în termen de dezvoltare economică, și deci putere politică. Nu toate interesele particulare sunt egal vociferate, cum nici interesul general al Europei nu e pe atât de pur cât ar vrea teoreticienii săi să fie. Grecia datorează tuturor câte ceva și nimeni nu e dispus să take a haircut, deși Grecia e țara în care the can cannot be kicked no longer. Abundă presa internațională de profile ideologice, economice și politice a celui de-acum recunoscut drept Economistul radical, Yanis Varufakis, deși pare a se fi uitat prea repede că în Grecia, Europa a încercat toate celelalte formule cu un grad mai mult sau mai puțin ridicat de eșec. A fost și cu social-democrați, centriști, dreapta și cu dreapta luminată a dreptei, adică cu tehnocrați. N-a mers. Desigur, în caz de cea mai nasoală dintre lumile posibile, sunt convinsă că vom auzi, și că unii vor băga în manuale, un eventual eșec al lui Varufakis sau orice alt ministru al economiei ar propune Syriza. În treacăt, două vorbe despre radicalismul economic grecesc. Oamenii ăia joacă în fapt cartea bunului-simț: renegociere cu Troika, renegociere a modelului austerității. Despre austeritate nu mai sunt prea multe de spus, e deja un soi de consens economic asupra ineficacității sale pentru creșterea economică, numai Estul mai servește drept butaforie a succesului, or știm cu toții cam despre ce succes vorbim. Pe post de radicalism trece acum până și simpla recunoaștere a contradicției dintre dezvoltare economică în post-criză și austeritate. E transparentă instrumentalizarea ideologică a unei astfel de etichete.
JesuisTsipras! Not.
Între timp merită o discuție asupra modului în care succesul Syriza s-a vărsat peste Europa și despre o posibilă readaptare a sa est-europeană. Partidele de stânga și centru-stânga au salutat, cum era și firesc, victoria lui Tsipras. S-au aliat corului și o serie de partide euro-sceptice de dreapta. Le Pen, Farage, Salvini (Lega Nord) au salutat și ei victoria – Europa asta plină de imigranți și paraziți asistați sociali a primit în sfârșit o palmă. E limpede că oamenii ăștia nu ne sunt aliați. Ar fi salutat la fel de bine și o victorie a lui Golden Dawn. De celalaltă parte, lumea se uită către Spania, unde Podemos apare pe post de preluator al ștafetei, deși, cu toate similitudinile dintre stânga grecească și cea spaniolă, compoziția ideologică a lui Podemos și a electoratului său cere o interpretare puțin mai nuanțată. Cei de la Podemos articulează o masă socială nemulțumită, indignată, sugrumată de criză și politici de austeritate, însă distanța dintre populismul său bun și aderarea la principiile vechii stângi noi nu e tocmai zero. Drept este și că direcția pare a fi asta. Diferența între Syriza și Podemos îmi pare a fi tocmai cea dintre nemulțumiți cu o anumită ideologie și platformă politică și nemulțumiți fără stindard semnat. Un semn foarte bun este și alianța lor cu Syriza, numarul din ce în ce mai mare de oameni gata să îi susțină și valorile politice are acoperă discursul anti-austeritate. Avem într-adevăr motive să sperăm ca la următoarele alegeri în Spania va câștiga stânga. O stângă spaniolă nouă, produs direct al unei crize economice. Primii gropari care sapă prima groapă de anvergură.
Această diferență dintre Grecia și Spania nu e tocmai produsul direct al crizei, ci moștenirea istorică a două situații diferite. KKE nu a vrut să se alieze cu Syriza, la fel cum nu a făcut-o nici Antarsya, nici alte mici grupulețe de stânga. Aceste abțineri au costat scump Syriza pusă în postura de a se alia cu dreapta anti-austeritate, anti-Europa. Un merit a avut totuși vechea stângă greacă, și anume acela de a păstra vie o tradiție care în restul continentului s-a cam pierdut. Să ne gândim doar că prin tot felul de noi sciziuni și reconfigurări politice în jurul unor noi principii de stânga, Syriza, de departe, vine să coaguleze o anumită moștenire a KKE-ului. Îi datorează cumva asta. Oamenii ăia care au ocupat strada pentru câțiva ani la rând, nu erau tocmai dezbrăcați ideologic. Existau câteva repere, la fel de bine cum au existat și diferite variante de partide de stânga gata să îmbrace diferitele poziționări individuale și colective față de aceste principii. (Diferența asta devine și mai clară dacă ne uităm, de pildă, la disoluția moștenirii Eurocomunismului în Italia, unde PD este azi partidul de centru-stânga. Da, sunt aia cu Jobs Act-ul. Celor din PD-ul italian le explică filozofii pe la televizor despre importanța Articolului 18, iar aștia le răspund că tutelând flexibilizarea pe piața muncii acoperi mai mulți oameni. Articolul 18 a căzut în fața ridicării flexibilității la rang de normă. A fost un spectacol să vezi renziani cu hashtag-uri de tipul JesuisTsipras, avantiGrecia, insiemeperunaEuropamigliore, etc…) Mai mult, procentele luate de KKE, cele 15 scaune parlamentare sunt pur-sînge radical, extremă stânga. În acest context branduirea Syrizei ca partid de veche și tristă amintire sau ca partid extremist e un fals în actele istorice europene.
Syriza e stânga social-democrației formale (iar asta nu e puțin lucru), adică social-democrație reală – asta e formula radicalismului său, o formă tânără și vie de socialism democratic. Anticapitalismul lor e consecința directă a realismului social-democrației, și nu invers. Tocmai din această cauză ei sunt parteneri legitimi de discuție pentru EU, chiar și acceptând cadrul mainstreamului liberal european. E adevărat și că Syriza nu are nimic în comun cu celelalte partide social-democrate fie ele grecești, europene sau românești. Îi separă distanța dintre formă goală și conținut care formează. Să nu ne amăgim, e primul partid din specia lor care câștigă niște alegeri cu miză în Europa consensului liberal din ultimele decenii. Radicalismul lor fiind tocmai acela de a da formă politică unei realități grecești de stânga. Radicalismul lor e pe măsura situației istorice votați să o sfârșească.
L’ Altra Europa con Stalin
Dreptacii italieni plini de umor simplu n-au așteptat prea mult să se răcească cerneala de pe documentul de investitură al lui Tsipras până să certifice ei înșiși paralela cu Stalin. La ultimele alegeri europene, partidul Rifondazione Communista (nu e totuna cu PCI-ul italian), împreună cu SEL și alte câteva partide mici de stânga au făcut listă comună cu Syriza în Italia, platforma umbrelă fiind L’ Altra Europa con Tsipras. Vreo trei dintre aceștia au ajuns în Parlamentul European. Nu a fost un succes răsunător, însă pare că ultima victorie a lui Tsipras a dat aripi și speranță stângii (radicale) italiene care pare să pună de o altă coaliție. Îi urăm și acesteia baftă! Revenind acum la L’ Altra Europa con Stalin, dacă e ceva ce trebuie păzit critic este tocmai noua metanarațiune europeană care încearcă să branduiască Syriza drept partidul comunismului pe pământ, mai rău, drept formulă stalinistă, Grecia ca și cuib de teroriști. În acest sens mi se pare că trebuie să (ne) păzim de transformarea Syrizei din partid de stânga în Partidul de stânga. Este fix ceea ce o bună parte rău-intenționată a mass-mediei încearcă să facă. Consecința ultimă a unei asemenea abordări va fi tocmai aceea de a judeca toată stânga în baza unui succes sau eșec grecesc. Sigur, este limpede că orice înfrângere a Syrizei va reprezenta o înfrângere a stângii, însă rațiunile unei asemenea atitudini se întemeiază pe solidaritate internațională și nu pe o epuizare a tuturor potențialităților de stânga. Syriza trebuie să înfrunte un blocaj economico-social în mod particular foarte nasol, și oricum rezultatele politicilor sale sunt de văzut și judecat pe termen mediu și lung. Faptul că votul oamenilor a mers la stânga în vremuri de aprigă criză nu poate decât să ne bucure. În statele stabil economice o victorie a lui Die Linke, PRG sau SWP (înainte de ruptură) este puțin probabilă. Astea ar fi într-adevăr câteva formule unde pariurile contra stânga nu ar fi la cote atât de scandaloase.
L’ Altra România con Tsipras?
Trecând mările, în România, victoria Syrizei a fost tratată mai degrabă ca subiect de tabloid, decât ca fapt relevant pentru politica internă sau internațională. Nu e puțin lucru, tocmai fiindcă fix în România ar fi binevenită puțin mai multă social-democrație reală. Ca și când între România și Grecia nu ar fi nici o asemănare. Nu e. În Grecia, Syriza luptă să ducă salariul minim la 750 de euro, în România e sub 200. Grecia se luptă să își reducă șomajul, noi răsuflăm ușurați cu cele câteva milioane de oameni care sunt peste hotare și nu acasă în șomaj. Elenii vor o renegociere (i-au dat afară) a raporturilor lor cu Troika, la noi lumea se plânge că nu suntem suficient de supuși. Din tot ce a mai rămas, Tsipras și ai săi luptă pentru o revitalizare a statului bunăstării, la noi lumea e deja în post-politica socialului. Da, clar n-avem ce învăța de la greci. Intelectualilor de rit conservator, tânăra stângă românească le apare ca o aglomerație de Antarsyii, o barcă mare de KKE și alta la fel de mare de Syriză. În fapt, nu avem nici de unele, nici de altele și nici de cealaltă. Ceva de tipul Syriza nu se va naște mîine în România (if ever), iar un noul consens real de stânga are mai degrabă parte de o naștere lentă și anevoioasă și plină de complicații. Chiar dacă avem o avangardă teoretică, critică de stânga, în spatele acesteia nu pare să vină vreo masă gata să își joace votul pe mâna ei, oricum neputând să o facă, fiindcă această stângă nu e de nici un fel partid. Stânga românească e o combinație între continuarea filosofiei și a politicii cu alte mijloace și activism al societății civile. Ce-i de făcut? Putem începe prin a fi nemulțumiți, pe bune, în mod interesat, iar apoi să dăm o formă politică acestui interes.