Tipic, marii susținători ai democrației deliberative se cam supără dacă în dezbaterea generală se întâmplă să apară cineva cu oarecare obiecții la consensul prestabilit de dânșii. În asemenea situații de criză, discuția pe argumente e voie să fie completată, dacă nu înlocuită, cu directe la auctor („paranoia discursivă”, „contraste caricaturale”, „prietenul pamfletar”, „ochelari ideologici”, „miopie ideologică”) și cu deducții nefondate ale unor intenții ascunse care mocnesc, pare-se, în spatele „retoricii aparent abile și fermecătoare” (sic: oare nu-i metafizic, poate chiar leninist, să distingi între o retorică aparent fermecătoare și o retorică fermecătoare pe bune?). Din afirmația mea că „se prea poate ca alternativa partidului leninist… să fi fost compromisă pentru totdeauna”, Dohotaru deduce că sunt încă măcinat de „nostalgia abia mascată a partidului de avangardă” – și îmi reproșează mie că nu practic o lectură onestă. Din obiecțiile mele că în condițiile concrete de astăzi – și nicidecum în raport cu o eventuală revoluție totală –, așadar în conformitate cu propriile sale presupoziții chipurile rezonabile, pragmatice, lucide, bugetarea participativă ar duce mai degrabă la rezultate dezastruoase, Dohotaru înțelege că eu descalific acest proiect alternativ de la distanța confortabilă a teoriilor de bibliotecă și a utopiei maximale a revoluției socialiste. Ieri, 70 de autocare de pelerini au plecat dintr-o localitate din Moldova cu destinația moaștelor sfintei Paraschiva. Toată lumea era fericită, excursia asigurată din bugetul local, iar primarul regreta doar că nu i-au ajuns banii să închirieze 100 de autocare, pentru că le-ar fi putut umple cu ușurință. Acesta e contextul real, pregnant în care trăim, și susținătorii bugetării participative sunt cei care îl ignoră și îl camuflează sub teorii abstracte și intenții pioase. Din perspectiva acestui context local, actual, ireductibil, minunatul program de bugetare participativă din Porto Allegre e la fel de abstract și îndepărtat ca utopiile socialiste pe care Dohotaru mi le pune în seamă. În rest, dincolo de această evocare îndârjită a modelului brazilian de bugetare participativă, al cărei rol este tocmai acela de a oculta realitățile noastre concrete prin fetișizarea unei alte realități, cu totul îndepărtate, Dohotaru nu face decât să-mi confirme argumentele: la temerea mea că, odată cu adoptarea bugetului participativ, toate impulsurile fascizante și segregaționiste ale comunității ar avea frâu liber, Dohotaru răspunde că „nu fac parte din elita avangardist-revoluţionară care reuşeşte să despartă apele între falsa şi adevărata conştiinţă cetăţenească, mărturisesc că nu am cum să îi garantez acest lucru”. Q.e.d.: nu ne mai putem permite să judecăm deciziile și acțiunile comunității, pentru că asta ne-ar propulsa automat pe o poziție leninistă-metafizică, de pretinși posesori ai adevărului. Prin urmare, suntem blocați într-o abordare imanentistă și extrem relativistă, în care orice manifestare a comunității e bună pentru că vox populi vox dei. Dar chiar dacă noi nu ne mai putem permite riscul totalitar de a avea dreptate, mai există, totuși, un punct de control, ne spune Dohotaru: „există ca supape de siguranţă în etapele următoare votării unor proiecte discuţii detaliate între delegaţi ai cetăţenilor, funcţionari şi reprezentanţi ai administraţiei şi mai există, în ultimă instanţă, un drept de veto al primarului”. Deci, înapoi la stat. Deci, încă o dată: ce-am avut și ce-am pierdut?
Există un singur argument care s-ar putea aduce împotriva textului meu și, de dragul democrației deliberative, o să mi-l aduc eu singur: astfel, între demonizarea apriorică și elitistă a comunității (care nu e nicidecum poziția mea, deși, așa cum mă așteptam, Dohotaru mă identifică cu ea) și poziția opusă, a idealizării sau naturalizării comunității în toate formele ei (care este, se pare, poziția lui Dohotaru) există o poziție intermediară, care refuză tocmai caracterul static al acestei alternative și mizează pe natura de practică educativă și de intermediar, în final, evanescent al bugetării participative. Poate că bugetarea participativă și-ar putea crea retroactiv condițiile de posibilitate, într-un proces concret și efectiv de educație iluministă, la capătul căruia imensa structură de mediere (activiști, ong-uri, funcționari etc) pe care bugetarea participativă o presupune s-ar putea dizolva, lăsând astfel în seama societății sarcina autoguvernării sale. Cu totul de acord. Doar că, exact aceleași presupoziții aparent modeste, de simplu intermediar evanescent, le-a avut și modelul partidului revoluționar de avangardă. Și poate că diferența dintre funcționarea bugetării participative din Porto Alegre și posibila funcționare a bugetării participative la noi nu e de căutat într-o pretinsă diferență de mentalitate a comunităților (care suferă prin anistorismul ei), nici neglijată în numele principiului vox populi vox dei, ci pusă pe seama rolului decisiv pe care l-a avut partidul muncitoresc în organizarea cadrului bugetării participative în Brazilia și în educarea efectivă a societății în practica socialistă – adică în practica propriei sale autonomii. Astfel, diferența crucială între bugetarea participativă organizată de partidul muncitoresc din Brazilia și bugetarea participativă organizată de ong-uri în SUA sau la noi nu constă într-un plus de activitate, praxis și dedicație (capitol la care cu siguranță batem tot), ci, cu părere de rău, într-o diferență de bibliotecă – în diferența dintre simple intenții nobile și o teorie corectă. Deci dacă tot e vorba să identificăm primul pas ce trebuie făcut, poate ar trebui să-l căutăm în altă parte.