Bugetul pe anul viitor tocmai a intrat în malaxorul Parlamentului, iar modul de utilizare a banilor publici va genera ample discuţii. Pentru a aprecia corect posibilităţile reale şi implicaţiile acumulării cronice de deficite asupra datoriei publice şi a poverii puse asupra generaţiilor viitoare, să aruncăm o privire asupra evoluţiei bugetului general consolidat în perioada 2008 – 2012, de la declanşarea crizei mondiale şi până la prevederile pentru anul viitor.
Cifrele seci arată că România, fără a fi fost nevoită să acopere cu banii statului efecte nefaste asupra sistemului bancar, aşa cum a fost cazul în mai multe ţări din Occident (Islanda şi Irlanda fiind cazurile cele mai relevante), a avut un grad de acoperire a cheltuielilor bugetare care s-a situat sub pragul de 90%.
În 2009, a fost atins punctul de minim, situat la doar 81 de lei încasaţi la 100 de lei cheltuiţi. Raportarea la PIB se face din motive de integrare în judecata economică a capacităţii economiei de a realiza cândva în viitor excedente în balanţa veniturilor şi cheltuielilor curente care să permită plata dobânzilor la datoria publică sau, eventual, reducerea acesteia prin rambursări.
Tentativa în curs, se pare cu şanse de reuşită, este de a aduce gradul de acoperire a cheltuielilor bugetare cu veniturile încasate peste cel din anul de vârf al dezvoltării economice, 2008. Asta în condiţiile în care PIB 2011 ar urma să fie aproximativ egal doar cu cel din 2007.
Se poate vedea cum ne-am creeat singuri probleme în 2009, angajând cheltuieli pe termen lung ( cu salarii, pensii etc.) mult peste posibilităţile reale ale economiei. După care am fost nevoiţi să angajăm credite substanţiale pentru a suplini şi reducerea drastică a intrărilor de capital din străinătate.
Cu alte cuvinte, criza ne-a afectat mai degrabă prin aceea că nu am mai avut de câştigat prin afluxul de fonduri din exterior, care să ne susţină un presupus nivel de trai bazat pe consumul susţinut din afară. “Manque a gagner” cum ar spune francezul, nu o pierdere propriu-zisă, ci una faţă de aşteptările pe care ni le creeasem.
Trezirea la realitate şi rezumarea la banii proprii colectaţi după posibilităţile economiei româneşti, atât cât de performantă este ea, nici măcar nu s-a produs încă. De-abia la anul ar trebui să cheltuim exact cât producem, deficitul rămas fiind pentru achitarea dobânzilor la datoriile deja făcute pentru cum am trăit deja şi pentru rostogolirea acelor datorii.
Oricâte lipsuri am constat şi oricâte probleme au rămas nerezolvate în infrstructură, sănătate, învăţământ etc., adevărul contabil nemilos este că România a trăit peste posibilităţi şi va trebui să se întindă de acum încolo cât îi ajunge plapuma.
Eficienţa oricărui ban cheltuit peste venituri va trebui foarte atent cumpănită, deoarece permite dezvoltarea, dar cu costuri financiare ulterioare. Care vor apăsa pe umerii generaţiilor actuale prin dobânzi, şi pe umerii generaţiilor viitoare şi pentru achitarea datoriilor, şi/sau plata dobânzilor.
Cât timp nu vom avea bani în plus colectaţi pentru a fi împărţiţi, cei care vor să primească ceva în plus vor trebui să spună şi cine va primi mai puţin sau cine va rămâne să achite nota de plată. Deşi, în acest din urmă caz, întrebarea este una retorică, cu răspunsul dat în paragraful anterior.