Bugetarea participativă – finețuri

TEMA: Dincolo de neoliberalism: bugetul participativ

 Ca practician, mă bucur că bugetarea participativă a ajuns un subiect de discuție, măcar și pentru un număr limitat de oameni. În campania electorală am văzut că un grup de organizații de la Cluj, printre altele, cerea candidaților la funcția de primar ca, odată ajunși în funcție să adopte această practică. S-au mai făcut în România exerciții de bugetare participativă, mai mici sau mai mari, însă, pe măsură ce interesul sau resursele disponibile pentru procese participative în general a scăzut, a dispărut și bugetarea participativă din discuție.

 O definiție simplă a bugetării participative ar suna cam așa: bugetarea participativă este un proces de participare a cetățenilor la luarea deciziilor privind un buget public (sau o parte a acestuia). Poate să fie bugetul unui serviciu public (un serviciu social sau serviciul de salubrizare sau de iluminat public), poate să fie bugetul pentru investiții într-un anumit domeniu sau zonă, bugetul pentru reparații capitale sau reparații de întreținere a școlilor sau spitalelor. Practic, oamenii spun ce ar trebui să facă administrația cu o sumă de bani și, eventual, de unde ar trebui/putea să vină acești bani.

 Sună frumos și este o formă excelentă de manifestare a democrației participative, aceea în care oamenii, în afară de faptul că își votează din când în când reprezentanții, participă și direct la stabilirea deciziilor pe care acești reprezentanți le iau. Și ce decizie este mai importantă decât aceea care stabilește unde merg resursele?!

 Pentru a plasa bugetarea participativă în contextul mai larg al participării publice, am ales o definiție mai radicală a acesteia din urmă: “It is the redistribution of power that enables the have-not citizens, presently excluded from the political and economic processes, to be deliberately included in the future”[1] (este redistribuția de putere care permite includerea deliberată a cetățenilor care nu au și care în prezent sunt excluși din procesele economice și politice).

 Am ales această definiție pentru că este una care vorbește clar despre transferul de putere și despre faptul că un proces de participare este unul de includere în mod special a celor excluși atât din punct de vedere al accesului la resurse, cât și din punct de vedere al accesului la procesul politic/decizional (oricum, acestea două – accesul la resurse și accesul la procesele politice sunt strâns relaționate). Acestea două – includerea și transferul de putere sunt, din punctul meu de vedere două condiții care pot asigura calitatea și onestitatea unui proces de bugetare participativă.

 Includere

Există tentația, lesne de înțeles, de a lucra în procesele de participare mai degrabă cu elitele – cu cei mai articulați, cu cei mai educați, cu cei mai dispuși, cu cei mai informați, cu cei care pot avea opinii „valoroase”, eventual, cu cei care contribuie mai mult. Este de evitat această tentație în orice proces de participare publică, dar cu atât mai mult atunci când vorbim despre alocarea de resurse. Găsesc că un proces de bugetare participativă trebuie să ofere spațiul necesar pentru participarea tuturor intereselor, de la, să zicem, interesele economice ale întreprinzătorilor dintr-o zonă, până la cele ale angajaților care plătesc taxe și până la ale oamenilor care trăiesc din venitul minim garantat.

 Practica arată însă că cetățenii nu devin reprezentanți ai intereselor întregii comunități, inclusiv ai concetățenilor lor mai săraci sau mai puțin educați, ci fiecare grup își reprezintă propriile sale interese (altfel cu totul și cu totul legitime). Am în minte discuțiile la care am participat într-o comună despre sistemul de salubritate: cât costă, de câte ori se ia gunoiul, se colectează în capătul uliței sau se colectează de la poartă, se strânge în pungi sau se strânge în tomberoane, etc. A fost un exercițiu foarte bun de participare, până când oamenii au început să-și răspundă la întrebarea „ce facem cu ăia?!”. „Ăia” erau cei care nu-și plăteau datoriile la gunoi sau care n-aveau contracte, care-și lăsau gunoiul la poartă, sau îl duceau pe câmp, care erau leneși și murdari. Și bine înțeles că „ăia” nu erau la întâlnire. Nimeni nu și-a pus problema că oamenii aceia poate chiar nu pot să plătească. Toată lumea a gândit că pentru toți e greu iar „ăia” nu trebuie să stea pe spatele omului cinstit și muncitor. Ideile de soluții cu care au venit participanții (altfel oameni onești și binevoitori) au fost din categoria amenzi, să se ducă mașina de gunoi cu poliția, etc. Nimeni nu a gândit soluții adaptate la capacitatea oamenilor săraci de a plăti serviciul de salubrizare a comunei. Nu vreau să zic că oamenii cu un nivel de trai și eventual de educație decent sunt egoiști și că e responsabilitatea lor să-i includă pe cei excluși. Responsabilitatea revine celui care organizează un proces participativ, fie că este o organizație neguvernamentală, fie că este administrația. Proprietarul procesului este cel care nu trebuie să se mulțumească să-i implice numai pe profesorii de la școală din comună de exemplu, ci și pe cei din „mărginime”.  O metoda simpla de a verifica daca toate partile interesate sunt implicate in proces este intrebarea „cine nu este in sala” (in proces)?

 Chiar dacă bugetarea participativă nu are neapărat rolul de a face justiție socială sau de a aloca resurse cu precădere către zonele cele mai lipsite de resurse (deși poate să aibă și acest rol), este important ca toate interesele să fie reprezentate în acest proces. Accentul cade pe cei mai lipsiți de putere/resurse pentru că ei sunt cei care au nevoie de un surplus de sprijin (măsuri afirmative?) pentru a-și putea reprezenta interesele într-un astfel de proces.

 În concluzie, cine face bugetare participativă, trebuie să facă un efort suplimentar de a capacita grupurile vulnerabile în așa fel încât vocea lor să aibă putere similară cu vocea celor mai puternici.

 Transferul de putere

 Revenind la definiția din debutul acestui articol, participarea presupune un transfer de putere. Cei care au puterea de decizie (the power holders) trebuie să fie dispuși să dea o parte din această putere celor care nu au putere (the powerless). Practic, ei trebuie să accepte să nu facă cum și ce cred ei că e mai bine ci cum și ce cred că e mai bine cei care nu au puterea. Puterea se cedează greu, în general și cu atât mai greu se cedează puterea de a aloca resurse.

 Cu 60 de ani în urmă, Sherry Arnstein a dezvoltat o „scară participării cetățenilor”[2] (a ladder of citizen participation) care clasifică forme de participare în funcție de măsura în care se face transferul de putere de la cei care au puterea către comunitate. Arnstein merge cu clasificarea de la non-participare până la forme radicale în care puterea revine în totalitate cetățenilor. 

 Am revăzut scara lui Arnstein și, lăsând extremele la o parte, am găsit bugetarea participativă ca fiind posibilă pe treapta șase din opt – parteneriatul. Din punct de vedere al relațiilor de putere, parteneriatul este forma de participare la decizie care permite oamenilor să negocieze cu deținătorii de putere. Este prima treaptă care presupune un transfer consistent de putere. Arnstein explică mai departe că un astfel de transfer de putere nu se face de la sine ci uneori se obține după confruntare.

 În concluzie, bugetarea participativă nu se poate întâmpla în lipsa voinței celui/celor care administrează și au puterea formală de a aloca resursele de a ceda o parte din această putere.

 Desigur, pe lângă includere și transferul de putere, sunt și alte condiții care trebuie îndeplinite pentru un proces corect de bugetare participativă. Acestea două însă mi se par a fi cele mai importante pentru un proces onest.

______________