În teoria politică, intervenţia statului pentru servirea scopurilor sociale este o temă îndelung dezbătută. Nu voi intra aici în prezentarea abordărilor teoretice ale acestui subiect, ci voi menţiona doar câteva repere importante ale acestor dezbateri. Un loc important în discuţiile pe marginea acestui subiect este cel legat de actorii care ar trebui să fie implicaţi în acest proces. În cele mai vechi timpuri şi în perioada feudală principalul actor era reprezentat de către biserică (cu asta am acoperit după părerea mea subiectul transferării rolului şi a banilor statului către biserică), ulterior pe măsură ce societatea a evoluat au apărut alte mecanisme din ce în ce mai cuprinzătoare de oferire a serviciilor sociale.
Discuţiile moderne se centrează asupra a trei actori relevanţi în procesul de oferire a serviciilor sociale. Aceştia sunt: piaţa, familia şi statul. Piaţa şi familia nu sunt considerate a fi cele mai adecvate instrumente deoarece prima impune standarde ridicate de eligibilitate şi elimină o parte din cetăţeni de la obţinerea beneficiilor, iar a doua nu are suficientă forţă pentru a prelua această sarcină. Insecuritatea locurilor de muncă, problemele demografice, familiile monoparentale sunt doar câteva dintre motivele care minimizează rolul familiei ca furnizor de servicii sociale. Statul rămâne aşadar, principalul mecanism de furnizare a acestor servicii. La nivelul statului pot fi determinate cel puţin trei modele du furnizare a serviciilor sociale.
Un prim model de organizare a este modelul liberal. În cadrul acestui model predomină mecanismele de piaţă, asistenţa este orientată spre grupurile marginale aflate în nevoie, iar drepturile sociale depind de performanţa în muncă şi de existenţa standarde ridicate de eligibilitate. Un alt model de este modelul industrial. În cadrul acestui model, beneficiile depind de existenţa unor scheme obligatorii de asigurări, iar beneficiile depind de participarea la piaţa muncii şi de plata contribuţiilor. Un ultim este modelul universal (Beveridge) care presupune distribuirea echitabilă a beneficiilor cumulată cu existenţa unui grad crescut de decomodificare a individului (Esping-Andersen, 1990, pp.21-27). Modele de intervenţie diferă din punct de vedere al tipurilor de servicii furnizate, al rigidităţii criteriilor de eligibilitate, al puterii pe care o deţine corpul administrativ în activitatea de implementare, al nivelului redistribuţiei şi transferurilor de resurse şi al stimulentelor de creştere a gradului de ocupare.
Conform lui Esping- Andersen există o accepţiune restrânsă şi una largă a definirii statului bunăstării sociale. În accepţiunea restrânsă, statul bunăstării presupune transferuri de venituri şi furnizarea de servicii sociale, în accepţiunea largă, statul bunăstării presupune implicarea guvernamentală în managementul şi organizarea economică în ceea ce priveşte problematici precum rata de ocupare a forţei de muncă, nivelul salariilor şi direcţia generală a politicilor economice. Statul asistenţial bazat pe politici sociale selective (fundamentate pe testarea nevoilor) reduce autonomia economică şi socială a individului crescând rolul discreţionar al birocraţiei
Este important să facem o distincţie conceptuală între termenul de asistenţă socială şi cel de bunăstare generală. Termenul de asistenţă socială merge mână în mână cu stabilirea metodologiilor de testare a nevoilor diferiţilor cetăţeni reducând la maximum intervenţia statului. Sintagma „stat asistenţial” are mai degrabă un sens peiorativ care minimizează importanţă domeniului serviciilor sociale furnizate de către stat. Spre deosebire de statul asistenţial, statul bunăstării generale, nu se preocupă doar de asigurarea asistenţei pentru indivizii aflaţi în nevoie ci este o structură cuprinzătoare care oferă servicii publice unei game mult mai largi de cetăţeni.
Cu alte cuvinte, statul asistenţial duce cu gândul la acel tip de stat concentrat asupra acordării protecţiei grupurilor vulnerabile, pe când statul bunăstării sociale depăşeşte simpla activitate de protejare a cetăţenilor oferind o serie de servicii care se adresează tuturor cetăţenilor. Principalele critici aduse intervenţiei sociale a statului precum şi sursa contradicţiilor interne ale activităţii sale, sunt formulate în raport cu statul asistenţial bazat pe selectivitate/ eligibilitate ridicată. Una dintre principalele critici adresate formei tradiţionale a statului bunăstării, bazat pe testarea nevoilor, se referă la faptul ca fondurile publice pot fi utilizate discreţionar de către actorii cu putere de decizie. Aceste fonduri pot fi redistribuite către diferite grupuri sociale pe criterii inechitabile şi netransparente ceea ce conduce la apariţia fraudei şi a comportamentului administrativ discreţionar. Politicile sociale constituite pe baza testării nevoilor pot avantaja anumite grupuri de interese speciale şi pot fi utilizate de către actorii politici în scopul maximizării suportului electoral şi nu în scopul creşterii bunăstării generale.
Această distribuţie a beneficiilor este posibilă din cauza faptului că sistemul social bazat pe politici selective impune standarde foarte ridicate de eligibilitate. În cadrul sistemelor selective, furnizarea asistenţei publice se bazează pe diverse forme de testare a mijloacelor şi a veniturilor care presupun un nivel înalt de comportament administrativ discreţionar. Astfel, apare o altă problemă care poate conduce la ineficienţă, şi anume incapacitatea administrativă de verificare a condiţiilor de eligibilitate. Testarea mijloacelor reprezintă deseori o testare degradantă a circumstanţelor unui individ pentru a demonstra unui oficial că nu există mijloace viabile de sprijin (Heidenheimer, Heclo, Teich Adams, 1990, p.229).
Testarea mijloacelor şi a veniturilor nu poate fi făcută întotdeauna cu rigurozitate. Dacă mecanismul administrativ al statului nu reuşeşte să realizeze o testare serioasă şi comprehensivă a mijloacelor, mă îndoiesc că reprezentanţii bisericii vor putea realiza această acţiune. Există întotdeauna posibilitatea ca unii indivizi să beneficieze de anumite servicii sociale deşi veniturile lor sunt situate peste pragul care permite obţinerea acestor servicii conform criteriilor de eligibilitate. În momentul în care cei însărcinaţi cu urmărirea satisfacerii de către solicitanţi a criteriilor de eligibilitate nu pot garanta corectitudinea stabilirii beneficiilor, încrederea populaţiei în astfel de programe va fi scăzută.
Posibilitatea apariţiei fraudei este cauzată de nivelul ridicat al standardelor de eligibilitate. Cei aflaţi în situaţii care necesită într-adevăr intervenţia publică, prin programele de asistenţă socială, nu deţin suficiente informaţii şi resurse pentru a-şi demonstra nevoia şi pentru a-şi obţine drepturile, pe când cei care deţin mai multe informaţii pot să obţină, prin influenţă şi corupţie, drepturi care nu li se cuvin. De asemenea, criteriile de eligibilitate pot duce la stigmatizarea persoanelor în nevoie şi la reticenţa acestora faţă de serviciile publice. Deseori rigiditatea criteriilor de eligibilitate este argumentată prin necesitatea controlării costurilor de furnizare a serviciilor sociale.
În elaborarea politicilor sociale nu trebuie să se ţină însă cont doar de eficienta producţiei ci şi de alte obiective precum: nevoia de redistribuţie, necesitatea de protejare a forţei de muncă şi nevoia de creştere a nivelului de ocupare precum şi de diferite tipuri de constrângeri externe care împiedică urmărirea exclusivă a eficienţei economice (Gouyette si Pestieau 1999). Evaluarea serviciilor sociale în funcţie de costurile şi beneficiile pe care le implică este un demers dificil şi interpretativ, atâta timp cât este destul de dificil de determinat valoarea monetară a acestui tip de beneficii. Atunci când discutăm despre eficienţa rolului social al statului este important să nu ne limităm doar la aspecte economice care ţin de scăderea resurselor alocate pentru serviciile sociale şi transferul lor către „alte domenii prioritare de activitate.” Acest transfer de resurse nu conduce întotdeauna la creşterea bunăstării generale. Creşterea performanţei economice „în cifre”( mai ales pentru un stat care de 50 de ani este expert în cultura raportării şi a falsificării rapoartelor) nu reprezintă o garanţie a creşterii bunăstării „în fapte”. Mitul conform căreia creşterea bunăstării unora conduce la creşterea bunăstării celorlalţi se dărâmă atunci când se analizează distribuţia bunăstării.
Problema nu este reprezentată de nevoia de reducere a cheltuielilor ci de nevoia de sporire a veniturilor, adică de creşterea ratei de colectare a veniturilor, de reducerea alocărilor de bani publici pentru sectorul privat şi de reducerea „investiţiilor” necesare doar din punct de vedere politic şi de imagine. Tindem să ne mişcăm dinspre un stat „asistenţial” orientat spre cetăţeni spre un stat „asistenţial” pentru firmele private – statul devine prin politicile sale de subfinanţare (în domeniul sănătăţii, educaţiei, transporturilor, serviciilor sociale, etc.) principalul furnizor de portofolii gratuite de clienţi către firmele private. Este extrem de interesant faptul că în România, „standardele de cost” pentru serviciile sociale au fost introduse înainte de cele pentru construcţia de autostrăzi. O astfel de măsură nu face decât să contribuie la crearea unui capital simbolic de imagine pentru cei consideraţi „a apăra” banii celor ce muncesc de intenţiile rele ale „asistaţilor” care nu vor să muncească.
I-aş invita pe cei care susţin mitul „nemuncii” să încerce să-şi caute un loc de muncă într-un oraş de mărime medie din România, fără să apeleze la niciun fel de ajutor din partea altcuiva. Îi invit aşadar să se încadreze pe „piaţa muncii care abia aşteaptă să-i primească şi să le folosească abilităţile”, dacă nu reuşesc îi invit să ceară scuze tuturor celor pe care i-au jignit şi desconsiderat. Îmi amintesc destul de bine discursurile despre muncă şi efectele ei înălţătoare pe care le auzeam în perioada comunistă, despre cum oamenii muncii de la oraşe şi sate sunt consternaţi de comportamentul leneşilor şi despre modul în care partidul încurajează munca. Am senzaţia că retrăiesc acele vremuri şi că aud aceleaşi cuvinte. De asemenea, limbajul denotă dispreţ faţă de anumite categorii şi autosuficienţă din partea altora. De aici probabil şi tendinţa de a transforma statul bunăstării în statul „milei” şi de a transfera o parte din bugetul public în cutia milei.
În condiţiile în care purtăm discuţia în termenii stat „asistenţial” vs statul „bunăstării” sunt de acord cu cei care spun că statul asistenţial trebuie să dispară. Statul asistenţial trebui înlocuit cu statul bunăstării centrat pe cetăţean şi în care apartenenţa la societate este cel mai important criteriu de eligibilitate. Acest tip de stat nu funcţionează după criteriul „contributivităţii” ci după criteriul tratamentului şi respectului egal (Dworkin).
__________________
1) Esping Andersen, Gøsta (1990), The Three Worlds of Welfare Capitalism, Polity Press, Cambridge
2) Gouyette Claudine şi Pestieau Pierre (1999), Efficiency of the Welfare State, în Kyklos, vol. 52, pp. 537-553
3) Heidenheimer, Arnold; Heclo, Hugh şi Teich Adams, Carolyn (1990), Comparative Public Policy: The Politics of Social Choice in America, Europe and Japan, ST. Martins Press, New York
4) Rothstein, Bo, (1998), Just Institutions Matter. The Moral and Political Logic of the Universal Welfare State, Cambridge University Press