Mi-a fost relativ dificil să găsesc poziția de pe care să scriu o replică la textul lui Adi Dohotaru relativ la bugetul participativ. În text mă transformă într-o figură a colaboraționismului societății civile cu statul și firma capitalistă – o nouă acuză de deviaționism burghez şi non-radicalism. Pentru a nu personaliza prea tare argumentul am decis să vorbesc despre procesul de formulare a documentului de organizare a bugetării participative, asumat de cãtre Primãria Cluj prin Emil Boc și dilemele procesului. Într-un text separat, zilele următoare, am să discut despre dilemele deschise de către bugetarea participativă propriu-zisă și ce deschideri are documentul asumat de către Primărie, la a cărui scriere a participat activ prin prezenţa reprezentanților săi.
Un nou mod de a face activism
În ultimul an modul de a face activism in Cluj s-a transformat major datorită inovațiilor organizatorice care au apărut. Am început să experimentăm în mai multe rețele cu forme orizontale de luare de decizie, și pornind de la criticile feministe, am început să fim atenți la cine vorbește, când și cum, astfel încât să încercăm să subminăm logica orgoliilor, competiției și lideriatului şi să facem posibilă o altfel de cooperare. În interiorul GAS-ului, organizație din care fac parte, acest lucru a venit cu apariția unui nou val de membri atenți la cum se discută și mai ales la tipurile de poziții de pe care discută cel care spune ceva. Însa, probabil cele mai importante propuneri legate de modul în care este organizată o ședință, acțiune sau eveniment au venit de la Tinerii Mânioși. La ședințe Tinerii Mânioși s-a început să se vorbească despre facilitatori și ordini de zi gestionate colectiv, persoane atente la aspectele emoționale, la modalități de a evita apariția unor voci monopolizatoare, atenție acordată celor care nu reușesc să vorbească spre deosebire de extrovertiți, despre alianțe și modalități de a spune lucruri ca persoană și nu ca intelect, la metode de temperare de îndată ce discuția se înfierbântă. De asemenea, în interiorul Fabricii de Pensule au apărut modificări organizatorice importante legate de modul în care artiștii își aleg reprezentanții: despre mărimea consiliului și modalitățile practice de a permite tuturor membrilor să fie in contact cu deciziile cotidiene legate de rezidenții Fabricii. Tot aici, s-au construit sisteme de redistribuţie locală prin care artiștii care vând mai mult contribuie mai mult la costurile comunității și o fac prin modalități care le permite tuturor să participe la mersul Fabricii.
Toate aceste transformări organizaționale au făcut ca o parte din vechii activiștii să fie puși în dificultate, iar o parte din ei, chiar dacă au rămas activi, să nu se mai regăsească în nici o rețea. Noul tip de organizare face necesar să stăpânești sau să dorești să înveți să lucrezi în mai multe registre emoționale. Te pune în situația în care nu mai poți să fii liderul care face pe cont propriu lucruri și abia apoi ceilalți devin parte a acțiunii tale pentru că sunt membrii ai organizației din care lucrezi. Ești obligat să faci propuneri unei colectivități care poate modifica sau respinge ceea ce dorești să faci. Ești obligat ca propunerile tale să fie formulate de la început, astfel încât să ia în calcul și celelalte poziții sau să începi să negociezi și să construiești alianțe. Practic te obligă la muncă emoțională și descentrare.
Întreg mediul activist din Cluj face de mai bine de un an presiuni pentru Buget Participativ. Având în vedere modul în care funcționează Primăria Cluj, nu a fost surprinzător faptul că primarul Emil Boc a anunțat public la sfârșitul lui Decembrie 2012 că este de acord cu această reorganizare a modului în care se constituie bugetul local. Însă a fost o surpriză plăcută faptul că tot mediul activist prin intermediul unui grup de lucru la nivel de Primărie a putut să propună un mecanism prin care ar putea funcționa bugetarea participativă, încă din 2013, la nivelul cartierului Mănăștur – cartier unde locuiește o treime din populația stabilă a orașului. De-a lungul unei singure luni a trebuit să învățăm cum funcționează bugetarea locală, bugetarea în mod particular în Cluj, care sunt cutumele administrative și care sunt principalele obstacole instituționale și mai ales cum este posibil să te gândești la toate aceste lucruri într-o cheie în care să le transformi în aspecte care să asigure însăși funcționarea mecanismului de bugetare participativă.
A fost incredibil faptul că în sala de ședință a Primăriei vedeai la întâlnirile de BP oameni care dădeau din mâini a aprobare în stilul ședințelor anarhiste şi că eticheta de interacțiune și noile inovații organizatorice din mediul activist au dominat toate ședințele. Iar faptul că în ședință erau membrii unor organizații ca Tinerii Mânioși, GAS, Fabrica de Pensule a făcut să avem și experiența unei astfel de coordonări.
Una din vocile cele mai puternice care au pledat pentru bugetare participativă la Cluj a fost Adi Dohotaru, el fiind și responsabil de dosarul CriticAtac pe această temă. Se înțelege, a fost una din figurile cele mai vocale și în cazul grupului de lucru. În ultimul an însă, Adi Dohotaru a ajuns să fie în conflict cu toate organizațiile din Cluj. Mai întâi am avut o autoexcludere după ce câțiva dintre noii membri i-au arătat că nu a lucrat, în câteva instanțe, colaborativ. Apoi, ca membru Tinerii Mânioși, a avut aceleași probleme, pentru că de câteva ori a preferat să vorbească și să acționeze în numele organizației fără să o consulte. Această poveste se continuă și în următoarele organizații în care activează în 2012.
Conflictul din ultimul an dintre Adi și majoritatea organizațiilor activiste a fost exacerbat în interiorul grupului de lucru pentru buget participativ. Dar nu pentru că acolo erau membrii GAS, Tinerii Mânioși, Fabrica de Pensule cu care a intrat în conflict deschis, ci pentru că mod de lucru era unul orizontalist, în chiea noilor forme de organizare activistă. De la început, Adi și-a asumat mediatic Bugetul Participativ și a dat declarații fără să îi consulte pe ceilalți membri ai grupului de lucru din care făcea parte. A început să vorbească despre Buget Participativ ca și cum noi nu aveam nimic de zis și a ignorat complet toate dezbaterile pe care le aveam. Unul din principiile clar statuate ale grupului de lucru era că modul de lucru este prefigurativ: „Scopul grupului este de a facilita realizarea unui BP în Cluj într-o cheie a democrației participative consensuale, prin urmare grupul însuși trebuie să funcționeze în cheia democrației participative”. Chiar dacă pleda pentru buget participativ, nu a reușit să participe la procesul de formulare a unui document operațional al bugetării participative în Cluj. Într-un fel, modul în care a acționat Adi Dohotaru a fost foarte util, ne-a pus tot timpul in situația să ne gândim la condițiile de posibilitate și limitele democrației radicale, a orizontalității și mai ales ne-a pus în situația să explicăm cine suntem noi, cei care propun cu ajutorul câtorva persoane din interiorul primăriei (Adrian Chircă, Diana Apan și Florin Moroșan) un document operațional legat de modul în care ar putea funcționa bugetarea participativă.
Boema ca facțiune a clasei de mijloc
Întrebarea cine suntem noi a devenit destul de importantă pentru că opțiunile noastre ca și grup se reflectă evident în documentul redactat în parteneriat cu persoanele din Primărie. Prima observație, care a ajuns să fie apoi un fel de banc auto-ironic, a fost legat de faptul că ne puteam pune ședințele abia la ora 10 dimineața, pentru că cei mai mulți dintre noi dormeam până la ora 9. De la început a devenit clar că suntem boema – pentru că cea mai mare parte din activiștii din Cluj fac parte din boemă. Că toți din sală aveam diplome universitare, cei mai mulți masterat și că o parte au doctorat sau sunt doctoranzi. Că majoritatea provenim din zona umanioarelor, iar cei orientați tehnic erau mai degrabă arhitecți. În același timp, experiența activistă ne-a arătat, nouă tuturor, că modelele de dezbateri consensuale care ne veneau natural din formația noastră nu sunt formele pe care dorim să le codăm în proces. De îndată ce ne apelăm reciproc în cheie intelectuală se creează ierarhii care apoi cer forme compensatorii de prezentare de sine. Am încercat de aceea să fim atenți, iar în ședințe și în documentele operaționale să înțelegem continuu cum ne codăm poziția și să preferăm acele modele care permit apelări emoționale între persoane.
A devenit și mai clar, pe măsură ce discutam, că e nevoie să înțelegem legi, aspecte politice și administrative, că trebuie să învățăm foarte multe aspecte tehnice ale modului în care funcționează Primăria și Consiliul local. Faptul că toți eram pregătiți ca educație să facem acest lucru a fost evident. Prin însuși modul în care funcționează sistemul politic contemporan, prin birocrații și cunoaștere tehnică, orice interacțiune cu sistemul administrativ sau politic necesită expertiză. Într-o cheie autoironică, folosind un oximoron, am argumentat, o dată într-un cerc restrâns, că acum suntem în Primărie „experți în democrație”, adică: persoane invocate de către sistem ca experți, care oferă servicii în reorganizarea instituțională a procesului democratic (ce frumos și grav sună această definiție!). Chiar dacă procesul a fost deschis, documentele googledoc-uri – publice, ședințele aveau minuta trimisă ca newsletter de Primărie și oricine putea să participe, nu aveai realmente cum să participi. De fapt, democrația reprezentativă și birocrația atașată (sau invers) e așa organizată încât nu ai cum să participi dacă nu ai măcar resurse educaționale.
Ca boemă invocată de pe poziții de expert într-un document expert, cum este posibil să crezi că ce faci este într-o cheie a democratizării? Întrebarea devine mult mai presantă dacă renunți la ficțiunea că lumea se împarte între stat și cetățeni sau, mai exact, între stat și mase. Masa de cetățeni este fragmentată, divizată în clase, organizată de interpelări de gen, în grupuri și comunități imaginate. Nu toată lumea poate să participe, nu oricine poate participa la scrierea unui document tehnic. Pentru mine a fost clar faptul că noi, cei care scriem acest document operațional, suntem o anumită facțiune a clasei de mijloc. O facțiune care a primit multe denumiri în diferite dialoguri. Pentru mine cea mai evocativă denumirea este cea de „burghezie culturală”.
E un termen legat de modul în care a fost tematizat un actor central în schimbările din Europa de Est din ultimele două secole: posesorul de cunoaștere (dacă ai și diplome e si mai bine) care are efecte transformatoare asupra organizării administrațiilor publice și organizării comunității imaginate a națiunii. Eroul nostru național este în continuare o astfel de figură transformatoare, Eminescu: un intelectual care de pe poziția de ziarist critică modul de alcătuire a statului și de articulare locală a capitalismului, conectat fiind la o rețea de alți intelectuali care exercitau sau aveau influență politică. Termenul de „burghezie culturală”, un termen auto-ironic, așa cum doar intelectualii din Europa de Est pot să și-l ofere, pentru a pune in discuție faptul că logica puterii moderne stă în a ordona oameni, corpuri, afecte după grile de distribuire, diviziune și compunere care necesită o viziune panoramică. Noi, cei care producem cunoaștere panoramică deseori suntem cei chemați să aducem în ființă în spațiile periferial capitaliste logica de ordonare capitalistă, statul fiind doar o instanță a acestei logici. Suntem invocați și ne erijăm deseori în burghezia care face modernitatea, fie că are o față a capitalismului democrației reprezentative, fie că are o față a socialismului de stat.
Întrebarea lui Adi Dohotaru: „cine ne legimitează?” este corectă. De ce suntem noi îndreptățiți să devenim „experți ai democrației”, ai transformării democrației reprezentative în forme care o mixează cu democrația participativă? Ce ne îndreptățește să acționăm mai mult de decât experți atunci când acționăm ca și activiști?
Nimic. Și nu cred că există alchimii care să ne facă legitimi așa cum sugerează Adi Dohotaru, adică „prin configurarea unui partid și apoi prin legitimarea populară a partidului prin vot sau, în alt sens, prin mișcări sociale de nesupunere civică?”. Prima: partidul și votul unui partid oferă legitimitatea democrației reprezentative, adică o legitimitate construită exact în logica numerelor mari și viziunii panoramice care distribuie oamenii în cei care au câștigat și cei care au pierdut. Într-o logică în care politicul este separat de economic prin crearea ficțiunii diferenței dintre stat și economie. În această logică, legitim este cel care servește structural interesele capitalismului și diviziunilor de clasă, gen și etnie utile acumulării de capital. A doua: mișcările sociale ar fi legitime pentru că se opun unui stat? Sau faptul că ești instituit de către faptul că suntem mulți și ne simțim mulți într-o piață când strigăm în cor? Pare aceeași cheie a modernității capitaliste.
Să calific „nimic”. Ce ne legitimează? Tehnic vorbind, în acest caz prin delegarea legitimitățiii de către un reprezentant ales: primarul ales Emil Boc care ne-a cerut să construim un document tehnic pe care el îl va asuma sau nu public ca document operațional pentru Primărie și îl va apăra în Consiliul local. Deci capitalismul însuși și logica democrației reprezentative. Adică, pînă la urmă nimic, suntem doar niște persoane, care are au interese pe care dorim să le generalizăm.
Tot capitalismul este cel care ne formează ca facțiune de clasă. Acea facțiune care stăpânește și creează coduri culturale, și suntem supărați că trebuie să fim înrolați deseori în structuri ierarhice. În ciuda faptului că știm să facem tot felul lucruri pentru că avem educație, deseori ajungem să avem șefi. Șefi care în loc să ne lase să ne auto-organizăm și să lucrăm colectiv ne pun bețe în roate și ne individualizează, ne divizează și creează forme de evaluare a performanței individuale. Dar noi știm că doar prin jocuri colegiale ne instituim reciproc, ne recunoaștem reciproc și putem evolua personal doar când există mulți oameni care lucrează în același domeniu. Îmi displac șefii, ne enervează șefii.
Am vrea ca acest lucru să se generalizeze. Suntem organizați în tot mai multe organizații orizontale, avem tot mai multă experiență de coordonare și, în munca noastră profesională, devine mai degrabă o normă acest tip de coordonare. Pulsiunile anti-capitaliste vin de aici. Capitalismul vine cu promisiunea orizontalității, coordonării prin piață, dar ne pune să facem acest lucru în organizații integrate ierarhic și puternic disciplinatoare. Modernitatea vine cu promisiunea faptului că dacă dorești să faci o schimbare poți să o faci convingându-i pe ceilalți de justețea poziției tale, dar te pune să votezi în jocuri politice în care nu poți să influențezi mersul comunității tale dacă nu controlezi la vârf ierarhiile de putere.
Legitimitatea ultimă (și nu tehnică, că aceea o avem) de a propune un anumit buget participativ vine din faptul ca nu ne plac ierarhiile și am vrea ca promisiunile modernității capitaliste să se împlinească. Ne dorim ca noi să putem să controlăm direct o parte din bugetul de investiții al comunității din care facem parte. O parte din luptele „burgheziei culturale” merg spre controlul bugetului public de pe poziția de expert: înființează comisii tehnice peste comisii tehnice. Însă speranța unei anumite facțiuni a clasei de mijloc, o parte a „burgheziei culturale”, boema din care fac parte, este că vom putea face o alianță de clasă cu cei din Mănăștur (în continuare 80% fără educație superioară, în continuare majoritatea lucrând în industria prelucrătoare și comerț). Ne-am dori să controlăm o parte din bugetul orașului. O parte din imaginarul nostru este încântat să vedem dacă ne putem înțelege între noi, ca oameni, să conlucrăm împreună ca și colectivitate, chiar dacă ocupăm poziții de clasă diverse în interiorul capitalismului. E tocmai promisiunea modernității: indivizi care cooperează pentru bunăstarea tuturor. Vrem să experimentăm dacă ea e posibilă. În viața noastră de zi cu zi, prin apariția unor instrumente ca internetul, această promisiune de emancipare e tot mai puternică. Poate merge la nivel de cartier, poate e posibil și la nivel de oraș dacă avem instrumente precum bugetarea participativă.
Adi Dohotaru mobilizează argumente stereotip legat de motivația noastră financiară. Aceasta ar fi motivația noastră ca ONG-isti, care acționăm în cheie capitalistă doar ca pe nișe „sociale”. Nimeni nu a fost plătit pentru munca aceasta și nici nu va fi plătit in viitor. Primăria are o sursă de finanțare pentru proiecte anuale, termenul limită fiind sfârșitul lui Ianuarie, în fiecare an. În aceste proiecte nu sunt eligibile salariile ca și categorie bugetară. Un lucru discutat de către grupul de lucru a fost ca unii dintre noi vom aplica prin ONG-uri pentru aceste granturi cu proiecte legate de bugetare participativă, însă ele sunt prin concurs și nu oferă salarii! Facilitatorii comunitari sau orice altă poziție care va apărea dintr-un proces de bugetare participativă vor fi oameni din primărie care probabil vor primi atribuții noi – foarte puține persoane chiar vor fi angajate pe poziții noi din acest proiect (maxim două). De aici nu vor ieși bani și nimeni nu are această speranță și nici pretenție. Motivația de a participa la proces este una puternic poziționată social, una de clasă, dar în sensul dat mai sus.
Întrebări importante
Faptul că am participat la procesul de redactare a documentului operațional pentru bugetare participativă ne-a pus in situația să ne punem multe întrebări legate de relația noastră cu Statul, cu administrația publică, cu puterea politică. Următoarele luni ne vor deschide și mai multe întrebări. Ne-a pus din nou în poziția să ne întrebăm cum este posibilă o lume non-ierarhică, auto-organizată, auto-susținută și echitabilă, care e relația cu o putere centrală și cum reacționezi la cei care nu doresc să „participe la participare”. Din nou, statul a devenit dureros de vizibil, o rețea de organizații și persoane cu interese conflictuale: Consiliul local e diferit de Primărie, iar Primăria are multe direcții și departamente, aflate în concurență și deseori în opoziții fățișe. Administrația locală este puternic structurată de formele ierarhice de coordonare politică, dar are voința ei pentru că angajații săi pot sabota orice târându-și picioarele sau încurcând formularele. În același timp, în interiorul partidelor și administrației locale găsești oameni entuziaști, oameni care doresc să schimbe lucrurile într-o cheie în care puterea poate fi dispersată, rearanjată într-o cheie populară. Poți să îți găsești aliați, poți să îi cauți și poți încerca alături de ei să ceri noi forme de reordonare instituțională, mult mai orizontale. Dar rămâne tot timpul întrebarea reprezentativității activistului și ca „om al cărților”? În numele cui și a ce fac petiții și caută spații autonome? Ca marxist, răspunsul care îmi vine mie în minte: în numele interesului de clasă. Ca marxist autonomist: în numele interesului de clasă de a dizolva acele forme de organizare socială care produc însăși fragmentarea socială prin care se constituie înseși clasele.