Clotilde Armand. Am ales România. Povestea mea. Humanitas. 2016.
Afirmațiile lui Sergiu Moroianu despre natura campaniei USR au stârnit o undă de șoc atât printre membrii USR cât și printre membrii opiniei publice interesate de subiect, datorită virulenței atacului, cât și, mai ales, a conținutului acestuia. Pe lângă contestarea performanței și a caracterului șefului de campanie a USR, Moroianu a deplâns și faptul că acesta a asociat partidul cu mișcarea LGBT și cu figura lui George Soros, ducând astfel la scorul mic realizat de partid. Pentru mulți aceste afirmații au venit ca o surpriză: cum pot exista asemenea poziții conservatoare în USR? Pentru cei care citiseră cartea autobiografică a lui Clotilde Armand singura surpriză a fost cum de au fost ținute ascunse atâta timp.
Clotilde Armand a dezvăluit faptul că meseria de matematician (eminent) a soțului ei îl determină pe acesta să se încreadă prea mult în logica sa matematică în detrimentul ”experienței feminine” și ”intuiției unei gospodine” de care ea dispune (pp. 186). Mai mult, vorbind despre meseria soțului său, Armand face o afirmație care abia în lumina ultimelor evenimente devine mai clară. Ea descrie aprehensiunea acestuia pentru bancheri, a neîncrederii față de aceștia și a dorinței de a evita compania lor. Acest lucru se petrece ca urmare a unui episod ce nu este detaliat deloc în carte, în care Moroianu a fost jignit, după câte se pare, de un bancher ce echivala succesul strict cu deținerea de bani (pp. 183). Matei Păun, ținta atacurilor lui Moroianu ieri, este până la urmă un bancher, făcând avere prin operațiuni de brocheraj dar și prin investiții speculative.
La fel, dușmănia față de Soros pare a avea o explicație tot într-un eveniment biografic relatat în carte. O rigoare birocratică a Fundației Soros, ce îi impunea lui Sergiu Moroianu cumpărarea unor bilete de avion dus-întors din America spre România ca bursier, a dus la repulsia față de aceste practici și, mai general, față de ceea ce Armand numește ”ingineria socială” practicată de miliardar (pp. 38). O slujbă la o altă firmă a permis apoi desprinderea de cerințele considerate aberante ale Fundației Soros.
Clotilde Armand și Sergiu Moroianu s-au întâlnit la MIT în 1995 unde amândoi studiau matematica. S-au căsătorit ulterior și au făcut primul copil. Clotilde Armand provine dintr-o familie franceză înstărită, numeroasă, cu rădăcini aristocratice. Pentru ea, familia sa reprezintă un exemplu despre bogăția sufletească a Franței de dinainte de ”schimbările recente”. Sergiu Moroianu se trage dintr-o familie de tehnocrați comuniști, mama sa fiind o matematiciană de succes, membră ulterior a Academiei Oamenilor de Știință din România. Moroianu era convins de faptul că se va întoarce în România după terminarea studiilor, iar după căsătorie Clotilde și-a asumat această traiectorie a soțului ei, abandonând propriile ei planuri. Ce răzbate în mai multe locuri din carte este exact această renunțare pe care Clotilde o face în favoarea soțului ei. Mereu ea este cea care își schimbă slujba, sau renunță la oportunități, pentru a putea acomoda planurile soțului ei. Armand vorbește despre această renunțare pe de o parte sub forma unei comparații cu conchistadorii spanioli, care și-au ars corăbiile pentru a evita tentația întoarcerii (pp. 29), pe de alta sub forma unei probe de umilință similară celei de care sunt capabili sfinții, mai ales atunci când, odată stabiliți în România, ea trebuie să locuiască într-un bloc comunist (pp 62). Pe cât de puternică și independentă apare afirmarea lui Clotilde în raport cu lucrurile din jur, pe atât de totală este subordonarea față de planurile soțului.
Asumarea totală a acestei relații cu soțul presupune totodată și nevoia de a deveni româncă, fapt ce duce la navigarea unor diferențe culturale. Una dintre cele mai pregnante pare a fi aceea a pasiunii românilor pentru toate lucrurile fashionable, la modă, noi, impresie susținută de managerii francezi de la Orange care observă apetența românilor pentru ultimele gadgeturi (pp. 19). Apoi, Clotilde este uluită de dragostea românilor pentru florile din ghiveci. Acestea deși „nu se potrivesc cu simțul meu estetic”, reprezintă totuși un ”semn de solidaritate la nivel de ființe vii” și totoodată o reminiscență a vieții de la țară a românilor (pp. 24-25). Mai târziu, Armand va nota faptul că românii nu știu să primească un cadou la o petrecere, lăsând cadourile nedesfăcute sau prin diferite colțuri (pp. 189). Tot din seria diferențelor culturale, autoarea observă incapacitatea românilor de a potrivi ”forma cu fondul”: vin excelent servit dintr-o sticlă de Coca-Cola, o plantă superbă pusă într-un borcan de pastă de roșii, gustări servite din recipiente de plastic sau o prăjitură de casă pusă într-o pungă (pp 189). Ceva ce, evident, nu s-ar face niciodată în Franța. Tot ca alteritate culturală apare și tendința soțului ei de a se îmbolnăvi mereu (”românii au o sănătate fragilă, sunt mereu bolnavi” – pp. 34), de a mânca foarte multe fructe (”eram stupefiată să văd că putea mânca un kilogram de fructe pe zi, când eu eram obișnuită cu un fruct pe zi” – pp 36) sau de a aprecia mașinile ca obiecte, o moștenire din imaginarul colectiv românesc, dar și din cel masculin (pp. 37).
Deși aflată în umbra traiectoriei soțului, Clotilde are propriile slujbe și urmează o carieră profesională ce o poartă prin diferite poziții importante și bine remunerate. În SUA devine fascinată de modelul american axat pe pragmatism și eficiență, comparativ cu Franța natală, destul de birocratică și paralizată frecvent de greve. În plus, în baza experienței sale în matematică, printre slujbe se numără și cele care vizează optimizarea activității angajaților la stat. Armand descrie un astfel de proiect ce viza eficientizarea muncii poștașilor americani în vederea scăderii costului. Optimizarea, transparentizarea și eficientizarea ce apar inițial ca parte a cerințelor de la locul de muncă din lumea afacerilor vor deveni apoi, după cum vedem, și cuvintele cheie ale discursului politic al acesteia.
Experiența americană îi prilejuiește lui Clotilde și o observație antropologică. Dacă afro-americanii încă simt moștenirea sclavagismului prin atitudinea ”de neîncredere, de inferioritate, de supărare” ce se manifestă inclusiv la nivel corporal, pentru foștii sclavi din Caraibele franceze situația este la polul opus. Aceștia nu au nici un complex de inferioritate, din contră ”…cred că este normal ca metropola să le trimită bani. Cum se consideră proprietarii acestor insule, e o mare favoare – care pe noi trebuie să ne coste mult – că rămân în imperiul francez” (pp. 55).
Venirea în țară înseamnă pentru Clotilde Armand și soțul acesteia și debutul unei aventuri de acumulare imobiliară. Desigur, această antrepriză nu este una pur persoanală, egotistă. Casele retrocedate pe care cei doi le achiziționează sunt refăcute și astfel redate patrimoniului bucureștean (pp 70). Însă lucrurile nu sunt așa simple. Viața în aceste case este mereu perturbată de diferite probleme. De exemplu, atunci când locuiau în Casa Cuțu niște oameni ce trăiau în ”semisălbăticie” pe un teren viran din apropiere intrau în curte și furau lemne. Drept răspuns, familia a adoptat niște câini sălbatici să păzească proprietatea (pp. 76). Cu altă ocazie, la o altă adresă, Armand s-a simțit deranjată de faptul că locuința de vis-a-vis, în care locuia o familie de țigani intelectuali (tatăl era profesor de muzică la Dinu Lipatti) nu era tencuită. Aceasta le-a sugerat că ar putea să le tencuiască pe speze proprii casa, pentru a nu mai arăta urât, însă în cele din urmă famila de țigani s-a conformat și a făcut-o singură (pp. 113). O altă întâmplare nefericită îi are în centru tot pe niște țigani: tocmiți ca să repare acoperișul, aceștia nu și-au făcut treaba, în plus au adus femeile în curte și mai și cereau de mâncare. Speriați, soții au încheiat rapid socotelile cu aceștia (pp. 155).
Mai mult, traiul în România o pune pe Armand și în postura de a lucra în companii locale. Întâi, ca angajat al Gaz de France, participă în mod direct la privatizarea Distrigaz Sud, la concedierea fostei conduceri și la organizarea de flagrante împreună cu DNA împotriva subordonaților români. Apoi, mai târziu, lucrează la Egis România, firmă menită să proiecteze și să supervizeze construcțiile de infrastructură, inclusiv cele ale faimoasei firme Bechtel. Autoarea este mai degrabă laconică asupra activității sale în această ultimă firmă, subliniind mai degrabă integritatea firmei franceze care nu ar putea tolera acte de corupție la nivelul birourilor locale (pp. 179).
Cartea lui Clotilde Armand nu menționează nimic despre motivațiile intrării sale în politică, despre candidatura la alegerile locale sau despre proiectul USR. Singura misiune pe care Clotilde și-o asumă la final este aceea de a deveni o ”oglindă fermecătoare” menită a le da încrederea românilor în ei înșiși și de-ai ajuta pe aceștia să se vadă într-o lumină frumoasă. (pp. 201). Este evident că, așa cum reiese din această carte, dar și din alte intervenții publice, Clotilde Armand își asumă un rol civilizator foarte clar pentru România și pentru români: nu acela de-ai civiliza într-o formulă colonială clasică, ci de a-i ajuta pe aceștia să-și împlinească propriul potențial, ce există acolo ascuns de mizerie, corupție, comunism, și care doar trebuie scos la iveală, reliefat, încurajat. Nu întâmplător artistul preferat al ei este Constantin Brâncuși, sculptorul a cărui operă face legătura cu o civilizație arhaică, țărănească, ancorată în tradiții și bine rânduită, dar care în același timp este și foarte modernă, cochetă, suficient de frumoasă pentru a putea fi la locul ei și în ”casa natală a lui Brâncuși, și într-un palat Art Deco și într-o casă din secolul XXI” (pp 187). Pentru Clotilde, România este populată de buni sălbatici care doar trebuie cizelați în raport cu civilizația europeană, dar nu schimbați sau convertiți, fapt ce le-ar șterge autenticitatea. Fascinația pentru starea naturală (inevitabil Clotilde este sedusă de frumusețea naturii României la prima ei vizită în țară) a locuitorilor este dublată de impulsul civilizator de a-i educa pe localnici cu privire la propria lor autenticitate și naturalețe. Nu întâmplător atunci, fiind în vizită electorală în județul Teleorman în timpul campaniei pentru alegerile parlamentare recent încheiate, Clotilde Armand a putut remarca în fața unor copii ”uite ce mizerie e la voi aici”. Dezgustul nu era pur și simplu pentru mizerie, ci pentru mizeria care strica un peisaj idilic al stării de natură, al vieții simple, austere și neîntinate de civilizație ce încă mai există la țară.
Există detalii în carte ce invită la tot felul de speculații psihanalitice cu privire la traiectoria celor doi soți. În urma unor accidente doi dintre cei șase copii ai lor mor, determinând inclusiv o formă de reîntoarcere la credința religioasă. O astfel de pistă cred că ar trebui evitată. Ce apare în schimb ca adevărat relevant, și trebuie explorat în continuare cu atenție, este modul în care se produce tentația mesiancă în baza căreia cineva se simte chemat să-i salveze sau să-i schimbe pe alții. Cum se instaurează la o personă sentimentul unei misiuni publice pe care aceasta se simte chemată nu doar să o pună în practică, dar s-o pună în practică cu orice preț, uneori împotriva celor din jur? În ultimă instanță Clotilde Armand (și indirect soțul acesteia) pot reprezenta un studiu de caz despre modul în care mesianismul (de factură religioasă, dar nu neapărat direct religios) se articulează în politică. Cartea de față, care încă din titlu indică alegerea personală ca o formă de misiune publică, e un bun material pentru un astfel de studiu.